Avanpremieră  Cartea „O istorie mondială a comunismului“ de Thierry Wolton va fi lansată la Gaudeamus

Trilogia "O istorie mondială a comunismului" este cea mai amplă întreprindere de acest gen (peste 3.300 de pagini) şi explică sistemul comunist din perspectiva celor trei mari actori ai săi: călăii (vol. I), victimele (vol. II) şi complicii (vol. III). Toate cele trei volume se află în curs de publicare la Editura Humanitas, urmând să apară în toamna 2018, 2019, respectiv 2020.

Sâmbătă, 17 noiembrie, de la  ora 13.00, volumul "O istorie a comunismului" de Thierry Wolton, va fi lansat în standul Humanitas în cadrul târgului de carte Gaudeamus. 

Jurnalistul, scriitorul şi istoricul francez Thierry Wolton (n. 1951) e preocupat în mod special de istoria regimurilor comuniste, de Războiul Rece şi de influenţa sovietică în Occident (la Humanitas au mai apărut KGB ul în Franţa şi KGB ul la putere: Sistemul Putin). În ultimii ani tema comunismului s-a reinstalat în dezbaterile inte¬lectuale. În acest context, Thierry Wolton propune în trilogia sa o manieră inedită de a sublinia „caracterul universal malign” al ideii comuniste. Fără a se erija în istoric, autorul relatează odiseea prin care un ideal s-a preschimbat în coşmar. Volumul I al trilogiei, al cărui subiect central sunt „călăii”, arată cum, din URSS şi până în Etiopia, fiecare generaţie de conducători preia de la precedenta metodele prin care „constrâng realitatea să se supună canoanelor utopiei”, cu preţul exterminării unor populaţii întregi. Pe scurt, avem de-a face aici cu un sfâşietor şi întunecat tablou al unei himere din care cu greu izbutim să ne desprindem. — Philosophie Magazine

N-ai cum să nu te-ntrebi odată cu autorul, la citirea acestor pagini care valorează greutatea lor în sânge, cum de, în numele fericirii şi al libertăţii, unii oameni au putut să arate, şi în mod sistematic, o asemenea cruzime faţă de alţi oameni. După căderea Zidului Berlinului, după căderea regimurilor comuniste din Europa şi im¬plozia Uniunii Sovietice, ai crede că ne-am eliberat de „spectrul comunismului”. Şi totuşi, în lipsa unei condamnări internaţionale efective, nici crimele comunismului nu pot fi judecate în adevărata lor lumină. — Le Figaro

FRAGMENT

"Ideea de a folosi arma hranei pentru a doborî „duşmanul de clasă“ nu i-a venit lui Stalin din senin. Calea i-a arătat-o Lenin, când a zdrobit puternica Biserică Ortodoxă profitând de foa¬metea care a îndoliat ţara în 1921–1922. Să ne reamintim ce pre¬scrisese liderul bolşevic atunci: „Cu înfometaţi care se hrănesc cu carne de om, cu drumuri presărate cu sute de mii de cadavre, acum şi numai acum putem (şi prin urmare suntem datori) să confiscăm bunurile Bisericii cu sălbăticie, fără milă“. Clerul nu şi-a revenit niciodată după această lovitură. Precedentul kazah a fost şi el plin de învăţăminte pentru Stalin. În aceste ţinuturi majoritar nomade, Moscova voia să sedentarizeze o populaţie de credinţă musulmană şi organizată pe clanuri, două caracteristici care împiedicau pătrunderea idealurilor comuniste. În noiembrie 1929, Comitetul Central a ordonat confiscarea pământurilor no¬mazilor şi construirea de ferme cerealiere uriaşe în estul Kazahstanului. O absurditate economică într-un teritoriu care nu se pretează la asemenea culturi. S-a hotărât ca 544.000 dintre cele 566.000 de familii nomade câte număra ţara să fie fixate înainte de sfârşitul planului cincinal. Pentru a-şi atinge obiectivul, co¬muniştii locali recurg la forţă. Jumătate din turme au fost omo¬râte din primele săptămâni. În aprilie 1930, 52,1% din populaţie devenise sedentară şi intrase în colhozuri; în septembrie 1931 erau deja 60,8%. Înaintea acestui marşforţat către socialism, trei sfer¬turi din populaţia kazahă trăia din creşterea animalelor. Agricul¬tura nu poate compensa această economie ancestrală; în vara anului 1930, suprafaţa cultivată crescuse cu numai 17%. Lipsiţi de posibilitatea de a se hrăni, kazahii sunt decimaţi de foamete. În total mor 1,3 milioane de persoane, adică o treime din populaţia totală. Păstrând proporţiile, URSS n-a mai cunoscut o hecatombă de o asemenea amploare. Foametea a înfrânt orice rezistenţă, nomadul kazah e în sfârşit sedentarizat. În acest caz, foametea a slujit scopurilor Moscovei, dar n-a fost instrumentalizată. Nouă sute de tone de grâu au fost aduse la faţa locului pentru a veni în ajutorul populaţiei înfometate. Dar Kazahstanul a confirmat eficienţa pe care o are arma hranei. Când, în 1932–1933, Stalin a luat hotărârea să-i înfometeze deliberat pe ucraineni, sedentari¬zarea kazahilor era deja înfăptuită.
Martirizarea Ucrainei începe la 11 august 1932 printr-o scrisoare a lui Stalin către Lazar Kaganovici, reprezentantul său la faţa lo¬cului: „De maximă importanţă este acum Ucraina. Treburile în Ucraina merg lamentabil. Merg prost în privinţa partidului. Se spune că în două regiuni din Ucraina (Kiev şi Dnepropetrovsk) circa 50 de comitete raionale şi-au exprimat opoziţia faţă de planul de colectivizare, declarându-l nerealist. Se spune că nici în celelalte comitete raionale lucrurile nu merg mai bine. Cu ce seamănă asta? Ăsta nu mai e partid, e parlament, o caricatură de parlament. […] Merg prost în privinţa Sovietelor. […] Merg prost în GPU. […] Dacă nu luăm imediat măsuri de îndreptare a situaţiei, putem pierde Ucraina“. În concluzie, Vojd ordonă: „Ucraina trebuie trans¬formată în cel mai scurt timp într-un adevărat bastion al URSS, într-o republică model. Nu precupeţiţi nici un mijloc“.În perioada respectivă, pământul din Ucraina era împărţit între proprietatea privată şi cea colhoznică, ucrainenii făcându-se vinovaţi de refuzul de a preda cotele de cereale, de neîndeplinirea normelor, nerealiste, impuse de Moscova. Cu un an înainte, 42% din recoltă fusese confiscată, ceea ce silise colhozurile să predea o mare parte a grâ¬ului de sămânţă destinat recoltei viitoare. În primăvara anului 1932, Moscova a cerut livrarea a 7,7 milioane de tone de grâu, adică peste jumătate din recolta scontată. Cunoscând situaţia de la faţa locului, comuniştii ucraineni înşişi au socotit obiectivul nerealist. Foametea face deja ravagii la ţară, colhozurile sunt sleite, ţăranii la pământ. Molotov şi Kaganovici au fost trimişi la Kiev ca să im¬pună cotele hotărâte. „Nici o concesie şi nici o şovăire în îndepli¬nirea sarcinii trasate de partidul şi guvernul sovietic“, avertizează Molotov. Ucrainenii trebuie să-şi dea obolul. Scrisoarea lui Stalin dă semnalul de începere. La sfârşitul verii, obiectivul e atins, cotele sunt predate – pentru ţărani însă asta înseamnă moarte. În mo¬mentul respectiv, Ucraina este cea mai colectivizată republică so¬vietică din URSS: 70% dintre ţăranii ucraineni sunt deja înscrişi în colhozuri, faţă de 59,3% în restul ţării. Colectivizarea este prin¬cipala cauză a tragediei, căci ea nu permite nici o flexibilitate, nu le lasă nici o marjă de manevră ţăranilor, care au devenit depen¬denţi de putere şi supuşi arbitrarului total al acesteia. Dacă parti¬dul-stat le vrea moartea, vor muri.
 

Escaladarea se îndreaptă deliberat către catastrofa finală. Dis¬punând de puteri depline, tandemul Molotov–Kaganovici ia o serie de măsuri care propagă foametea aşa cum vântul propagă focul pe mirişte.

