Rapsodia I de Enescu, în deschiderea Festivalului

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Orchestra Română de Tineret, alături de Corul Filarmonicii „George Enescu“ şi cel de copii Radio, va interpreta duminică, de la ora 19.30, lucrări de George Enescu, Jean Sibelius şi Carl Orff

Text de Olga Grigorescu

La vârsta de doar 20 de ani, după studiile realizate la renumitele Conservatoare din Viena şi Paris, George Enescu (1881-1955) era admirat în calitate de excepţional violonist, dar şi în plan componistic, deoarece prezentase în public o serie de lucrări valoroase: „Poema română op.1 pentru orchestră“, „Sonata a II-a op. 6 pentru pian şi vioară“, „Octuarul op. 7 pentru coarde“. În 1903, el îşi dirija la Bucureşti şi cele două Rapsodii op. 11. Datorită armonioasei îmbinări a temelor populare româneşti de largă circulaţie şi a tratării orchestrale, acestea au intrat rapid în repertoriul simfonic internaţional, sub bagheta unor mari dirijori.

Rapsodia nr. 1 în La major, preferată dintre cele două datorită caracterului mai strălucitor al temelor cu caracter de joc, derulează 14 melodii, înveşmântate foarte divers, cu caracterul uneori schimbat în funcţie de evoluţia şi echilibrul sonor al discursului, cele mai cunoscute fiind : „Am un leu şi vreau să-l beu“ (ce răsună chiar în debutul lucrării), „Hora lui Dobrică“, „Mugur, mugurel“, „Hora morii“ şi „Ciocârlia“, cu efectele ei de virtuozitate atât de sugestive.

Enescu a creat în această Rapsodie un tablou extrem de viu al spiritualităţii naţionale, înlănţuind cu mâna unui maestru al construcţiei simfonice arcuri melodice, armonice şi adesea polifonice, colorate mereu altfel de suflătorii, coardele şi percuţia cu puteri expresive pline de farmec.

Ambianţa Nordului

Jean Sibelius (1865-1957), personalitatea cea mai marcantă a muzicii finlandeze este recunoscut astăzi ca unul dintre marii simfonişti care au continuat tradiţia postromantică. Stilul său original este rezultanta permanentei inspiraţii din legendele şi simbolistica epopeei naţionale „Kalevala“, din ambianţa nordului, din folclorul ţării sale, aşa cum auzim în poemele simfonice, muzica de scenă, în cele şapte simfonii, dar şi în
Concertul pentru vioară.

Formându-se mai întâi ca violonist, Sibelius a exploatat din plin capacităţile instrumentului pe care-l cunoştea foarte bine în Concertul pe care l-a început în anul 1899, terminându-l abia în 1904. L-a refăcut însă un an mai târziu.

În prima mişcare, Allegro moderato, tema principală domină prin melodia elegiacă, misterioasă, comentată şi amplificată intens pe parcurs mai ales de vioară. Tema a II-a, mai dinamică, este formulată de coarde, urmând ca secţiunea dezvoltătoare să fie încredinţată, în mod neobişnuit, instrumentului solist într-o amplă cadenţă de mare virtuozitate. Cea de a doua mişcare, Adagio di molto, care aduce linii melodice de un intens lirism, lasă din nou vioara în prim-plan, acompaniamentul orchestral fiind totuşi consistent. Cea de a treia parte, Allegro ma non tanto, a Concertului pune în dificultate orice mare violonist prin cele mai variate efecte de tehnică, realizând un adevărat spectacol de sonorităţi grave şi sclipiri diamantine, momentele cantabile alternând cu altele ludice sau eroice.

Un spectacol al lumii
şi al existenţei

Compozitorul german Carl Orff (1895-1982) a manifestat pe parcursul întregii sale vieţi un interes deosebit pentru creaţia destinată scenei, unde se îmbinau armonios muzica, textul, dansul, mişcarea, imaginea vizuală. Concepţiile sale legate de acest complex artistic i-au călăuzit şi activitatea pedagogică, dar şi întreaga creaţie, cele mai importante lucrări ale sale fiind cantatele şi operele.

Celebritatea i-a fost adusă de Cantata scenică intitulată Carmina Burana, prima dintre cele trei lucrări ale ciclului Trionfi (celelalte două fiind Catulli Carmina şi Trionfo di Afrodite), scrisă între anii 1935 şi 1936, prezentată în premieră în 1937 la Frankfurt.

Orff a descoperit o colecţie de cântece laice studenţeşti din secolele 11-13, adunate şi editate de
Johann Andreas Schmeller în 1847 („Carmina Burana“ fiind denumirea latinizată a titlului „Cântece din Beuren“, localitate din Bavaria) şi a ales de aici 25 de texte înveşmântându-le cu o muzică proprie fără a se inspira din melodiile aflate în manuscrisele originale. Cântecele au cele mai multe versuri în limba latină şi doar câteva în germană şi franceză veche. Lucrarea este structurată în trei mari părţi intitulate Primo vere,
In taberna
şi Cour d’amours; fiecare dintre acestea este ţesută din mai multe numere, iar întregul este prefaţat şi încheiat de acelaşi fragment denumit „O Fortuna“ – o invocaţie către zeiţa ce învârteşte roata vieţii. Este un concentrat spectacol al lumii şi al existenţei, cu contrastele sale, dar în cea mai mare măsură cantata conţine chemări la bucurie, la iubire, la plăcerile vieţii, slăveşte frumuseţea naturii, invitând şi la glumă, şi la reflecţie.

Orff a cucerit încă de la început publicul printr-o muzică nesofisticată, prin melodii simple, dar plastic evocatoare, cu iz arhaic, prin ritmuri foarte variate, pregnante şi o orchestraţie bogată. Corul are un rol preponderent, evoluând adesea aproape de recitare, iar cele câteva apariţii solistice aduc melopei, recitative, registre extreme, efecte de falset, ornamente, totul în funcţie de conţinutul momentului. ;

Soliştii din Carmina Burana

Max Emanuel Cenčić

ll               Artistul croat (n. 1976) a cântat la doar 6 ani o arie a Reginei Nopţii la Televiziunea din Zagrebul natal, a activat în Corul de Băieţi din Viena, şi-a început cariera adultă ca sopranist, iar din 2001 s-a afirmat ca contratenor. A fost Nerone în „Încoronarea Poppeei” de Monteverdi la Basel, Heraldul în premiera mondială a operei „Medeea“ de Reimann la Viena (Staats-oper), Farnace în opera omonimă a lui Vivaldi la Paris, Lausanne, Amsterdam. Colaborează cu ansambluri şi dirijori din elita interpretativă
a muzicii
baroce.

Jennifer O’Loughlin

ll               Soprana americană, lirico-lejeră, de operă, operetă şi concert, s-a remarcat în „Ariadna la Naxos“ de R. Strauss (rolul Zerbinetta la Volksoper din Viena) şi în operele mozartiene: „Răpirea din Serai“ (Constanţa, pe aceeaşi scenă), „Nunta lui Figaro“ (Susanna, la Festivalul din Salzburg), „Flautul fermecat“ (Regina Nopţii la Operele de Stat din Viena şi Hamburg), apoi Pamina la Geneva. Din creaţia lui C. Orff mai are în repertoriu rolul titular al operei „Isteaţa“.

Daniel Schmutzhard

ll          O prezenţă aclamată pe scenele internaţionale, Daniel Schmutzhard a interpretat inclusiv alături de prestigioasa Orchestră a Filarmonicii din Viena. Printre reprezentaţiile sale notabile se numără cele de la Opera din Frankfurt sau Opera de Stat din Berlin. Daniel Schmutzhard a fost invitat al celebrului Festival de la Bayeruth. De-a lungul carierei, a colaborat cu dirijori de renume precum Sir Simon Rattle, Kristjan Järvi sau Franz Welser-
Möst.

Duminică,
30 august

19.30

mari orchestre ale lumii

Orchestra Română
de Tineret
Sala Mare a Palatului

Corul Filarmonicii „George Enescu“, Corul de copii Radio

Dirijor: Kristjan Järvi         

Dirijorul corului:
Ion Iosif Prunner

Dirijorul corului de copii: Voicu Popescu

Program:
George Enescu – Rapsodia I op.11 nr. 1 în La major

Jean Sibelius – Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră op. 47

Solistă: Sarah Chang – vioară;

Carl Orff – Carmina Burana

Solişti: Jennifer O’Loughlin – soprană; Max Emanuel Cenčićcontratenor; Daniel Schmutzhard – bariton

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite