Rembrandt, pictorul capabil să facă din noapte zi…

Explorator sensibil al sufletului omenesc, maestru incontestabil al „Secolului de Aur” al artei olandeze, geniu al culorii şi al clar-obscurului, singurul pictor care şi-a imortalizat chipul în peste 80 de autoportrete, artist polivalent care a excelat în arta picturii, a gravurii şi a desenului, Rembrandt a surprins tainele chipului uman în toată complexitatea lui, redându-i o frumuseţe supranaturală.

Evadând din caruselul halucinant al ştirilor senzaţional de nesemnificative, mi-am regăsit liniştea toamnei refugiindu-mă ca întotdeauna într-unul dintre minunatele muzee pariziene, temple în care timpul mundan se opreşte pentru a da voie spiritului să hoinărească în epoci trecute în căutarea frumuseţii şi a sublimului. De această dată, refugiul meu a fost elegantul muzeu parizian Jacquemart-André care în aceste zile de toamnă s-a consacrat unuia dintre cei mai prolifici, sensibili şi originali pictori ai lumii, organizând o superbă expoziţie intitulată „Rembrandt Intime”. De ce tocmai „intime”? Pentru că între viaţa artistului şi opera sa a existat un raport profund, de-a lungul întregii sale cariere Rembrandt găsindu-şi inspiraţia în chipurile fiinţelor iubite şi ale prietenilor, pentru profunzimea cu care acest imens artist a abordat viaţa, arta şi raporturile complexe faţă de semeni. Dincolo de realism, în lucrările sale pictorul interoghează cu empatie şi multă bunăvoinţă intimitatea profundă a fiinţei umane pe care a cercetat-o cu o poftă nebună. Fie că îşi picta apropiaţii sau propriul chip, fie că-i imortaliza pe bogaţii săi comanditari sau pe vecinii anonimi din cartier, fie că picta scene biblice sau mitologice, Rembrandt a fost întotdeauna devotat persoanelor din faţa ochilor săi. Privindu-i tablourile, poţi spune că însăşi arta sa este o artă a intimităţii, viaţa maestrului olandez fiind chiar firul conductor al operei sale.

Organizată în jurul a trei capodopere, portretele dedicate prinţesei Amélie de Solms şi doctorului Arnold Tholinx, precum şi celebra Cina pelerinilor de la Emaus, expoziţia retrasează momentele majore din cariera acestui pictor genial, fiecare dintre cele trei lucrări ilustrând o epocă diferită şi fundamentală din opera sa: Cina pelerinilor de la Emaus (1628) domină prima parte a expoziţiei care este dedicată debutului şi perioadei petrecute la Leyde când Rembrandt se remarcă în special prin abordarea subiectelor istorice şi biblice. 

Realizat când avea numai 23 de ani, tabloul Cina pelerinilor de la Emaus impresionează prin originalitate: Hristos apare ca o simplă siluetă, unul dintre pelerini, de abia vizibil în penumbră, se prosternează în faţa Fiului lui Dumnezeu, iar celălalt pare înfricoşat de incandescenţa luminii care se revarsă sub ochii săi. Originalitatea lui Rembrandt constă tocmai în fineţea cu care transpune reacţiile emoţionale ale personajelor uimite, chiar orbite, de revelaţia divină, spre deosebire de contemporanii săi care puneau accent mai mult pe forţa gesturilor, creând un fel sacralitate teatrală. Privind acest tablou, te întrebi unde este oare sursa luminii? Rembrandt nu este explicit, eliberând doar o parte din lumina divină pe peretele unde se proiectează silueta Celui înviat din morţi. Deci sursa luminii este însuşi Hristos, izvor al revelaţiei divine, dar şi cauză a stupefacţiei redate atât de realist şi de impresionant de maestrul olandez.

Cea de a doua parte a expoziţiei este dedicată primelor succese pe care le-a cunoscut la Amsterdam, perioadă când realizează numeroase portrete de nobili printre care şi portretul Améliei von Solms. Lucrările sale degajă o energie extraordinară, perceptibilă în gravuri, dar şi în desene, Rembrandt demonstrează o stăpânire perfectă a tehnicii, dar şi o aprofundare a înţelegerii psihologice a subiectelor abordate. Maestrul se inspiră din freamătul străzii, observă gestica şi dansul oamenilor din jurul său, delicateţea copiilor, farmecul discret al femeilor şi extrage din tot acest spectacol uman o varitate de ipostaze şi atitudini, caracterizate de o doză accentuată de realism. Deşi este mereu criticat de contemporani, lui Rembrandt nu-i pasă de convenţiile şi regulile artistice ale vremii, una dintre regulile sale fiind tocmai frumuseţea naturală. A pictat oamenii aşa cum erau ei, cu defecte şi uneori chiar cu chipuri dizgraţioase, dar marele său talent (geniu!) a fost acela de a le fi redat o anumită frumuseţe umană, expresivă, sinceră, fără concesii. 

Majoritatea chipurilor născute din pensula lui Rembrandt ţâşnesc parcă dintr-un ocean de întuneric, amprenta sa fiind prezenţa intensă a clar-obscurului (acel procedeu pictural de distribuire gradată a luminii şi a umbrelor), cale deschisă de un alt mare maestru, exuberantul Caravaggio, pe care însă Rembrandt îl depăşeşte folosind acest procedeu pentru a crea pe pânza tabloului trei dimensiuni: privind atent lucrările sale, lumina are imensa putere a unui proiector, intensă şi subtilă deopotrivă, atmosfera întunecată fiind străpunsă de proeminente lumini direcţionale. Inovând fără încetare, maestrul olandez se remarcă printr-o manieră personală de a naşte lumina pe pânza tabloului. Asemeni scenei pictate în Cina pelerinilor de la Emaus şi în celelalte tablouri cauţi cu privirea locul de unde izvorăşte această lumină neobişnuit de caldă şi observi că întotdeauna în spatele personajului se află o sursă ascunsă, ca şi cum acesta s-ar afla pe o scenă de teatru. Deci, geniul lui Rembrandt rezidă tocmai în modul în care proiectează această lumină specială care nu cosmetizează, ci dimpotriva este extrem de naturală, reliefând trăsăturile chipului uman cu mult realism. Privirea personajelor devine extrem de sugestivă, Rembrandt fiind interesat de redarea emoţiilor şi de freamătul lor interior. Maestrul olandez nu face concesii, contrar contemporanilor săi, acesta nu îi înfrumuseţează nici măcar pe cei care îi comandă portrete, chiar dacă banii acestora îl ajută să trăiască.

Ultima parte a expoziţiei este dedicată stilului tardiv, anilor de maturitate artistică când maestrul atinge culmile artei sale şi se detaşează complet de pictura contemporană olandeză, impunându-se printr-un stil subtil, dar realist şi clar, simplificând formele şi culorile în aşa măsură încât desenele sale devin aproape cubiste. Rembrandt continuă să exploreze şi să experimenteze noi tehnici, îşi restrânge paleta de culori şi renunţă la detalii fiind interesat să surprindă doar esenţialul. Nu ştia unde îl vor conduce toate aceste experienţe, dar spre sfârşitul vieţii când totul pare că se prăbuşeşte în jurulul său (îşi pierde membrii familiei, dar şi averea), artistul se abandonează unei libertăţi totale de creaţie, atingând momentul apoteotic al carierei sale. Corespunzând unor perioade cheie din creaţia lui Rembrandt, cele trei capodopere alături de celelalte picturi şi lucrări grafice ne ajută să înţelegem complexa evoluţie artistică a acestui pictor, o evoluţie stilistică care devoalează intimitatea procesului său creator, intim legat de biografia sa căci, aşa cum spuneam anterior, viaţa lui Rembrandt a fost însuşi firul conductor al operei sale.

„The Next Rembrandt”…

Pictor genial care a dominat „Secolul de Aur” al artei olandeze, Rembrandt a fost înainte de toate însă un om care a cunoscut fericirea dar şi tristeţea profundă, gloria dar şi falimentul, a fost îndrăgostit, a suferit, şi-a pierdut pruncii şi marea iubire, pe Saskia cea diafană, a cunoscut întunericul depresiei şi decăderea materială, toate aceste drame existenţiale marcând profund stilul operelor sale. Considerat cel mai important pictor european al secolului al XVII-lea, Rembrandt ne-a lăsat moştenire o operă impresionantă care cuprinde în jur de 600 de picturi, 300 de gravuri şi 2.000 de desene. Mai mult, maestrul olandez s-a remarcat drept cel mai prolific autoportretist, chipul său metamorfozându-se în peste o sută de pânze în ulei şi desene. Iar arta sa este mai vie ca niciodată, o echipă de specialişti compusă din istorici, analişti şi informaticieni reuşind după aproape doi ani de colaborare să realizeze, graţie unei imprimante 3D, un nou tablou intitulat „The Next Rembrandt”. 

Un omagiu adus marelui pictor olandez care la trei secole după moartea sa deschide calea unor noi experimente prin care se cercetează legătura posibilă dintre artă, ştiinţă şi tehnologie. Amploarea geniului care l-a posedat pe Rembrandt este mereu de actualitate, stilul său de a picta nemaifiind doar obiectul de studiu al istoricilor şi al pasionaţilor de artă, ci şi al progamatorilor IT. Cu scopul de a copia stilul maestrului, „The Next Rembrandt” este rezultatul unui program care a compilat peste 300 de picturi, analizând ulterior modul în care talentatul pictor îşi realiza portretele: forma chipului, poziţia nasului, distanţa dintre ochi etc. Rezultatul este senzaţional, portretul robot, prezent şi în cadrul expoziţiei pariziene, oferind impresia unei lucrări care tocmai a ieşit din atelierul marelui artist.   

Expoziţia reuneşte în jur de 20 tablouri şi numeroase lucrări grafice împrumutate de la cele mai mari muzee ale lumii: Metropolitan Museum of Art din New York, Luvru sau National Gallery din Londra, o selecţie care permite vizitatorului să descopere multiplele faţete ale acestui pictor genial, o panoramă de expresii spontane, uneori marcate de trecerea timpului, alteori însufleţite de bucuriile vieţii sau de revelaţiile divine, profund marcate însă de intensitatea sentimentelor. Iar cea mai puternică impresie o resimţi privind chiar chipul lui Rembrandt pus în valoare de ochii săi cercetători, de o lumină cu totul şi cu totul specială, delicată care îi modelează trăsăturile chipului. Rembrandt a excelat nu numai în jocul umbrelor şi al luminii, ci şi în maniera sa de a aprofunda misterele sufletului uman şi ale existenţei. După ce descoperi o astfel de expoziţie, lumea de afară îşi pierde din interes, oamenii parcă nu mai au chipuri, poartă prea multe măşti şi accesorii excelând în provocări vestimentare efemere şi atât. Călătoria în lumea lui Rembrandt s-a terminat prea repede, dar imaginile îmi rămân profund întipărite în minte. Le pot accesa oriunde, oricând. Parisul rămâne un muzeu gigant, plin de iluzii şi de bijuterii artistice… lumea ar fi mult mai blândă şi înţelegătoare dacă s-ar lepăda de cotidianul stresant prin lăcaşuri de cult… prin lăcaşuri de cultură. Azi a fost o zi senină, nimic nu a explodat la Paris, doar privirea mea în intimitatea lui Rembrandt.