Sub spectrul banului sau „Traviata” la Veneţia, cu tenorul Ştefan Pop vedetă
0
Robert Carsen, regizor de mare notorietate, a imaginat încă de acum 14 ani o interesantă producţie cu „Traviata” de Verdi la Gran Teatro La Fenice din Veneţia. A fost destinată inaugurării teatrului reconstruit după teribilul incendiu.
În montarea canadianului, spectrul, foşnetul, iluzia, obsesia banului sunt cele ce domină un mediu de acţiune adus până în ultimele decenii ale veacului trecut, dar care iradiază până în zilele noastre.
Claudia Pavone - Violetta
În jurul curtezanei Violetta, totul respiră şi trăieşte sub imperiul banului, prietenii intimi îi oferă acesteia bani înaintea chermezei pe care o dă în primul act (desfăşurat simbolic în dormitorul eroinei), bani cad din înalturi, plutitori, snopuri de bani extrage Violetta din sertare şi-i aruncă în timpul Allegro-ului „Sempre libera”, sute, mii de bancnote acoperă pardoseala locuinţei din actul secund (ciudată găselniţă, oare se complace Alfredo într-un asemenea... decor?), desigur banii sunt pe masa de joc în actul următor (conceput în formă de „teatru în teatru”), devin obiect de plată pentru acele cover-girls şi acei stripperi care înlocuiesc, într-un cabaret, dansul original al ţigăncuşelor şi matadorilor, banii o biciuie pe Violetta, azvârliţi de Alfredo. Aceasta din urmă este singura conexiune cu libretul lui Piave.
La finele duetului Violetta – Germont, m-a cutremurat un moment, un gest. Bătrânul tată, altfel demn, pur şi simplu a plătit-o pe eroină („O generosa!”) pentru afirmarea intenţiei de a renunţa la iubirea ei, Alfredo, în scopul salvării reputaţiei familiei Germont.
Faptul că doctorul Grenvil a aşteptat să fie remunerat de Annina pentru ultima vizită la muribunda Violetta a părut o banalitate.
După un trecut, probabil, venal, eroina ajunsese la dispreţul total faţă de bani, i-a aruncat pe jos pe cei primiţi în primul act, pe cei înmânaţi de Germont în actul secund... Nu atât jignită, altfel nu i-ar fi primit. Nu-i mai aprecia. Ştia că sfârşitul îi era aproape şi nimic nu-i mai putea fi de folos.
Nu a renunţat însă la viaţa de curtezană şi, deşi evocarea întâlnirii cu Alfredo din aria „È strano” o tulburase, în finalul de la „Sempre libera” a acceptat vizita Marchizului d'Obigny, probabil... înainte programată. Scena de sex a încheiat actul.
Aşa a fost gândită regia. Decorurile, simple şi costumele, moderne au fost semnate de Patrick Kinmoth. Incitanta coregrafie a aparţinut lui Philippe Giraudeau. Cei doi light designer-i, Carsen însuşi şi Peter van Praet, s-au achitat cu profesionalism de misiune.
Tenorul Ştefan Pop, vedeta spectacolului
A întruchipat un Alfredo vădit îndrăgostit, expansiv, dăruit iubirii, un... fotograf, fie profesionist, fie amator ce o asaltează pe Violetta cu pozele sale. Eroina le aprecia.
Tenorul Ştefan Pop la masa de joc, în dreapta
Rolurile parcurse până acum de artist l-au îndemnat la început, surprinzător, către un cânt energic, eroic chiar, cu elan şi avânt, refuzând timiditatea primei apropieri de cea adulată, dar a venit aria „De' miei bollenti spiriti”, modelată expresiv, cu frazare lirică, frumoasă şi unduitoare, în care legato-ul a fost exemplar. Sigur că în cabaletta „O mio rimorso! O infamia!” accentele impulsive au revenit, încoronate de un Do natural acut prelung, a cărui susţinere tehnică va deveni şi mai viguroasă. Impetuozitatea s-a regăsit, firesc, şi în replicile violente din scena balului Florei, în timp ce actul final a adus în cântul tânărului bistriţean moliciuni şi inflexiuni pline de trăire lăuntrică.
Markus Werba - Germont şi Claudia Pavone - Violetta
Soprana italiană Claudia Pavone a conturat o Violetta Valéry muzicală, cu glas întrucâtva tăios, dar omogen pe ambitus şi strălucitor. Registrul acut are tente uşor stridente, evidente îndeosebi la ţesăturile înalte din prima arie, Mi bemol-ul final inclus. Înclinată spre cântul în forţă, a afişat oarece monotonie expresivă. Precara susţinere tehnică a făcut ca ambele note de La natural acut din finalul celor două strofe ale ariei „Addio del passato” să suporte mici întreruperi de sunet.
Baritonul austriac Markus Werba (Giorgio Germont) a părut înclinat mai mult către partituri mozartiene, de pildă, din cauza culorii tenorale de glas şi a amplorii mai reduse a vocii, mai puţin pliate vocalităţii verdiene. Omogenitatea glasului şi corectul studiu stilistic au prevalat asupra darurilor native.
În alte roluri, au fost distibuiţi Elisabetta Martorana (Flora Bervoix), Sabrina Vianello (Annina), Enrico Iviglia (Gastone), William Corrò (Douphol), Francesco Milanese (Dr. Grenvil), Matteo Ferrara (d' Obigny), Domenico Altobelli (Giuseppe, cu voce de... gondolier), Umberto Imbrenda (Servitorul Florei), Salvatore Giacalone (Comisionarul).
Sprijinindu-se pe două excelente ansambluri, Corul (pregătit de Claudio Marino Moretti) şi Orchestra Teatrului La Fenice, tânărul italian Sesto Quatrini a dirijat echilibrat, cu tempo-uri de inspiraţie clasică, fără excese, cu bună relaţionare între compartimente şi platou. Cele două Preludii au evidenţiast coarde grave şi înalte de calitate, cu cânt sfâşietor şi accente dureroase.
Quatrini nu a fost dirijorul premierei iniţiale a producţiei lui Carsen şi nu poate fi acuzat de nimic. Dar mă întreb de ce prima baghetă, oricare ar fi fost, nu a intervenit pe lângă regizor să lase muzica verdiană să se dezvolte simplu şi direct, fără să fie concurată de imagini scenice în timpul primului preludiu al operei? Cum a făcut la cel de-al doilea. Asemenea suprapuneri sunt destul de des întâlnite şi mă obsedează.
Cow-girls la balul Florei Bervoix
(Foto © Michele Crosera)
Se încarcă comentariile...
