Mari ansambluri în festivalul enescian (II)
0
Filarmonica della Scala... ... este o derivaţie pentru stagiuni concertante a faimoasei orchestre din fosa nu mai puţin celebrului Teatro alla Scala din Milano.
O formaţie construită de Arturo Toscanini acum un secol şi mai bine pe principii solide, urmărite până în zilele noastre cu sârg şi nepotolită preocupare, după valuri întregi de schimburi de generaţii ale aşa-numiţilor „professori d'orchestra” ai Scalei, titulatură ilustră, de mare onoare, nemaiîntâlnită în lume. Unice au rămas calitatea tonului instrumentiştilor şi instrumentelor, cu sunet cât mai păstos şi învăluitor, omogenitatea între partide. Sigur că vremurile trec, rigurozitatea nu mai poate fi aceeaşi, depinde mult de baghetele pregătitoare şi de cele ce se ridică în concerte însă, aşa cum ne-au arătat şi acum, filarmoniştii Scalei rămân suverani în primul rând prin cordari.
La pupitru, în Bucureşti, s-a aflat tânărul columbian Andrés Orozco-Estrada, o surpriză care însă a dovedit preocuparea managementului orchestrei de a îmbina tradiţia cu expansivitatea, comunicarea debordantă, temperamentul latino şi dăruirea tinerească fără limite.
Programul a părut special ales pentru a pune în evidenţă compartimentele de coarde, de instrumente de suflat din lemn, parcă ştiut fiind că alămurile mai afişează infime nesiguranţe în atacuri, după cum aveau să demonstreze asimptotic, pe parcursul celor două seri. S-au cântat partituri romantice şi nu numai, apropiate sufletului italienilor, cu bucuria că Enescu a figurat pe afiş.
Violoncelistul german Daniel Müller-Schott a fost solistul Concertului în si minor op. 104 de Dvořak, un artist visător (partea I-a, Allegro), cu un cantabile deosebit şi discurs trist (Adagio, ma non troppo), fineţuri şi creări de atmosferă gânditoare în încheierea Finale. Allegro moderato-Andante-Allegro vivo. Sunetul lui Müller-Schott nu este amplu, orchestra îl surprinde pe alocuri, dar rafinamentul seduce.
Gândirea romantică a iradiat şi prin tălmăcirea Simfoniei nr. 2 în Re major op. 73 de Brahms, corzile grave au frizat sublimul în dezvoltările lor, generoase în esenţe poetice. A ne aminti primele două mişcări. Graţia a fost conductul celei de-a treia, cu viori şi viole neliniştite, mergând către calmul absolut anunţat de „lemne”. Ultima parte a adus sonorităţi delicate, urmate de explozii dinamice şi convulsii conducând către finalul grandios.
În seara următoare, Enescu a fost cel chemat să pună în valoare calităţile pachetelor de coarde ale Scalei, prin Suita nr. 1 pentru orchestră op.9. Melancolic şi reflexiv, impecabil sudat a sunat celebrul Preludiu la unison, pacea adâncă a inundat Menuetul lent, în timp ce în Intermediu, alături de desenele fluide şi elegante ale cordarilor, au intervenit cu căldură şi instrumentele de suflat din lemn. Finalul a încântat prin murmurul corzilor grave şi crescendo-ul ansamblului către culminaţii bine cumpănite. O remarcabilă interpretare.
Pentru lucrarea concertantă, compartimentul forte al Filarmonicii Scalei, am numit din nou – cum se putea altfel? – cel al coardelor, a ales filigranul mozartian pentru a aduce o viziune cât mai apropiată stilistic Concertului nr. 3 pentru vioară şi orchestră K. 216. Plutiri uşoare, plutiri de vis au fost susţinute de vioara ireală a lui Julian Rachlin, Un artist delicat, în comuniune ideatic-flexibilă cu orchestra.
Simfonia nr. 9 în mi minor op. 95 „Din Lumea Nouă” de Dvořak a încheiat programul oficial al celei de-a doua seri la Sala Palatului, în care orchestra a dorit să prezinte şi alte valenţe ale componenţilor săi. Şi a reuşit. În primul rând alămurile şi-au spălat (aproape integral) micile păcate, prin dominaţia suverană, autoritară din părţile a treia (Scherzo-Molto vivace) şi a patra (Allegro con fuoco), iar „lemnele” au indus în primul rând poetică transcendentală mişcării secunde, Largo. Până atunci, şi evocatoare, şi tăioasă fusese prima parte Adagio. Multiplele şi repetabilele teme ale opusului au găsit contururi bine evidenţiate de Andrés Orozco-Estrada.
În bis-uri cerute cu insistenţă, Filarmonica della Scala a interpretat operă. Uvertura „Freischütz” de Weber a reliefat expresiv temele ariilor de tenor şi soprană, conducând la finalul romantic triumfător, în timp ce uvertura „Bărbierul din Sevilla” de Rossini a avut o viziune intimistă, galantă, cu încheiere vijelioasă. Au aruncat sala în aer şi cred că l-au calificat pe dirijor pentru apariţii în templul milanez.
Filarmoniştii münchenezi...
... au revenit la Bucureşti sub bagheta reputatului lor dirijor principal, Valery Gergiev, care adună deja şase ani în importanta funcţie. Pentru prima serată de la Sala Palatului l-au ales drept invitat pe Leonidas Kavakos, şi el vechi vizitator al Bucureştilor festivalieri, de data aceasta în Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră op. 35 de Ceaikovski. A fost o versiune pur romantică, indusă în primul rând de dirijor, ale cărui simţiri sunt izvorâte din poetica compozitorului. Început ca un zefir (Allegro moderato), discursul melodic a continuat prin alternanţa maiestuozităţii în tutti cu şoaptele dinaintea cadenţei. Kavakos a avut limpezimea şi dulceaţa unui sunet devenit din ce în ce mai ferm. În mişcarea secundă, Canzonetta: Andante, visările viorii au mângâiat suflete. Deşi sunetul gingaş al instrumentului solist a fost câteodată în duel cu orchestra, izbucnirile virtuoze din secţiunea ultimă (Finale: Allegro vivacissimo) au convins.
După pauză, rar i-a fost dat publicului să audă o atât de perfectă împreunare, aşa o închegare monolitică între partidele orchestrale, desigur pornind de la omogenitatea stupefiantă a fiecăreia în parte. Ansamblul a sunat compact, echilibrat, orice fel de nuanţă ar fi expus. Minunea sonoră a ilustrat grandioasa Simfonie nr. 6 în La major WAB 106 de Bruckner. Cred că puterile muzicienilor bavarezi în a-l interpreta pe marele simfonist austriac îşi găsesc esenţele în forjarea orchestrei de către Sergiu Celibidache, director muzical între 1979 şi 1996, mare interpret brucknerian. Deşi a trecut multă vreme de când Celibidache a părăsit formaţia sunt convins că exegezele sale s-au transmis din gură în gură, din spirit în spirit. Asamblările formidabile cu alămuri suverane (Majestuoso), liniile melodice elegante, largi, cantabile, crescendo-urile masive, retragerile delicate din cea de-a doua parte (Adagio. Sehr feierlich), contrastele între pizzicato şi semnalele cornilor, planurile perfect întrepătrunse din mişcarea a treia (Scherzo. Nicht schnell-Trio), efluviile scurse cu naturaleţe, răspunsurile violinelor la chemările implacabile ale cornilor şi încheierea măreaţă (Finale) sunt numai câteva punctări ale unei memorabile lecturi, la care dirijorul a condus întrucâtva economic, dar cu eminente indicaţii.
De importanţă a fost şi prezenţa la primul pupitru a lui Lorenz Năsturică Herschcowici, concertmaestrul preferat al lui Valery Gergiev.
O ultimă menţiune, Beckmesser-ii nu-şi au locul în prezenţa Filarmonicii din München.
Fabuloasa Julia Fischer
Dar nu numai ea. Mai întâi a fost tălmăcirea impregnată de personalitate a Suitei nr. 2 pentru orchestră op. 20 de George Enescu, propusă de Orchestra Filarmonică Regală din Londra şi dirijorul Vasily Petrenko, noul director muzical al formaţiei, începând cu stagiunea 2021-22.
Aşadar la Ateneu, Uvertura suitei (Allegro ben moderato) a avut o desfăşurare agitată, o alerteţe cu explicitări maiestuoase în ultimele măsuri, Sarabanda s-a derulat însă domol, îngrijit şi cu distincţie (am regăsit ca şi în dăţile anterioare, din alţi ani, expresivitatea volutelor mâinii stângi a maestrului), Giga a fost abordată într-un Vivace mai reţinut decât poate ar fi fost intenţia compozitorului, scurtul Menuet a respectat şi mai apăsat indicaţia sa de Grave, în care lovituri implacabile au părut că simbolizează Destinul. Aria: Andante mesto a primit o culoare sumbră, sobră, subliniată şi de remarcabilele intervenţii solo ale suflătorilor şi primei viori. Ultima secvenţă, Bourrée, a scânteiat prin tempo şi explozii de percuţie, către ralentando-ul final suprem, de forţă.
S-a pătruns apoi în programul romantic al după-amiezei, deschis de Concertul în mi minor pentru vioară şi orchestră op. 64 de Mendelssohn-Bartholdy, cu Julia Fischer vedetă, o artistă care a susţinut lungul discurs melodic al opusului (se ştie, fără pauze între părţi) în toată complexitatea şi dificultatea lui, rezultante din exprimările diverse de la liricul eterat la accentul viguros, de la pasajele caline, dezmierdătoare la virtuozitatea dezlănţuită, de la cantabilitatea duioasă la impulsurile imperative. Inflexiunile romantice au fost prezente. Totul susţinut de o performantă abilitate tehnică, o paletă pornită de la un tuşeu vaporos până la puteri nebănuite. Iscusinţa Juliei Fischer s-a probat şi prin spectaculosul Capriciu nr. 24 în la minor de Paganini, oferit ca bis.
Pentru încheierea primei prezenţe bucureştene din această ediţie a festivalului, Royal Philharmonic Orchestra a cântat Simfonia nr. 4 în mi minor de Brahms, cu colosală masivitate de sunet, cu efluvii romantice larg dimensionate, cu evidenţieri de performante partide instrumentale. Mă gândesc acum numai la „crema” expusă de corzile grave în prima parte, la rotunjimea sunetului cornilor din cea de-a doua, la implacabilitatea partidei de alămuri în finalul încrâncenat. Petrenko este un constructor minuţios, pentru care dimensionările ample sunt preferenţiale.
Puţini din sală au observat că Julia Fischer a servit simfonia brahmsiană la ultimul pupitru al violinelor prime.
Se încarcă comentariile...
