Cristian Ghinea: Dar dacă Mao era doar nebun?

Henry Kissinger a scris despre China. Aşa se şi numeşte cartea, simplu: „Despre China” (Editura Comunicare.ro, 2012) – cînd eşti Kissinger nu simţi nevoia să dai titluri sau subtitluri lungi, ajunge un „Diplomaţia“ şi faci şcoală.

Deci, Kissinger scrie volumul acesta care e parţial carte de istorie, parţial memorii despre cum au deschis el şi Nixon relaţia cu Beijing-ul, parţial analiză geo-strategică la zi şi parţial sfaturi pentru viitor. Totul presărat cu picanterii şi poveşti de om bătrîn care a văzut şi făcut multe.

Omul e fascinat de China, asta e clar. Acest „mai mult fenomen natural permanent decît stat-naţiune convenţional“ (p. 15). Trece lent prin istoria veche a Chinei, cu scopul evident de a explica comportamentul modern al liderilor chinezi. Totul se leagă la Kissinger, la un moment dat prea bine, aproape iritant: chinezii ăştia par, aşa, nişte extratereştri care sînt mai altfel decît restul lumii, pare că ei fac pur şi simplu tîmpenii; nici pe departe: tîmpeniile chinezilor sînt tîmpenii explicabile prin ce a spus/făcut un împărat sau filozof acum 4000 de ani. De pildă, comparaţia între şah şi jocul wei qi (noi îl ştim de go). În şah, scopul e să dai lovituri de graţie adversarului. În go, scopul e să ai răbdare şi să-l încercuieşti, să-l sleieşti psihologic, pînă renunţă singur. Ei, asta fac chinezii – de 4000 mii de ani, tot joacă go cu restul lumii.

Cum lumea nu prea îi înţelege pe chinezi, istoria relaţiilor cu ei e un fel de şir de neînţelegeri. Britanii s-au chinuit decenii să stabilească legături cu Imperiul de Mijloc (adică centrul lumii). Nu voiau decît comerţ şi o ambasadă. Dar China, fiind centrul lumii, nu primea ambasade. Cînd un trimis britanic spune că nu are de gînd să ridice pretenţii teritoriale, chinezii sînt jigniţi: adică se punea problema?

Interesantă este trecerea prin istoria decăderii Chinei imperiale. Citindu-l pe Kissinger, pare că tot chinezii au controlat şi asta. Cîţiva oameni de stat şi-au dat seama de slăbiciunea Chinei şi au jucat la temporizare, cum se zice în fotbal – să cîştige timp. Ameninţată de britanici şi japonezi, China a invitat şi alţi occidentali să intre în joc – cum frumos spune Kissinger: încercînd să joace rolul de stabilizator al disputei referitoare la ea însăşi. Doar că ce au gîndit cîţiva oameni foarte inteligenţi nu e relevant pentru ce s-a întîmplat în istoria reală. Nu întîmplător diplomatul Li Hongzhang, care a gîndit tactica asta, a fost trimis în exil intern, de trei ori (ca şi Deng mai tîrziu, epurat de trei ori de Revoluţia Culturală). La Kissinger, ce a gîndit Li pare mai important decît ce a făcut China, propriu-zis, adică aproape nimic. Iar cînd a făcut ceva – de pildă, să lase Rusia să intre în joc –, s-a terminat prost: spre deosebire de occidentalii care au luat nişte fîşii înguste de pămînt pe care apoi le-au dat înapoi, ruşii au confiscat definitiv teritorii uriaşe (mai multe de două ori cît suprafaţa actuală a României).

Dar nu vreau să fiu răutăcios cu Kissinger. Drept e că omul a produs o carte fascinantă, cu o grilă de interpretare macro prin care poate explica cam tot ce ţine de China. Se scriu rar cărţi din acestea, în zilele noastre.

Cristian Ghinea este politolog şi ziarist român, director al Centrului Român de Politici Europene.

Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro.