Lucian Ban, muzician: „L-am descoperit pe George Enescu la New York“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Lucian Ban
Lucian Ban

Lucian Ban (44 de ani) vorbeşte despre primele experienţe trăite pe scena de jazz dintr-un mic club din West Village, în New York, oraş unde, datorită muzicii, nu s-a simţit niciodată singur.

„A căzut afişul sau l-a luat cineva?“, glumeşte Lucian Ban cu una dintre fetele care lucrează la Lente & Cafea, din Bucureşti. Poartă o cămaşă verzuie, lejer şifonată, cât să-i dea un aer boem, nestudiat. De mai bine de 15 ani locuieşte la New York, face naveta la Bucureşti şi turnee în întreaga lume. E unul dintre cei mai cunoscuţi muzicieni români de jazz de pe scena internaţională contemporană, însă, la fel ca muzica lui, şi atitudinea păstrează un aer cald, jucăuş-experimental. „Afişul fusese sus pe uşă. Nu mai ştiu exact unde. Voi obişnuiţi să puneţi afişele pe uşa asta? Eu cred că era pe aceea“, zâmbeşte şi arată către o uşă plasată central, chiar sub ochii celor care intră în cafenea.  „Să fie cel mai bine expus, aşa mi-aţi promis“ – şi el, şi fata izbucnesc în râs. Pe 14 mai, Lucian Ban va urca pe scena Teatrului Odeon din Capitală alături de doi dintre cei mai renumiţi muzicieni străini, Mat Maneri şi Evan Parker, într-un eveniment care este parte a unui turneu internaţional şi promovează cel mai recent album lansat de muzicianul român, „Trasylvanian Concert“.

„Weekend Adevărul“: Vei susţine un concert pe 14 mai, la Odeon, alături de doi mari muzicieni – Mat Maneri şi Evan Parker. Un turneu care are un nume românesc, Transylvanian Concert. Cum aţi ajuns să faceţi acest proiect?
Lucian Ban: E o poveste surprinzătoare, pentru că nu era programat să fie. În anul 2011, am fost în turneu în Estul Europei, cu Mat Maneri, Silent Strike şi Dan Basu. Un proiect video legat de filmele lui Tarkovsky – Tarkovsky Redux. Şi un prieten de-al meu, din Târgu-Mureş, regizor, mi-a zis: „Facem un concert şi la Târgu-Mureş?“.  Apoi, m-a sunat cu câteva săptămâni înaintea turneului. Crescusem lângă Târgu-Mureş… Am ajuns, am intrat în Palatul Culturii, o clădire mare, construită în 1904 de aceeaşi echipă de arhitecţi care au colaborat la Opera din Viena. E în stil Secession, are o orgă superbă şi trei balcoane. Vitraliile sunt speciale. Au reprezentat România la o expoziţie din Chicago, în anii ’30. În timpul războiului, le-au ascuns la un profesor din Târgu-Mureş ca să nu fie distruse. Clădirea are şi o acustică impecabilă. Am intrat pe scenă. Era atât de frumos, aproape ca la Opera din Milano! A fost primul sentiment bun... Ce s-a întâmplat pe urmă a fost una dintre serile acelea rare, când a existat o chimie... Publicul nu era unul expus jazzului, şi nicidecum jazzului contemporan. Totuşi, i-am câştigat, am simţit asta. Aplauzele... Am ştiut că i-am avut în palmă.

Şi, mai mult, aţi reuşit ca albumul „Transylvanian Concert“ să iasă chiar la prestigioasa casă ECM Records...
Ţin minte că, înainte de concert, era un domn de la radio care a întrebat: „Pot să înregistrez?“. Şi-am zis: „Da, dar să ne dai şi nouă o copie!“. A doua zi, înainte să plecăm, ne-a dat două CD-uri. La câteva zile, le-am ascultat. Ştiam că a fost bun concertul, dar nu că a fost atât de bun. L-am sunat pe Mat din Bucureşti, şi lui îi plăcuse foarte mult întregistrarea. Am decis că vrem să-l edităm, cu o casă de discuri. Mat l-a trimis şi la ECM Records. Dar nu ne-am făcut mari speranţe – ECM e una dintre cele mai renumite case de discuri din lume, unde înregistrează Keith Jarett... După trei săptămâni a venit răspunsul: „Suntem interesaţi“. Am crezut că vor închiria un studio în New York şi că vom înregistra. I-am întrebat: „Când?“. Au răspuns: „Nu, vrem chiar această înregistrare!“. Ce e, iarăşi, surprinzător este că şi eu, şi Mat aveam alt titlu în minte pentru discul ăsta. Iar ECM Records a preferat să-l numească chiar aşa, „Transylvanian Concert“. Mă bucură, fiindcă pune pe harta lumii România şi Transilvania, şi arta jazzului.

PARADISUL COPILĂRIEI

Ai crescut în Transilvania, ascultând muzica de la nunţi, botezuri, petreceri sau colinde. Ce mai păstrezi în minte din perioada aceea?
Am crescut la Teaca până la 7 ani. Când am plecat, a fost un dezastru. Păstrez o imagine paradisiacă, aproape cioraniană. Am participat, atunci, la toate obiceiurile populare care încă mai existau: mersul cu Pluguşorul, cu colindul. Mergeam şi la cimitir, care era pe un deal şi de acolo ne dădeam cu sania. În sensul ăsta şi fac analogia cu Cioran – Coasta Boacii. Un loc paradisiac, rupt de marile artere de circulaţie, între Reghin şi Bistriţa Năsăud.

A existat, în perioada copilăriei, şi un moment când ai simţit că începi să te apropii de muzică?
De muzică am început să mă apropii la Cluj. A fost o apariţie urbană în viaţa mea. (Râde) Totuşi, cântecele pe care le ascultasem la Teaca au lăsat o amprentă. Îmi aduc aminte că am scris la New York nişte lucrări pentru ansambluri camerale. Le-am reascultat şi i le-am trimis şi compozitorului Cornel Ţăranu, la Cluj. Mi-a spus: „Uite, aici sunt pasaje din Enescu pe care le-a luat din ritmurile populare“. „De unde din Enescu?“, am întrebat. M-a trimis la nişte lucrări pe care nu le cunoşteam... Aşa am realizat că ritmurile ascultate în copilărie au rămas undeva, deşi nu mi-am propus niciodată, programatic, să extrapolez muzica românească în jazz... Am fost şi sunt un împătimit al jazzului hardcore. (Râde). Dar uite că, vrând-nevrând, influenţele apar...

Ai plecat de la Teaca la Cluj, de la Cluj la Bucureşti şi, apoi, în 1999, de la Bucureşti la New York, cu o bursă la New School University. Ţi-ai vândut casa ca să poţi pleca. A fost un moment greu?
Am uitat ştirea asta! (Râde)

E un gest de curaj.
Eram mult mai tânăr, la vârsta la care nimic nu pare greu. Singurul lucru pe care îl aveam era acest apartament frumos, într-o casa veche din Bucureşti, chiar lângă Ambsada Israelului. Banii i-am cheltuit, la New York, într-un an. A fost o decizia care mi-a dat un punct de pornire. Editasem două discuri în România, mă lansasem cu Jazz Unit, cântam regulat la Green Hours, însă voiam mai multe provocări. Locul în care ştiam că pot găsi asemenea provocări era New York.

„ÎN AMERICA NU AM SIMŢIT VREUN DOR DE ROMÂNIA“

În perioada studiilor, mergeai să asculţi jazz, îţi creaseşi nişte trasee?
Cântam cu câţiva colegi care erau foarte buni. Şcoala, acolo, e o comunitate şi mult mai aproape de scena reală. În acelaşi timp, te şi protejează cumva de realitate. În America, nu există sprijin de la stat pentru cultură. Profesorii din departamentul de jazz erau muzicieni faimoşi, nu profesori de carieră. Legătura dintre practica profesiunii pe care o studiai şi profesiunea însăşi era foarte strânsă. Am început să cânt chiar după primul semestru. Într-un mic club din West Village, pe 9th Avenue. Un an am cântat acolo.

Cum era atmosfera?
Foarte vie. Iar artiştii care cântau aduceau publicul şi era mereu plin. Acolo a fost botezul meu ca artist care cânta live în New York. Chiar dacă nu făceam bani. (Râde) Dar, vezi, New York-ul se schimbă des şi foarte rapid. Zona aceea experimentală acum nu mai există. Se numeşte Meatpacking District – aici sunt afacerile care alimentează cu carne industria de restaurante a oraşului. Şi, printre ele, veniseră artiştii.  Acum, locul artiştilor a fost luat de magazine de modă pretenţioase.

Te-ai simţit vreodată singur? Era, cumva, şi o luptă pentru adaptare?
Mi s-a mai pus întrebarea asta, sub alte forme. De câte ori am dat interviuri în România. Nu mi-a fost pusă nici în Franţa, nici în Anglia... Şi întotdeauna am avut senzaţia că e un anumit răspuns care se aşteaptă. M-am gândit sincer care e. Nu. Nu m-am simţit singur şi nu am simţit vreun dor faţă de România, neapărat – şi n-ar trebui să citim nimic altceva în asta. New York-ul e un loc care te atrage, mai ales dacă faci ce vrei. Erau atât de multe lucruri de descoperit, şi mai ales muzica pentru care venisem acolo, încât nu mi-au lăsat timp să mă simt singur.

„ÎN ROMÂNIA ÎL STUDIASEM PE ENESCU, DAR ÎL REFUZAM“

Pe de altă parte, distanţa faţă de România te-a făcut să descoperi mai multe despre muzica românească? Mă gândesc la proiectul „Enescu Re-Imagined“.
Da, l-am descoperit pe George Enescu, cu adevărat, la New York. În România îl studiasem, dar, cumva, îl refuzam pentru că era predat ca părintele muzicii clasice româneşti, acest Eminescu! (Râde) Şi a fost o surpriză totală pentru mine, fiindcă Enescu e atât de profund şi de universal, şi muzica lui e atât de bună, de fapt… Eram în Brooklyn când am acceptat comisionarea pentru proiectul „Enescu Re-Imagined“  şi mă gândeam că trebuie să mă apuc serios de documentat, fiindcă nu mai ştiam altceva în afară de „Rapsodii“. Din momentul când am început să descopăr opera lui Enescu, am fost marcat. Enescu este pe acelaşi nivel cu Bartók şi Stravinsky. Motivele pentru care nu este văzut aşa în lume sunt multiple şi ţin mai puţin de valoarea muzicii sale, cât de alţi factori: faptul că Enescu a fost cunoscut mai mult ca violonist, că nu era atât de avangardist ca Schönberg, iar partiturile lui nu au fost reeditate.

Care e una dintre cele mai frumoase reacţii pe care le-ai primit legat de „Enescu Re-Imagined“?
Mi-a scris un muzician indian, producător de radio. Provenea dintr-o familie din clasa înaltă. În anii ’20, ai lui se mutaseră în Anglia. „Mi-aş dori tare mult să ascult albumul, e o poveste de familie“. M-am mai uitat încă o dată la numele lui şi m-am întrebat: Ce poveste de familie? Mi-a spus că bunicul lui concertase cu George Enescu.

Cum vezi scena de jazz românească?
Pot să comentez doar din perspectiva cuiva care nu este conectat sută la sută. Problema cu scena de jazz din România este că e nestructurată. Sunt muzicieni foarte talentaţi, mult mai talentaţi decât le poate oferi scena din România şi, poate, de aceea mulţi, ca şi mine, au plecat. Mi-ar plăcea să existe o Organizaţie a Muzicienilor de Jazz din România. Jazzul are un trecut stabil în istoria României din anii '30, există şi Festivalul de la Sibiu – nu e neapărat acum în forma lui cea mai bună, dar are o istorie – şi avem mari muzicieni de jazz, de la Richard Oschanitzky la Mircea Tiberian. Există, deci, o istorie care să justifice o structurare a scenei de jazz, aşa cum este teatrul, filmul. Să fie un parteneriat între privat şi public care să creeze şanse pentru muzicieni. Dar, uite, e frumos că România organizează, prin ARCUB, un Festival de Jazz în Bucureşti. E al doilea an când are loc şi m-au rugat să mă ocup de curatorierea lui. Încercăm să aducem şi artişti străini care să cânte cu cei români. Mă bucur şi sper să fie un proiect care să meargă mai departe.

În afară de muzică, altceva ce te face să te simţi liber?
Să călătoresc. Am deprins gustul din turnee. Am cântat o dată în Veneţia, am ajuns la 4 după-amiază şi am plecat la 4 dimineaţa. Îmi plăcuse atât de mult încât mi-am zis: „Ştii ce? O să mă întorc!“.

Turneul Transylvanian Concert care urmează e amplu. Veţi fi şi în Austria, şi în Germania, şi în Anglia, în România la Bucureşti, dar şi la Ploieşti. De la Ploieşti la Londra, e un contrast frumos.
E un bun titlu de articol. (Râde)

Faptul că eşti pe scene diferite, într-un timp atât de scurt, te obligă să-ţi schimbi poziţionarea?
Totul depinde de public. Nu pornim cu ideea că un concert e diferit la Viena, la Londra sau la Ploieşti, însă simţim publicul imediat. De pildă, dacă e un public mai specializat, cum e, să spunem, la clubul Vortex, din Londra, acolo poţi să-ţi asumi riscuri în interpetare. Ce este cu totul unic în turneu este faptul că pentru concertul de la Bucureşti îl vom avea invitat special pe Evan Parker, o legendă a jazzului britanic. Revine în România după o jumătate de secol! Şi asta graţie British Council România, care s-au ocupat de toate costurile.

CV

Numele: Lucian Ban
Data şi locul naşterii: 22 ianuarie 1969, satul Teaca, jud. Bistriţa-Năsăud.
Starea civilă: Necăsătorit.
Studiile şi cariera: Este absolvent al Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, 1996, şi al Programului de Jazz al New School University 2001. Înainte, a studiat pianul şi compoziţia la Cluj.
În 1999 a plecat cu o bursă la New York, la New School University.
În Statele Unite a imprimat  şapte noi discuri: „Something Holy“, „Premonition“, „Tuba Project“, „The Calling“, „Playground“, „The Romanian-American Jazz Suite“, „Enescu Re-Imagined“.
A colaborat cu nume mari ale muzicii mondiale de jazz, de la Sam Newsome, la Mat Maneri şi a urcat pe scenele unora dintre cele mai prestigioase cluburi şi festivaluri de jazz din lume.
A fost nominalizat de două ori, în anul 2005 şi în anul 2006, pentru „Cel mai bun muzician european de jazz“.
Locuieşte în New York

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite