La Iaşi, „Boema” pentru secolul XXI
0
După recenta premieră cu „Traviata”, Opera Naţională Română din oraşul moldav a ales drept nouă producţie un alt titlu de largă popularitate, „Boema” pucciniană.
Formula echipei realizatoare a consfinţit debutul absolut în România ca regizor de operă al lui Niky Wolcz, renumit profesor universitar şi autor de mizanscene de teatru în toată lumea, colaborator constant al lui Andrei Şerban în materie de operă şi operetă la Londra, Viena, Paris, Geneva, New York. L-au secondat, pentru decoruri şi costume, doi artişti la fel de reputaţi, Helmut Stürmer şi Lia Manţoc.
Am asistat la un spectacol cu adevărat modern şi, dată fiind actualitatea tramei, bine transpus în contemporaneitate, o probă valabilă a mult discutatului „Regietheater”, dar care aici şi-a dovedit cu prisosinţă virtuţile. S-a păstrat atmosfera celor patru acte, primul şi ultimul imaginate într-o mansardă înaltă în care îşi duc viaţa cei patru prieteni. Cadrajul a fost echilibrat, cu decoruri reduse la strictul necesar, în care tablourile suprarealiste ale pictorului Marcello au dat o notă de inedit sărăcăciosului spaţiu industrial ce a respirat astfel prin ele. Actul secund a adus obişnuita culoare, diversitate, animaţie şi vervă a serii de Ajun în preajma cafenelei Momus, în timp ce al treilea s-a petrecut în aburii unei dimineţi ceţoase la porţile Parisului. Costumele au fost adecvat alese pentru contextul închipuit, minijupe, geci, blugi, T-shirt-uri, cizme, vestimentaţii de carnaval. Trebuie obligatoriu subliniat şi excelentul light-design, semnat de acelaşi Helmut Stürmer.
În afara ambianţei generale, meritul lui Wolcz a venit şi din reuşita conturului caracterial al eroilor, pronunţat, veridic, natural, tineresc, în care elementul inovativ s-a simţit. Mă gândesc îndeosebi la profilul lui Mimì (personaj admirabil interpretat de soprana Ana Maria Donose), departe de obişnuita apariţie amorfă, pronunţat bolnăvicioasă (accentuând cu orice chip suferinţa), prin consecinţă, ştearsă, flască şi chiar cu patina morţii încă de la început. La Iaşi, de la prima intrare în scenă, tânăra a apărut ca o fiinţă plină de energie, care îşi duce crucea cu stoicism, profitând de viaţă cât se mai poate. Atitudinea faţă de Rodolfo este oarecum şăgalnică, neîncrezătoare în sentimentele poetului, denotând eventual un alt fel de experienţă anterioară de trăire, decât cel retras şi visător. Da, era chiar plictisită de declaraţii şi avansuri, crezute superficiale. Poate fi un „approach” veridic. Temătoare să se destăinuie, a fost mai concretă, mai automată în exprimarea primei părţi a ariei din actul întâi „Sì. Mi chiamano Mimì”, dar declicul şi metamorfoza s-au produs odată cu fraza „... ma quando vien lo sgelo il primo sole è mio”, prin care eroina şi-a dezvăluit sufletul sensibil, până atunci camuflat într-o atitudine evident protectivă. Prin expansivitatea rostirii din „... il primo bacio dell’aprile è mio!” şi-a pus pe tavă sufletul şi, definitiv cucerită, s-a dăruit cu totul noului iubit. Minunată construcţie. Ce a urmat, se ştie.
Cu voce bogată şi vibrantă, Ana Maria Donose a frazat frumos şi pasional, a cântat strălucitor şi a subliniat tragismul puccinian prin accente şi impresionante note grave în emisie „de piept”. În actul al treilea am simţit-o ca o Cio Cio-san „avant la lettre”, iar către final, regizorul i-a dăruit puterile unei Violetta Valéry ce îşi adună ultimele picături de energie. Câteva sunete mai „deschise”, mai puţin concentrate s-au insinuat pe alocuri, în primul şi ultimul act.
Tenorul Florin Guzgă (Rodolfo) nu mai reprezintă o speranţă a liricii româneşti, ci o certitudine. Drumul parcurs de la apariţii anterioare în „Rigoletto” şi „Traviata” este uriaş. Tânărul se mişcă dezinvolt în scenă, cântă subtil şi nuanţat şi îşi expune glasul de mare calitate frazând fluent în prezentarea unui lirism seducător. Omogenitatea vocii impresionează, acutele sunt puternice şi sigure. Intenţiile potrivite îmbogăţesc expresiv discursul melodic. Există totuşi câteva finaluri de frază care nu ar trebui terminate prea brusc (actul prim), dar emoţia debutului trebuie luată în considerare. Artistul a respectat întrutotul partitura şi nu a cântat la unison cu soprana finalul cu Do natural acut al duetului din actul întâi, supunându-se dorinţei compozitorului.
Musetta a fost soprana Cristina Grigoraş, insinuantă, drăcoasă şi sexy, eclatantă în pagina solo care îi revine, aria „Quando m’en vo’...” din actul secund.
Grupul de prieteni ai lui Rodolfo a căpătat personalităţile baritonului Jean Kristof Bouton (Marcello cu glas cvasi-tenoral, care ştie să dea anvergură frazelor muzicale, chiar dacă în actul al doilea a fost nevoit, din păcate, să rostească tirada „Gioventù mia” din fundul scenei), baritonului Valentin Marele (sobru Schaunard, de o extremă duritate în rostirea „Fra mezz’ora è morta” din actul ultim, străbătută totuşi de revoltă şi deznădejde) şi basului Octavian Dumitru (Colline cu voce caldă, uşor exterior în exprimarea tristei arii din actul al IV-lea, „Vecchia zimarra”).
Personajele episodice au fost interpretate de Iulian Ioan Sandu (Benoît şi Alcindoro, deloc caricaturali, în abordări bine găsite), Andrei Apreotesei (sonor Parpignol pe post de clown), Traian Hudumeac (Vameşul) şi Dragoş Ştefan (Sergentul). Un gând. Deşi este un obicei ca Benoît şi Alcindoro să fie interpretaţi de acelaşi cântăreţ, poate ar fi bună o deosebire de culoare timbrală între cele două voci de bas, fiind vorba de două personaje diferite.
Noua „Boema” de la Iaşi a fost un spectacol în care s-a jucat cu maximă pliere în tipologiile de personaje imaginate de regizor, convingător şi captivant. A plăcut publicului, fără rezerve. Dovadă, aplauzele şi ovaţiile aproape nesfîrşite de la final.
Reuşita serii nu a fost numai a interpreţilor şi realizatorilor. S-a datorat şi dirijorului Tiberiu Soare, un adevărat magician - mânuitor de sunete, de expresii şi detalii amănunţit evidenţiate, un creator de atmosferă diversă, concordantă cu emoţia scriiturii pucciniene. Este un tânăr maestru ale cărui lecturi seduc şi mobilizează, aşa cum s-a întâmplat şi acum pe toată linia, inclusiv în fosă, unde instrumentiştii l-au urmat exemplar. Foarte bine pregătit de Manuel Giugula a fost Corul Operei Naţionale Române Iaşi, după cum o notă maximă „cum laude” merită Corul „Juniorii Operei”, dirijat de Raluca Zaharia.
Şi dacă „Boema” ieşeană, pe lângă montarea de clasă, a fost un spectacol cu voci excelent preparate, faptul se datorează tenorului Vasile Moldoveanu, care a lucrat intens cu artiştii pe linie de tehnică vocală (după cum citesc în programul de sală) şi, aş adăuga, în sensul pregătirii stilistice, al expunerii frazelor şi culorilor, al pronunţiei în limba italiană, al atitudinilor, împărtăşindu-le din multele secrete ale vocalităţii. S-a văzut, s-a simţit. A fost o şansă uriaşă pentru tinerii artişti ieşeni să fie îndrumaţi vreme de mai multe săptămâni de un maestru a cărui ştiinţă a cântului a fost validată printr-o carieră glorioasă, încununată de peste o sută de spectacole la Metropolitan Opera din New York. O iniţiativă preţuită a managementului Operei Naţionale Române Iaşi.
Se încarcă comentariile...
