Ioana Pârvulescu: „Cea mai mare scriitoare din toate timpurile este viaţa“

Ioana Pârvulescu spune că preferă finalurile fericite din viaţa reală înaintea dramelor din literatură Foto: arhiva personală

În preajma zilei de 8 martie, la librăria Humanitas de la Cişmigiu, s-a organizat o seară dedicată scriitoarelor, pornind de la eseul „O cameră separată“ al Virginiei Woolf (1882- 1941). Scriitoarea Ioana Pârvulescu şi criticul Dan C. Mihăilescu, împreună cu invitatele Annie Bentoiu, Gabriela Creţia şi Astrid Cambose, au încercat să răspundă, pe 5 martie, la întrebarea „De ce e nevoie ca să scrii bine?“.

 În eseul  scris în 1929, Virginia Woolf considera că o femeie are nevoie numai de o cameră separată şi de 500 de lire pe an ca să se poată concentra asupra scrisului. Pornind de la aceste afirmaţii, scriitoarea Ioana Pârvulescu spune că aceste idei sunt valabile şi în 2013, deşi acum o scriitoare are nevoie de cel puţin 500 de liră pe lună sau chiar pe săptămână.

Autoarea romanelor "Viaţa începe vineri" (2009) şi "Viitorul începe luni" (2012) apreciază literatura feminină a anului 2013, deşi în calitate de profesoară la Litere se declară speriată de idealurile studentelor ei „care au cam mult de-a face cu banii şi cam puţin cu arta, cu cartea“.

Scriitoarea Ioana Pârvulescu subliniază, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ că îi plac mărţişoarele: „E ceva inocent şi proaspăt în ele, chiar şi în kitschuri. Nu ratez să le privesc, în fiecare an. N-am purtat mărţişoare decât la ceas, dintotdeauna“.

„Weekend Adevărul“: Eseul Virginiei Woolf „O cameră separată“, scris în 1929, poate fi considerat un manifest feminist. Cât de valabil mai este acum acest manifest?

Ioana Pârvulescu: Azi e valabil, cred, ca artă poetică, ca manifest literar, iar nu ca manifest ideologic. După câte ştiu – deşi vorbesc absolut de pe margine –, la 1929 eseul a fost într-adevăr socotit un document feminist, pe de altă parte, cam cu o jumătate de secol mai târziu, a fost atacat puternic tocmai de feministe, fiindcă scriitoarea pe care o pune în ramă Virginia Woolf e om, e creator, înainte de a fi femeie. La 1929, sensul concret al sintagmei cameră separată era încă o aspiraţie, pentru multe femei: nu aveau independenţa necesară creaţiei (o uşă pe care s-o poată încuia ca să nu fie deranjate şi un venit de 500 de lire pe an). 

Ce înseamnă, de fapt, pentru o femeie „o cameră separată“?

Pentru anii ‘50, în România, avea tot un sens concret, pentru că pe-atunci se restrângea sistematic „spaţiul locativ“, iar proprietarii erau exilaţi în cele mai proaste încăperi. Dar apăruse şi sensul figurat al formulei: în perioada comunistă, istoria nu permitea o cameră separată, ochiul vigilent al cenzurii descuia orice uşă şi supraveghea orice rând dat spre publicare. Astăzi, ideea de cameră separată trebuie luată mai degrabă în sens figurat: necazurile vieţii cotidiene, timpul pierdut ca să-ţi câştigi pâinea, starea psihică a unei scriitoare pot fi tot atâtea bariere în calea creaţiei, pot împiedica dobândirea acelei intimităţi, izolări, necesare scrisului. Asta nu se referă strict la femei, ci la orice creator. Vedeţi, azi lucrurile sunt poate mai perverse: cameră separată înseamnă, cred, să poţi fi tu însăţi, să nu cedezi ispitelor facile, să nu-ţi perverteşti scrisul după ideologii, mode, succes asigurat, reţete sau alte asemenea camere comune.

Pe ce criterii aţi ales invitatele la întâlnirea de marţi seară, care a fost pusă sub genericul „O cameră separată“?

Am ales, de fapt, nişte cărţi care merită scoase cât mai în faţă. În primul rând, o carte cu adevărat mare: „Timpul ce ni s-a dat“, de Annie Bentoiu, memorii, scrise cu o mână de romancieră şi cu o minte de istoric corect, imparţial, nuanţat şi, nu în ultimul rând, prietenos faţă de cititor. E una dintre acele cărţi de neocolit, fără de care înţelegi mai puţin din lumea în care trăieşti. Îţi deschide istoria, şi mintea, şi inima. Apoi cartea „Scrisori către Monica“, un volum inedit, care scoate în faţă chipul mamei Monicăi Lovinescu, autoarea unor pagini epistolare de mare forţă, volum alcătuit cu o grijă editorială enormă, ba chiar cu dragoste, de Astrid Cambose, şi având-o ca traducătoare a paginilor franţuzeşti pe Gabriela Creţia.

Mama Monicăi Lovinescu, soţia lui Eugen Lovinescu, este ceea ce Virginia Woolf ar numi „sora lui
Shakespeare“, adică o creatoare care stă în umbra unui bărbat celebru. I-am mai invitat şi pe Cristina Cioabă, autoarea selecţiei pentru „Jurnalul esenţial“ al Monicăi Lovinescu, precum şi pe Dan C. Mihăilescu (iată că sunt şi domni!), pentru tot ce a scris şi a spus el despre aceste cărţi.

De la stânga la dreapta: Annie Bentoiu, Ioana Pârvulescu şi Gabriela Creţia  Foto: Marian Iliescu

Sora lui Shakespeare

A avut vreo importanţă data de 5 martie pe care aţi stabilit-o pentru acestă întâlnire?

Vă amintesc că pe 5 martie s-au împlinit şi 60 de ani de la moartea lui Stalin, aşadar un prim pas către dobândirea unei camere separate, din punct de vedere istoric vorbind. Dar este o coincidenţă, e rodul „hazardului obiectiv“. Cred că începutul de martie e un prilej ca oricare altul, altfel spus s-ar fi putut găsi semnificaţii oricărei zile.

În fiecare din femeile care scriu, spune Virginia Woolf, trăieşte sora lui Shakespeare. Cine este, generic vorbind, sora lui Shakespeare?

Creatoarea care n-a putut ieşi la lumină din motive exterioare, contextuale. Este prilejul pierdut, este marea scriitoare care a fost sacrificată şi pe care femeile care reuşesc azi să scrie bine o răzbună, o scot la lumină.

Virginia Woolf spune că nu trebuie să-ţi falsifici scrisul după valorile altora, ci să fii tu însăţi. Mai este posibil acest lucru în 2013, să fii tu însăţi şi să nu-ţi falsifici scrisul?

Cred că amândouă sunt posibile, dar abia acum este pe deplin posibil să fii tu însăţi. Azi o femeie-creator nu mai este socotită un monstru sau un prilej de bârfă, cum se întâmpla sistematic în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu pictoriţele sau cu scriitoarele. Dar poate că merită să dăm un mic citat din eseul Virginiei Woolf: „«Această carte mare», «această carte de nimic» – aceeaşi carte este obiectul ambelor categorisiri. Nici lauda, nici dezaprobarea nu înseamnă nimic“. Ceea ce nu vrea să spună, desigur, să fii opacă la observaţii, sugestii, critici.

Valoarea scriitoarelor noastre

Care sunt scriitoarele străine pe care le iubiţi? La ce scriitoare din România vă raportaţi?

Cea mai mare scriitoare din toate timpurile este viaţa şi scrisul ei îl iubesc şi încerc să-l descifrez în fiecare zi. Dar, ca să nu credeţi că evit întrebarea concretă, fie, mă opresc doar la prozatoare, fiindcă poete sunt prea multe, de toate naţiile, de la contesa de Die, dintre trubaduri, la Anna Ahmatova, să spunem.

Aş începe cu minunata Sei Shönagon, cu „Însemnări de căpătâi“, o carte nonconformistă chiar şi azi, după unsprezece secole de când a fost scrisă, apoi, din secolul al XIX-lea surorile Brontë şi Jane Austen (care, în paranteză fie spus, n-a avut niciodată o cameră a ei şi o bună parte din cărţi şi le-a scris pe un coridor, fiind nevoită să-şi acopere pagina de câte ori trecea cineva), iar din secolul trecut Marguerite Yourcenar. Dintre laureatele Nobel străine s-o pomenesc totuşi pe poeta Wisława Szymborska, care m-a îmbogăţit cu câteva poeme pe care aproape că le ştiu pe dinafară.

Din România, îmi plac în special tot poetele, am s-o pomenesc şi pe regretata Mariana Marin, iar Ana Blandiana mă uimeşte şi ca eseistă (seamănă puţin cu Virginia Woolf). Dintre prozatoare,  Adriana Bittel mi se pare o scriitoare de proză scurtă extraordinară, are un singur defect: scrie nu numai scurt, dar şi puţin, adică a trecut în ultimul timp cu totul de partea cititului. Şi n-aş vrea s-o uit pe Dana Dumitriu, cea din Prinţul Ghica, pe nedrept intrată într-un con de umbră după moarte. Păcat că nu ştim să ne bucurăm de valorile pe care le avem.

Dincolo de aspectul economic, există o falie vizibilă între literatura română feminină din România şi cea din străinătate?