Prima hotărâre este oprirea aprovizionării cu produse manufacturate în raioanele care nu predau cotele fixate pentru rechiziţii. Această blocadă e însoţită de noi valuri de arestări masive ale „sabotorilor“. Acuzaţia e lăsată la latitudinea activiştilor şi a altor forţe de sprijin ale GPU, braţul înarmat al partidului-stat pe teren. Apoi vine ordinul de deportare colectivă a tuturor locuitorilor din satele „răzvrătite“. În decembrie 1932, Molotov şi Kaganovici îşi arogă dreptul de a confisca toată sămânţa păstrată pentru recolta viitoare. Primului secretar al Partidului Comunist din re¬giunea Dnepropetrovsk, îngrijorat de confiscarea ultimelor rezerve din colhozuri, Molotov îi răspunde: „Poziţia dumitale e profund incorectă, antibolşevică. Noi, bolşevicii, nu putem pune nevoile statului – nevoi minime, precis definite în mai multe rânduri în rezoluţiile partidului – pe planul al zecelea şi nici măcar pe planul al doilea, numai pentru a satisface nevoile colhozurilor. Un bolşevic adevărat trebuie să pună nevoile statului proletar pe primul plan“. Ofensiva e dublată de voinţa de a lichida cultura ucraineană. Cu¬lacii nu sunt singurii vizaţi, întreaga naţiune trebuie îngenuncheată. Cele două aspecte sunt legate. „Problema naţională e în esenţă o problemă ţărănească“, socotea Stalin2. În Ucraina, populaţia e al¬cătuită pe trei sferturi din ţărani. Zdrobirea lor înseamnă zdrobirea puternicei mişcări naţionale, capabilă să se opună construirii socia¬lismului. Vis al Rusiei dintotdeauna, rusificarea e preluată de URSS, care se apucă s-o înfăptuiască sub pretextul „bolşevizării“ satelor. [...]
Comisarul ucrainean pentru educaţie este demis, toate insti¬tuţiile culturale sunt epurate de elementele aşa-zis „naţionaliste“. La Academia de Ştiinţe, numele membrilor excluşi pentru „sabo¬taj“, „opoziţie ideologică“, „contacte cu duşmanii poporului“ sunt afişate zilnic. „Am curăţat Comisariatul Poporului pentru Edu¬caţie de 2.000 de elemente naţionaliste, dintre care 300 de oameni de ştiinţă şi scriitori, se laudă Pavel Postîşev, trimisul lui Stalin însărcinat cu epurările. Din opt instituţii centrale sovietice au fost epuraţi peste 200 de naţionalişti care ocupau posturi de şefi de serviciu şi altele asemenea.“ Potrivit estimărilor, din 240 de autori de limbă ucraineană înregistraţi la începutul anilor 1930, doar circa 40 au rezistat. La fel, din 84 de eminenţi lingvişti pe care-i număra ţara, 72 ar fi fost lichidaţi. „În cursul anului trecut am anihilat toate elementele contrarevoluţionare şi naţionaliste, va declara Postîşev de la tribuna celui de-al XVII-lea Congres al PC, ţinut la Moscova în februarie 1934. I-am demascat şi eliminat pe deviaţioniştii naţionalişti.“ Cultura populară nu e nici ea cruţată. Muzicianul Dmitri Şostakovici povesteşte în memoriile sale că barzii care cutreierau satele recitând balade şi cântând vechi cân¬tece folclorice au fost invitaţi să participe la un congres, pentru a fi arestaţi şi apoi împuşcaţi.
Începând din ianuarie 1933 foametea capătă dimensiuni de genocid. La acest început de an, Stalin îl numeşte pe Postîşev responsabil cu rechiziţiile şi cu „bolşevizarea“ (altfel spus, „rusi-ficarea“) Ucrainei şi îi adaugă şi un nou şef al GPU, Vsevolod Baliţki. Acesta din urmă va ajunge în lagăr câţiva ani mai târziu,  în perioada Marii Terori, când va povesti cum au fost primiţi amândoi de Vojd la Kremlin înaintea plecării şi ce i-a spus Stalin lui Postîşev cu acel prilej: „Pe tine, Paşa, te-am numit acolo în calitate de Glavgol [lit.: responsabil cu foametea], şi cu arma asta o să rezolvi mai multe decât Budionnîi cu toate armatele lui de cavalerie. Kossior [primul secretar