Gina Patrichi sau cerebralitatea în arta actorului. Pe 8 martie, actriţa ar fi împlinit 80 de ani VIDEO

Gina Patrichi, care-ar fi împlinit astăzi, 8 martie, 80 de ani, face parte, alături de Silvia Popovici sau Amza Pellea, din aşa-numita „promoţie de aur“ a teatrului românesc, care-a absolvit IATC-ul în 1956. Actriţă-fetiş a regizoarei de film Malvina Urşianu, Gina Patrichi a rămas neuitată pentru intensitatea supraumană a interpretării ei, dovedită atât pe scenă cât şi pe ecran. „În meseria noastră mai şi înveţi să fii sensibil“, spunea actriţa.

Gina Patrichi nu a fost ceea ce se cheamă o favorită a publicului, care să joace în roluri facile şi populare, pe gustul vulgului, aşa cum fac multe dintre colegele care i-au supravieţuit şi primesc în aceste zile toate onorurile. Mai mult, dincolo de rolurile propriu-zise, interpretarea marii actriţe era una de o cerebralitate şi glacialitate atât de pronunţate încât respingeau orice apropiere facilă de munca actorului, orice „ocheadă“ sau „bătut pe burtă“ cu spectatorul. Patrichi s-a stins devreme, la doar 58 de ani, în 1994, şi nu a mai prins deriva culturii româneşti din anii care-au urmat, dar să recunoaştem că nu ne-am fi putut-o imagina jucând în şuşele scenice de-acum sau în telenovele stupide, prezentate ca artă şi în care se produc în zilele noastre chiar şi actori (ex-)prestigioşi.

O vestală a artei actorului

Cu toate acestea, actriţa este una care nu poate fi uitată şi merită omagiată în această zi, când, dacă „timpul ar fi avut răbdare“, ar fi împlinit 80 de ani. De ce acest fenomen, de ce acest cult al lui Patrichi, mai ales în mediile intelectuale? Stilul ei de joc este deosebit chiar şi în interiorul aşa-numitei „promoţii de aur“ (cea care-a absolvit IATC-ul în 1956), cea care număra actori de mare forţă expresivă precum Silvia Popovici, Amza Pellea, Victor Rebengiuc sau Gheorghe Cozorici. Din fericire, Gina Patrichi a beneficiat şi de câteva roluri de referinţă, pe scenă şi pe ecran, în care acest lucru să fie vizibil, şi acestea au rămas în memoria atât a cinefililor, cât şi a iubitorilor de teatru.

Cu greu ţi-ai fi putut-o imagina pe Gina Patrichi să treacă graniţa dintre artă, la al cărei templu şi la ale cărei vestalii slujea, şi pângărirea acesteia prin priviri indecente. Cu o figură aparent imobilă, ale cărei modificări erau aproape imperceptibile, ea reuşea să te ţintuiască de scaun prin intensitatea privirii, prin puterea ochilor, prin glacialitatea sa de Sfinx al scenei. Într-un fel, Gina Patrichi este unul dintre puţinele staruri reale pe care le-am avut. Nu o pot compara decât cu Greta Garbo, fără a fi beneficiat, din nefericire, de întregul star-sistem de care s-a bucurat suedeza, tocmai datorită acestei „răceli“, acestei impenetrabilităţi, acestei stranietăţi, acestei cerebralităţi artistice. Dacă alte actriţe joacă cu inima, Gina Patrichi juca cu creierul, ceea ce nu ştiu dacă e mai greu, dar în orice caz e mai rar.

O ibseniană pur-sânge

Prima apariţie remarcabilă în cinema a fost cea în rolul Rozei din capodopera lui Liviu Ciulei „Pădurea spânzuraţilor“ (1965), unde apare împreună cu colegul ei, Victor Rebengiuc. Alături de Silvia Popovici, Gina Patrichi a fost actriţa-fetiş a regizoarei Malvina Urşianu, care i-a oferit roluri importante în multe din filmele ei, începând cu „Trecătoarele iubiri“ (1974), apoi „Liniştea din adâncuri“ (1982) şi partitura Zazei (o excentrică aristocrată căzută în mizerie, morală şi fizică, în zorii comunismului) în dubletul „Pe malul stâng al Dunării albastre“ (1983) şi „Figuranţii“ (1987). Între timp, are roluri în filme de referinţă, precum Olimpia în „Felix şi Otilia“ (1972), Ioana în „Nemuritorii“ (1974) sau Lisette în „Saltimbancii“ Elisabetei Bostan (1981).

În perspectiva timpului, cel mai rezistent rol al ei este, bineînţeles, cel al reporterei TV Luiza din „Proba de microfon“ (1980) a lui Mircea Daneliuc, piatră unghiulară a cinematografiei româneşti, în care regizorul a avut o inspiraţie să nu-i spun genială asupra distribuţiei. Un alt personaj de burgheză conştientă de propria-i superioritate de clasă este cel al doamnei Cosma din serialul TV cult „Lumini şi umbre“ (1981), pe scenariul lui Titus Popovici.

În capodopera „Moromeţii“ (1987) a lui Stere Gulea o joacă pe Guica, sora lui Ilie Moromete. O apariţie importantă a Ginei Patrichi, care m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea în copilărie, a fost cea în rolul Lonei Hessel din serialul de teatru TV „Stâlpii societăţii“ (în anii ’80 ai comunismului târziu), regizat de Dan Necşulea după piesa norvegianului Henrik Ibsen (de a cărui literatură m-am îndrăgostit iremediabil în acelaşi moment).

În teatru, la care bineînţeles generaţiile mai tinere au mai puţin acces acum, este de menţionat unul din ultimele roluri ale actriţei: cel al reginei Gertrude, care i se potrivea ca o mănuşă, şi care pot spune că i-a încununat cariera. După 1990, când Teatrul Bulandra a putut face turnee în străinătate, spectacolul „Hamlet“, montat de Alexandru Tocilescu, avându-l pe Ion Caramitru în rolul principal, a rămas fără regina Gertrude. Gina Patrichi a înlocuit-o pe Ileana Predescu şi a jucat la Royal National Theatre (Londra), apoi la Dublin şi Paris. Acest rol, interpretat impecabil, a fost printre ultimele ale actriţei.

De la Galaţi la Bulandra

Gina Patrichi s-a născut la 8 martie 1936 (chiar de Ziua Femeii, într-o vreme când aceasta, însă, nu se sărbătorea), în Bucureşti. A urmat cursurile Institutului de Teatru „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, la clasa Aurei Buzescu, timp de trei ani, începând din 1952, fiind admisă cu toate că nu îşi încheiase încă studiile liceale, dar şi exmatriculată înainte de absolvire, din motive disciplinare.

În ciuda exmatriculării din Institutul de Teatru, a fost angajată la nou înfiinţatul teatru din Galaţi, unde a debutat în spectacolul Nota zero la purtare de Octavian Sava şi Virgil Stoenescu, regizat de Valeriu Moisescu, în 21 octombrie 1956. Experienţa dureroasă a alungării din şcoală s-a dovedit în timp benefică, determinând o schimbare de atitudine ce o prefigura pe artista perfecţionistă de mai târziu şi contribuind, aşadar, la formarea conştiinţei unei adevărate profesioniste. Gina Patrichi a jucat la Teatrul Dramatic din Galaţi până în anul 1964, când a fost invitată să se alăture colectivului Teatrului Bulandra din Bucureşti, condus de regizorul, actorul şi scenograful Liviu Ciulei. Aici şi-a făcut debutul în 29 ianuarie 1964, în piesa Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian, sub îndrumarea aceluiaşi Valeriu Moisescu.

A lucrat cu mari regizori

Marile roluri le-a creat în principal pe scena Teatrului Bulandra (cu o excepţie notabilă: rolul reginei în spectacolul Antoniu şi Cleopatra de William Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, montat la Teatrul Naţional din Cluj, 1988), pe care a slujit-o până aproape de sfârşit – ultima stagiune: 1992-1993; ultima premieră: Teatrul comic de Carlo Goldoni, în regia lui Silviu Purcărete (22 noiembrie 1992).

A lucrat cu mari regizori, precum Liviu Ciulei, Valeriu Moisescu, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu, şi a colaborat extrem de bine cu actorul Ion Caramitru, în postură de regizor, sau coregrafa Miriam Răducanu. Numele său este legat de montări celebre: Clipe de viaţă, D-ale carnavalului, Elisabeta I, Victimele datoriei, Puricele în ureche, Azilul de noapte, Hedda Gabler, Interviu, Amintiri, Dimineaţă pierdută, Hamlet, etc. În film, actriţa şi-a făcut debutul, remarcabil, alături de Victor Rebengiuc, în lungmetrajul realizat de Liviu Ciulei după cunoscutul roman Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu (1964). A creat de asemenea nenumărate personaje memorabile la teatrul radiofonic, jucând în peste 150 de piese transmise pe calea undelor hertziene.

Avocatul şi „Cenuşăreasa“

Gina Patrichi a fost căsătorită cu avocatul Victor Anagnoste (1928-2011, fost senator FSN imediat după 1990), din 1959 până la dispariţia prematură a actriţei (la doar 58 de ani). În 1966 s-a născut fiica celor doi, Oana. Legenda spune că cei doi s-au cunoscut într-un scenariu demn de „Cenuşăreasa“. Povestea dintre actriţă şi soţul ei ar fi început la Galaţi, într-o seară de septembrie, când tânăra frumoasă se afla la un soi de bâlci improvizat, cu o tiribombă cu lanţuri şi o roată uriaşă. Actriţa s-a urcat în roată şi în vârtejul ameţitor i-a zburat un pantof.... care a căzut chiar lângă tânărul avocat Victor Anagnoste. Actorul Ştefan Bănică, fost coleg de facultate al Ginei şi coleg de teatru, a vrut să-i recupereze pantoful, dar Victor Anagnoste a spus că vrea să i-l înapoieze personal şi s-o cunoască pe „Cenuşăreasa“ acelei seri. Actriţa i-a prezentat scuze pentru incident şi l-a invitat pe avocat la teatru.

Să mai spunem şi că o perioadă strada pe care a locuit Gina Patrichi (actuala stradă Orlando) i-a purtat numele, dar şi l-a recăpătat pe cel cu rezonanţe peninsulare la cererea expresă a ambasadei Italiei. Apropo de păstrarea vie a memoriei marii actriţe, pe lângă romanul biografic dedicat actriţei de fratele său Mihai Patrichi (''Gina Patrichi —clipe de viaţă''), în 2008 a fost lansată, la Braşov, ''Carte cu Gina Patrichi'' scrisă de criticul de teatru Mircea Morariu.

"Ceea ce cred că ar trebui să devină o condiţie sine qua non pentru o actriţă de film, este personalitatea. Adică acel ceva pe care îl adunăm în noi, tot ce gândim, simţim, cunoaştem pe lumea asta. Aici ajung de fapt la ceea ce se cheamă sensibilitate, capacitate de a recepţiona. Sigur că sensibilitatea e un har de care poate beneficia oricine. La actor, ea poate fi şi educată. În meseria noastră mai şi înveţi să fii sensibil." – Gina Patrichi