„Weekend Adevărul“ vă aduce opera acasă: „Bărbierul din Sevilla“, eterna capodoperă

Creaţiile lui Rossini au fost comparate cu bulele şampaniei: tonice, pretenţioase, pline de neprevăzut. Însă niciun epitet nu pare potrivit pentru lucrarea care avea să definească, peste secole, un întreg gen muzical

Creaţiile lui Rossini au fost comparate cu bulele şampaniei: tonice, pretenţioase, pline de neprevăzut. Însă niciun epitet nu pare potrivit pentru lucrarea care avea să definească, peste secole, un întreg gen muzical

Viaţa lui Gioachino Rossini are puţin din ceea ce suntem obişnuiţi să citim sau să auzim despre destinele marilor compozitori. Puţină dramă, nefericire, nerecunoaştere din partea criticii sau a publicului şi-ar găsi loc într-o încercare biografică. În schimbul copilăriei nefericite găsim, mai degrabă, o perioadă ciudată şi extrem de plină de comic involuntar, ce avea să-şi pună amprenta asupra viziunii italianului asupra lumii din jurul său.

Strădaniilor clasice, în care un talent se iroseşte ani în şir, fiind pe altă lungime de undă cu audienţa sa şi fiind recunoscut, în cel mai bun caz, doar postum, Rossini le-a opus un succes fulminant. Zeci de creaţii compuse
într-un timp record, adulaţia unanimă şi, nu în ultimul rând, o remuneraţie şi o avere ce i-ar fi făcut geloşi şi pe mult mai celebrii Mozart, Beethoven sau agner. Şi poate că nu există o dovadă mai bună a acestui destin complet realizat, decât celebra operă a italianului: „Bărbierul din Sevilla“. Aclamată aproape imediat, lucrarea şi-a făcut loc de-a lungul anilor, până în zilele noastre, în momentele de gală ale tuturor concertelor de operă din întreaga lume. Puţine creaţii de acest fel au gâdilat plăcut timpanele atâtor persoane. Chiar şi astăzi, când opera a încetat să fie drogul maselor, ca pe vremea lui Rossini, transformându-se într-o plăcere elitistă, „Bărbierul din Sevilla“ sparge barierele popularităţii, asigurându-i compozitorului un destin postum de invidiat. 

Primele amintiri

Privind la câteva episoade din viaţa lui Gioachino Rossini, nu e greu de înţeles aplecarea ulterioară a compozitorului către genul comic. Avea să o recunoască şi Rossini, cel care a afirmat, în nenumărate rânduri, că perioada copilăriei şi întâmplările sale aveau să-i deseneze limpede tipologiile folosite, peste ani, cu atâta succes la public.

Aşadar, viitorul compozitor s-a născut pe 29 februarie 1792, în oraşul Pesaro, situat pe coasta estică a Italiei. Deşi părinţii săi practicau muzica, aceasta nu depăşea, de cele mai multe ori, statutul de hobby, fiind combinată cu locuri de muncă cel puţin opuse unei vocaţii artistice. Tatăl lui Gioachino cânta la corn francez şi era inspector la abator, în timp ce mama sa era cântăreaţă în timpul liber şi fiica brutarului local în viaţa de zi cu zi.

Părinţii lui Rossini au început educaţia muzicală a fiului încă de la o vârstă extrem de fragedă. Aşa se face că, abia ajuns la 6 ani, micul Gioachino cânta deja la trianglu în grupul muzical al tatălui său. Acesta din urmă devenise, treptat, obsedat de idealurile Revoluţiei Franceze, fiind unul dintre cei care au întâmpinat cu urale sosirea lui Napoleon în nordul Italiei. Când vechiul regim a fost reinstaurat de către austrieci, tatăl viitorului compozitor a fost trimis la închisoare pentru mai bine de un an.

Rămasă fără soţ, mama lui Gioachino şi-a dus copilul la Bologna, introducându-l în corurile diverselor teatre din zonă. În această perioadă, Rossini era lăsat sub supravegherea bunicii sale, o bătrână cu reale dificultăţi în a-şi supraveghea nepotul. Astfel, Gioachino este transferat din nou, de data aceasta către un tăietor de porci.

În paralel, primeşte lecţii de clavecin de la Giuseppe Prinetti, un muzician care interpreta gamele folosindu-şi doar două degete, deţinea o afacere de vânzare a berii şi avea neplăcutul obicei de a adormi în timp ce stătea în picioare. Aceste „calităţi“ şi-au pus amprenta asupra micului muzician, modelându-i aplecarea către comicul vieţii şi către tipologiile umoristice.

Italianul poreclit „Micul german“

Gioachino este retras de la cursurile lui Prinetti şi trimis să-l ajute pe un fierar din localitate. Norocul său a purtat numele de Angelo Tesei, un muzician bine educat, de la care a copilul învăţat să citească şi să scrie muzică, să acompanieze la pian şi să cânte îndeajuns de bine încât să poată fi desemnat să susţină părţi solo la biserică, la numai 10 ani.

Perioada respectivă este cu atât mai importantă cu cât de atunci datează şase sonate, compuse când Rossini avea numai 12 ani. Lucrările, evident influenţate de muzica lui Haydn şi Mozart, demonstrau deja afinitatea către operă, prin schimburile de ritm frecvente şi melodia clară şi bine dezvoltată.

În 1805, Rossini era invitat la teatrul condus de Ferdinando Paer, înregistrând singura sa apariţie în calitate de cântăreţ. Între timp, devenise şi un interpret extrem de vexat la corn francez, urmând drumul deschis de tatăl său. Tot din această perioadă datează şi primele încercări în operă. Rossini compune câteva părţi disparate, bazate pe un libret scris de Vincenza Mombelli. Rezultatul, prima operă a compozitorului, urma să aibă premiera abia şapte ani mai târziu, când Gioachino împlinea 20 de ani.

În 1806, Rossini devenea student la violoncel, sub conducerea lui Cavedagni, la Conservatorul din Bologna. În paralel, ia lecţii în teoria contrapunctuală, sub îndrumarea lui Padre Stanislao Mattei. Deşi învaţă violoncelul extrem de repede, viitorul compozitor întâmpină dificultăţi masive în a se sincroniza cu cerinţele şi stilul de predare ale lui Mattei. Acest fapt a fost principala cauză a abandonului „muzicii serioase“ şi mişcarea lui Rossini către o tradiţie muzicală ceva mai liberă. 
De altfel, experienţa lui Rossini în aranjamentele orchestrale este un efect al propriei pedagogii, şi nu al şcolii. Când era tânăr, obişnuia să transcrie la nesfârşit lucrări din Haydn şi Mozart, fapt ce i-a adus şi porecla sub care era cunoscut la Bolgona: „Il Tedeschino“ (n.r. – „Micul german“).    

Debutul şi succesul fulminant

Prima operă pusă în scenă a lui Rossini, „La cambiale di matrimonio“, a avut premiera la Veneţia, când compozitorul avea 18 ani. Au urmat premiere la Bologna, Roma, Veneţia şi Milano ale altor două lucrări: „ La pietra del paragone“ şi „Il signor Bruschino“, a cărei uvertură nu a încetat să încânte până astăzi, prin creativitate.

Marea lovitură avea să vină în 1813, cu lucrarea „Tancredi“, catapultându-l pe tânărul de 20 de ani către faima mondială. Una dintre melodiile din această operă, „Di tanti palpiti... Mi rivedrai, ti rivedrò“, devenise atât de populară printre italieni, încât aceştia o cântau în cor în sălile de judecată, până ce magistratul le solicita să
înceteze.

În 1815, Rossini se retrage la casa din Bologna. Nu apucă să stea prea mult, fiind angajat de Domenico Barbaia ca director la principalele două teatre din Napoli. Conform contractului, Rossini era obligat să compună câte o operă pentru fiecare din cele două instituţii, o dată pe an. Plata sa era de 200 de ducaţi pe lună, primind bani şi din încasările meselor de joc instalate la intrarea în teatre, aproximativ 1.000 de ducaţi pe an. Sumele primite de Rossini erau extraordinare pentru statutul oricărui muzician profesionist de la acel moment. 

9

este locul pe care este plasat „Bărbierul din Sevilla“, în topul Operabase al celor mai interpretate lucrări din istorie.

Recompensa unei vieţi: laudele lui Beethoven

„Bărbierul din Sevilla“ a fost produsă pe 20 februarie 1816, la Teatro Argentina din Roma. Libretul, o versiune a piesei „Le Barbier de Séville“, scrisă de Pierre Beaumarchais, fusese rescris de Cesare Sterbini, având puţine în comun cu cel folosit de compozitorul Giovanni Paisiello, în propriul său „Bărbier“.

Dată fiind rapiditatea cu care Rossini compunea în această perioadă, se aproximează că „Bărbierul din Sevilla“ ar fost gata în două-trei săptămâni. Spre sfârşitul vieţii, Rossini afirma chiar că ar fi avut nevoie de numai 12 zile pentru compoziţie, chiar dacă o parte din temele folosite apăruseră deja în alte opere ale italianului, precum „Aureliano in Palmira“, „Elisabetta, regina d’Inghilterra“.