al PC Ucrainean] a început s-o cam bălmăjească, dar tu ai o mână de fier: să nu te iei după mormolocii ăştia“. Titlul de Glavgol dat lui Postîşev în acea zi se vrea ironic. El dezvăluie cinismul lui Stalin în faţa tragediei. Glavgol este parodia acronimului Pomgol care desemna Comi¬tetul de Ajutorare a Înfometaţilor din Rusia care a salvat nume¬roase vieţi în timpul foametei din 1921–1922. Numai că, de data asta, nu mai e vorba de a sări în ajutorul victimelor, ci de a le lichida. Odată cu numirea lui Postîşev, Stalin elaborează o direc¬tivă secretă menită să pună capăt exodului ţăranilor care fug din Ucraina şi Kuban, „sub pretextul că se duc după pâine“. „Co-mitetul Central şi Consiliul Comisarilor Poporului deţin dovada că acest exod din Ucraina e organizat de duşmanii puterii sovie¬tice, de socialiştii revoluţionari şi de agenţi polonezi, scrie Stalin, în scop de propagandă, ca să discrediteze, prin ţăranii care fug din regiunile URSS aflate în nordul Ukrainei, colhozurile şi sis¬temul sovietic în general.“ În urma acestei directive, şeful OGPU, Ghenrih Iagoda, transmite responsabililor săi regionali ordinul de a organiza patrule speciale pe drumuri şi în gări pentru a-i prinde pe „fugari“. Cei prinşi vor trebui deportaţi sau trimişi înapoi acasă, ceea ce, în ambele situaţii, reprezintă o condamnare la moarte. Ucraina este acum izolată, ruptă de restul ţării, trage¬dia se poate petrece cu uşile închise. Comportamentul OGPU  şi al celorlalte forţe de represiune indică, începând din acest mo¬ment, o voinţă manifestă de a extermina cât mai mulţi ţărani. „Nici o milă“, ordonă Postîşev trupelor sale. Percheziţiile din casă în casă nu se mai limitează să confişte cele câteva boabe de grâu pe care le mai găsesc. Sunt luate sau distruse şi alimentele găsite. Sobele de gătit sunt fărâmate, ustensilele de bucătărie, confiscate. Orice individ suspectat de a fi furat cea mai mică cantitate de cereale din stocurile care putrezesc în aer liber este imediat împuşcat. Animalele moarte de foame sunt arse ca să nu servească drept hrană pentru înfometaţi. Fructele din pomi sunt tratate cu substanţe chimice care le fac improprii pentru consum. Canibalismul rămâne adesea singura modalitate de supravieţuire. Co¬piii mici sunt primele victime.
Stalin ştie foarte bine ce face în Ucraina. Responsabilul PC din Harkov se arată impresionat de această hecatombă umană la Plenara Comitetului Central ţinută la Moscova în ianuarie 1933. Stalin îi răspunde glacial: „Ni s-a spus, tovarăşe Terehov, că eşti un bun orator, dar se dovedeşte că eşti şi un bun poves¬titor. Crezi probabil că ne sperii inventând balivernele astea cu foametea, dar nu ţine! Ai face mai bine să laşi funcţia de la regi¬une şi de la Comitetul Central şi să mergi să lucrezi la Uniunea Scriitorilor; acolo ai putea să-ţi scrii basmele pentru imbecili.“ Terehov n-a fost reales în funcţie. Oficial, foametea nu exista, nici măcar între tovarăşi. După toate aparenţele, Stanislav Kos¬sior, prim-secretar al PC din Ucraina în momentul tragediei, a plătit cu viaţa faptul de a fi dezvăluit mai târziu costul uman al acestei tragedii. Într-un discurs rostit într-un for al partidului, va îndrăzni să evoce dramatica scădere demografică din Ucraina la începutul anilor 1930. Va fi urgent demis, torturat, împuşcat". (Copyright Editura Humanitas, "O istorie mondială a comunismului, Încercare de investigaţie istorică,  Vol. I: Cu pumnul de fier: Călăii", de Thierry Wolton,cu o prefaţă a autorului la ediţia românească, Traducere din franceză de Adina Cobuz, Wilhelm Tauwinkl, Emanoil Marcu, Vlad Russo, Mariana Piroteală, Marieva Ionescu, Anca Ionescu şi Elena Ciocoiu)