Cercul poeţilor dispăruţi

Vă amintiţi de filmul cu titlul „Cercul poeţilor dispăruţi“ în regia lui Peter Weir, cu Robin Williams în rolul profesorului de literatură de la un liceu de elită din SUA? Dar de „Minţi periculoase“, filmul regizat de John N. Smith cu Michelle Pfeiffer într-un rol asemănător, doar că la un colegiu american de periferie, hărăzit elevilor proveniţi din medii defavorizate?

Eu mi le reamintesc de fiecare dată când citesc sau ascult poezie. Ca să înţelegeţi de ce o fac, trebuie să le spun celor care n-au văzut filmele despre ce e vorba în ele.

Pe scurt, e vorba despre cum poate fi educată sensibilitatea elevilor, atât la frumosul din poezie, cât şi, lucru demn de subliniat, la adevărul din viaţă. Sau, şi mai bine, la frumuseţea şi deopotrivă la adevărul amândurora. În ce constă modul de predare al celor doi dascăli? În lectura dirijată a unor poeme sau versuri, aparţinând unor mari poeţi din toate timpurile şi literaturile. Înţelegerea de către adolescenţi, mai mult sau mai puţin deprinşi cu poezia, nici măcar totdeauna cu lectura, a celor citite se face treptat, cu paşi mici, prin explicarea cuvintelor, a expresiilor, şi totodată prin raportarea subtilă a textului poetic la situaţii cotidiene de viaţă. Atât elevii înstăriţi ai lui Robin Williams,  cât şi aceia recrutaţi aproape cu sila de pe străzile cartierului populat de dealeri şi de huligani  ai Michellei Pfeiffer sfârşesc prin a citi cu interes poezia.

Mai mult, în viaţa tuturor, lectura versurilor lui Shakespeare sau Dylan Thomas reprezintă un eveniment care îi formează intelectual, dar şi uman, modificându-le firea şi comportamentul. Nu-i face neapărat mai buni sau mai deştepţi, dar le creează mecanisme de comportare în societate bazate pe judecata proprie şi pe asumarea unor răspunderi personale despre care nu avuseseră înainte nici cea mai mică idee. Sigur, şi tocmai aici voiam să ajung, nu orice poet şi nu orice poem pot juca acest rol al destinului. O să spun imediat din ce cauză. E vorba de poezia însăşi, de forţa conţinută în versuri de a naşte o înţelegere nouă a realităţii şi a personalităţii proprii. Iată şi motivul pentru care îmi revin în minte cele două filme de câte ori citesc poezie: m-am întrebat mereu în ce constă, în definitiv, capacitatea ei de a ne schimba viaţa. Cu alte cuvinte, ce fel de mesaj poartă în ea, în mod esenţial, poezia şi în ce condiţii acesta se transmite unor cititori atât de diferiţi?

Gratuitatea artei

Nu sunt sigur că pot răspunde până la capăt întrebării. Voi încerca totuşi, dar după un scurt ocol. Generaţia noastră, scriitori sau critici literari, a avut o problemă cu mesajul. După deceniul şi jumătate de realism-socialist, când mesajul poeziei fusese unul exclusiv partinic, impus, adică, din afara literaturii de către cenzura ideologică, n-am găsit o cale mai bună de a-l evita decât eludându-l. Am revenit la ideea gratuităţii artei pentru care pledaseră, de la Kant şi Madame de Staël la Titu Maiorescu, toţi poeticienii moderni, ceea ce însemna revenirea la autonomia ei şi la absenţa unui mesaj explicit de altă natură decât natura artei înseşi. Eram fericiţi că nu se poate răspunde la întrebarea: ce vrea să spună Nichita Stănescu în „11 elegii“, poemul lui din 1966? Care este obiectul reflecţiei poetului? Că obiectul poemului era poemul însuşi, nu ne-am dat seama pe loc, dovadă articolele publicate de noi în epocă.

Dar, chiar dacă ne-am fi dat seama, ar fi fost imprudent s-o spunem, câtă vreme oficialitatea culturală ne impunea, fără drept de apel, ideea că obiectul literaturii nu poate fi decât realitatea. Intuiam, pe de altă parte, faptul că „jocul“ nostru era tolerat de Cenzură, care prefera să-i lase pe poeţi să bată câmpii imaginaţiei decât să se refere direct la realitate. Aşa că profitul era reciproc. Ne întăreau în convingerea noastră şi tezele unui filosof precum Sartre, care răspundea în felul următor întrebării unui critic de la Sorbona despre ce vrea să spună Rimbaud în două versuri faimoase dintr-un poem al său: nu vrea să spună, spune pur şi simplu. Eludarea mesajului ni se părea o bună soluţie în combaterea intruziunii ideologicului în poezie şi, în general, în artă. Arta modernă non-figurativă şi paginile unui Malraux despre ea ne serveau, de asemenea, foarte bine cauza.

Moralitatea artei

Această concepţie era, cine s-ar mai îndoi astăzi, o tactică. Excluzând politicul din literatură, făceam, paradoxal, politică literară. Căci, în definitiv, nu există artă adevărată fără mesaj. Intrinsec şi specific, nu extrinsec şi străin de natura poeziei, mesajul este esenţial. Iată simple locuri comune ale teoriei, care nu interesează aici decât în măsura în care încerc să descopăr în ce mod mesajul poeziei are eficienţa formatoare la care m-am referit şi ce criterii estetice, morale sau sociale trebuie să îndeplinească ea ca să răspundă unei astfel de chemări. În secolul XIX, Gherea distingea, nu întru totul satisfăcător, arta cu tendinţă (morală, socială) de arta cu teză (morală, socială). Ceva e adevărat în distincţie: artistul nu moralizează, ceea ce nu înseamnă că arta lui e amorală sau, cu atât mai puţin, imorală. El nu susţine direct o teză socială sau alta, ceea ce nu înseamnă că arta lui nu are impact social. Ca să răspund chestiunii eficacităţii ei educative, voi întoarce ideea pe cealaltă parte, spunând că dificultatea reală, majoră, nici nu e în artă tezismul, adică, pledoaria etică sau socială nemijlocită, şi cu atât mai puţin mesajul ca atare, ci tocmai lipsa lui.

Poezia fără mesaj nu e numai fără valoare morală sau socială, dar e fără valoare estetică. E, cu alte cuvinte, nulă. Şi, la rigoare, periculoasă, fiindcă întreţine veleitarismul şi impostura. Din păcate, cantitatea de versuri proaste este, pur şi simplu, enormă, astăzi, la noi, ca şi pretutindeni. De aici rezultă necesitatea lecturii critice.

Am vorbit, nu o dată, despre acea sită obligatorie, care să cearnă făina literară, lăsând tărâţele pentru hrana porcilor. Tărâţele reprezintă un mare risc pentru sănătatea noastră literară. Poezia fără mesaj trece prea adesea drept poezie valabilă tocmai din cauza neatenţiei critice. A incompetenţei, în fond. E plină lumea de ea. Criticii proşti trag la poeţii proşti, într-o alianţă confraternă care zădărniceşte efortul unor dascăli de literatură precum aceia din filmele amintite şi le ucide în faşă nobila preocupare pentru sensibilitatea faţă de frumos şi de adevăr de care copiii au atâta nevoie ca să devină oameni întregi.