Nu, nu cred, eu n-o văd. Cel mai grav este că limba română, deşi atât de frumoasă şi de nuanţată încât Cioran, când a trecut la franceză, a spus că se simte într-o „cămaşă de forţă“, este totuşi o limbă mică. Ca să ne arătăm valorile, fie ele feminine sau nu, trebuie un solid program (finanţat generos!) de traduceri. Îmi pare rău să spun că cel pus atât de profesionist în aplicare de ICR-ul condus de Horia-Roman Patapievici este acum, din câte am înţeles, în noul program ICR, compromis. ;

“Sora lui Shakespeare, în viziunea Virginiei Woolf, este creatoarea care n-a putut ieşi la lumină din motive exterioare, contextuale. Este creatoarea care stă în umbra unui bărbat celebru.

„Orice sărbătoare liberă e bine-venită“

Cum aţi sărbătorit ziua de 1 martie? Cum veţi petrece ziua de 8 martie? Care e cel mai frumos dar pe care l-aţi primit?

Adeptă a intimităţii, cum m-am declarat de atâtea ori, evit sărbătorile „colective“, cu atât mai mult pe cele care erau cândva scoase în faţă, ca 8 Martie. Pe de altă parte, orice sărbătoare liberă e bine-venită. E un prilej, iar prilejurile sunt timp cu har. Este ciudat că atât 1, cât şi 8 martie se leagă pentru mine de aniversări masculine: de pildă, pe 1 martie era născut chiar tatăl meu. De aceea 1 martie îmi place şi azi. Fac mari eforturi să accept şi 8 martie, dar amintirile cu „Ziua femeii“ (ce nume neinspirat!) şi felul în care „tovarăşele“ erau sărbătorite obligatoriu o dată pe an, în comunism, îmi strică cheful. Deci n-o voi sărbători nicicum. Cât despre daruri, pentru mine sunt frumoase toate.

Mai puţin cele de la prietenii care nu fac distincţia administrativ/afectiv. Prietenii ar trebui să-ţi facă daruri cu semnificaţie personală, nu dintre cele bune pentru oricine, de pildă pentru funcţionara de la primărie sau asistenta medicală. Dar asta cere timp şi preocupare şi, recunosc, eu însămi ratez de multe ori. Am primit cu enormă bucurie lucruri care vin din perioada care mi-e dragă, din preajma lui 1900. Mă amuză, pe de altă parte, oamenii care-ţi dăruiesc lucrurile de care nu mai au ei nevoie, mă şi înduioşează asta, are ceva egoist-copilăresc, ca în pagina plină de umor din „Winnie Pooh“ despre darurile aniversare duse măgarului Iior (care suferea de depresie) de amicii lui. De pildă Winnie Pooh porneşte cu un borcan plin cu miere, pe care însă o mănâncă pe drum, astfel încât se convinge pe sine că Iior are mare nevoie de un borcan gol, în care să-şi ţină creioanele. Nu-i de mirare că Iior era depresiv.

Ce înseamnă Marţişorul pentru dumneavoastră? Vă place să primiţi mărtişoare?

În studenţie am făcut eu însămi mărţişoare, împreună cu fratele şi vărul meu şi un prieten (cel născut pe 8 martie!), a fost o întreagă splendidă aventură. Am primit şi amendă pentru că am vândut mărţişoare, aşa că 1 martie a devenit un moment chiar de neuitat. Însă am rămas cu o bucurie a acestei zile şi, da, îmi plac mărţişoarele. E ceva inocent şi proaspăt în ele, chir şi în kitschuri. Nu ratez să le privesc, în fiecare an.
N-am purtat mărţişoare decât la ceas, dintotdeauna.

Care sunt idealurile din 2013 ale studentelor dumneavoastră de la Litere?

Nu sunt foarte sigură că le ştiu, dar le-am mai întrebat cum se văd ele peste 20 de ani. Şi una mi-a spus că se vede la Paris, cu o poşetă de la Prada sau aşa ceva, lucru care m-a înspăimântat, nu Parisul, ci poşeta, mai precis curioasa asociere între un oraş al boemei tradiţionale şi conformista poşetă a
„femeii de carieră“. Mă tem că idealurile lor, statistic vorbind – pentru că sunt şi excepţii – au cam mult de-a face cu banii şi cam puţin cu arta, cu cartea. Să precizez că n-am nimic împotriva banilor şi nu împărtăşesc idealul de un gust îndoielnic al creatorului mort de foame. Dar dincolo de ei trebuie să mai fie ceva, neapărat, altfel te usuci pe dinăuntru.

Mai există deznodăminte fericite în 2013 pentru femeile-scriitoare?

Abia acum povestea unei scriitoare are şanse de happy-end. Gândiţi-vă la Herta Müller şi la celelalte laureate Nobel, dar şi la nenumărate autoare contemporane de bestseller, de la Joanne Rowling la Amélie Nothomb. Sau la Tracy Chevalier, să zicem, aceasta cu romane chiar foarte bune. Din ce câştigă îşi pot cumpăra zeci de „camere separate“.

  O cameră separată  înseamnă să poţi fi tu însăţi, să nu cedezi ispitelor facile, să nu-ţi perverteşti scrisul după ideologii, mode, succes asigurat, reţete sau alte asemenea camere comune.