Marea întâlnire

Premiera „Bărbierului din Sevilla“, varianta Rossini, are o poveste aparte. În prima seară, audienţa era formată, în cea mai mare parte, din admiratori ai lui Paisiello, instruiţi de acesta să saboteze reprezentaţia. Astfel, spectacolul a avut loc într-un cor de fluierături şi de strigăte. Cu toate acestea, odată cu cea de-a doua reprezentaţie a operei, lucrarea a devenit atât de populară încât titlul „Bărbierul din Sevilla“ a fost transferat automat spre Rossini, aruncând în uitare completă cealaltă variantă.

Confirmarea finală avea să vină în 1822. În vârstă de 30 de ani, Rossini îl întâlnea pe un Beethoven, la 51 de ani, surd şi cu grave probleme de sănătate. Comunicând prin scris, Beethoven i-a transmis italianului: „Ah, Rossini. Deci tu eşti compozitorul «Bărbierului din Sevilla». Te felicit. Va fi interpretată atât timp cât opera italiană va exista. Nu încerca niciodată să scrii altceva decât opera buffa. Orice alt stil îţi va distruge talentul“.

Între 1815 şi 1823, Rossini a produs 20 de opere. Dintre acestea, „Otello“ a cunoscut o celebritate care să se apropie, cât de cât, de cea a „Bărbierului din Sevilla“. Pentru a înţelege diferenţele dintre epoca în care a trăit şi a compus Rossini, şi cea a lui Verdi, celălalt mare autor de „Otello“, trebuie remarcat că aversiunea publicului pentru sfârşitul tragic era atât de mare, încât compozitorul a trebuit să caute un final fericit.

Retragerea din viaţa publică

În 1822, Rossini se mută la Viena, unde este primit cu urale. În anul următor, este recompensat cu o bursă de cinci luni la celebrul „King’s Theatre“, din Londra, după o primire regală din partea lui George al IV-lea şi un cadou de aproximativ 530.000 de lire sterline, la valoarea de astăzi. În 1824, Rossini devenea director muzical la „Théâtre des Italiens“, din Paris. Popularitatea lui Rossini era atât de mare la Paris, încât regele Carol al X-lea i-a oferit un contract pentru cinci opere pe an, la finalul căruia urma să primească o pensie generoasă pentru tot restul vieţii.

În 1829, Rossini revenea obosit la Bologna. A petrecut un an cu tatăl său, rămas singur după moartea soţiei, în 1827. Căderea lui Carol al X-lea i-a blocat temporar revenirea la Paris, care avea totuşi să se întâmple în noiembrie 1830. Ajuns în capitala Franţei, Rossini scrie prima parte a lucrării „Stabat Mater“, ce urma să fie finalizată abia în 1841.

Au urmat decenii de linişte totală şi retragere din viaţa publică. Drept dovadă, singurele informaţii furnizate de biografi au fost acelea privind o serie de speculaţii pe piaţa vânzării de peşti.

Rossini era un gurmand recunoscut şi un bucătar amator foarte apreciat, seratele organizate la Paris fiind frecventate de toată lumea bună a „Oraşului Luminilor“. De altfel, există şi astăzi o serie de mâncăruri ce-i
poartă numele, servite la restaurantele din întreaga lume, cel mai celebru fiind „Tournedos Rossini“, o friptură de vită. 

La vârsta de 76 de ani, după compunerea unor lucrări minore, Rossini a murit de pneumonie, la casa din Paris. Potrivit biografilor săi, averea lăsată în urmă se ridica la echivalentul a 1,5 milioane de dolari de astăzi. În afara unor mici sume, lăsate soţiei şi unor rude, averea a fost donată de către compozitor oraşului natal. ;

De un lucru, cred, vă pot asigura. Acela că al doilea act din «Wilhelm Tell», al treilea act din «Otello» şi întregul «Bărbier din Sevilla» vor rezista probei timpului.

Gioachino Rossini, compozitor

Bărbierul din Sevilla“, săptămâna viitoare, cu „Weekend Adevărul“

Împreună cu următoarea ediţie „Weekend Adevărul“ veţi putea achizi-ţiona, la preţul de 9,99 lei (ziarul, povestea operei, CD-ul şi DVD-ul), „Bărbierul din Sevilla“, de Gioachino Rossini. Urmează ultima lucrare din serie, „Otello“, de Giuseppe Verdi, pe 19 aprilie.