Debutul Iuliei Isaev în „Tosca”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Anunţată de la începutul stagiunii Operei Naţionale Bucureşti, prefigurată de interpretarea primului duet cu Cavaradossi în concert alături de vedeta Marcello Giordani, în vară, prima apariţie a apreciatei soprane Iulia Isaev în arhetipalul rol puccinian Floria Tosca s-a produs recent, în decembrie.

Curiozitatea era maximă. Artistă sensibilă, redutabilă „fraseggiatrice”, pe deplin dăruită personajelor lirice recomandate de timbralitatea nativă, Iulia Isaev avea să se confrunte cu o ţesătură vocală spintă, cu accente dramatice, peste care urma să construiască o eroină dorită memorabilă. Să nu uităm că Tosca este un rol de maturitate.

          Iulia Isaev a ales bine momentul debutului, în care glasul său catifelat, întotdeauna învelit în armonice de preţ, a sporit în consistenţă, în dimensiune, cu păstrarea omogenităţii pe întreg ambitusul. Sună rotund şi bogat. Soprana a cântat cu siguranţă, a construit frazele muzicale cu inteligenţă, a arcuit desenele melodice în deplină comuniune cu tradiţia, a accentuat momentele importante într-o dramaturgie care, chiar dacă nu s-a arătat foarte tăioasă, a venit în congruenţă cu derularea tramei. Trăirea a fost adâncă. Confruntarea cu Scarpia, aria „Vissi d’arte”, duetul „O dolci mani” sunt doar câteva exemple. În arie, finalul a găsit-o întrucâtva obosită după cavalcada notelor înalte de forţă din scenele anterioare. Şi poate şi efortul... urcuşului şi coborâşului fără rost pe scările din primul act al imposibilei montări a lui Alfred Kirchner să-şi fi avut rolul lui. În orice caz, ultimele măsuri acute ale faimoasei rugi înălţate de Tosca rămân a fi consolidate.

          În actele al doilea şi al treilea, Iulia Isaev a regăsit ţinuta şi atitudinea de divă, eludată în primul, poate şi din cauza ideii regizorale greşite. Avusesem în faţă un soi de midinetă jucăuşă, care mai ridica „cochet” un picioruş în spate, cu atitudini şăgalnice, într-o alură total nepotrivită cel puţin cu lăcaşul de  cult în care, teoretic, se afla.

          Pentru Daniel Magdal, în ultima vreme tenorul „de casă” al Operei Naţionale Bucureşti pentru repertoriul spint, rolul Cavaradossi a fost prilejul de expunere al unor acute „squillante”, incisive, de consistent volum şi penetranţă. Este un lucru important. Artistul se îngrijeşte de ele, chiar cu preţul abordării unor soluţionări mai comode, cu vocale înalte mai pătrunzătoare. Mă refer la fraza „La vita mi costasse” (actul I), pe care a preferat-o în varianta – ce-i drept acceptată de Puccini dar totalmente neuzuală – „Ne andasse della vita”, în care nota de Si natural acut cade pe „i”, în loc de „a” şi devine mai sonoră. Coborând pe gama registrului, vocea mai pierde din focalizarea de sunet şi expozeul pare monoton (aria „Recondita armonia”, actul I), dar cu recuperare emoţională în poetica „E lucevan le stelle” sau în duetul cu Tosca „O dolci mani” din actul final.

          Baritonul clujean Lucian Petrean are datele iniţiale pentru un valabil Baron Vitellio Scarpia, cu glas robust, masiv, puternic şi culoare timbrală întunecată. Îi mai rămâne să-l utilizeze cât mai mult în corelare cu specificul odiosului personaj, cu atacuri mai înverşunate (spre pildă, „Tosca è un buon falco”, fraza de deschidere a actului secund, a fost lipsită de „muşcătura” care să anunţe dramatica înfruntare cu diva), dar şi cu subtilităţi, cu insinuări şerpeşti. Un studiu de detaliu poate urma.

             În alte roluri, au cântat Marius Boloş (Angelotti, cu spor de concentrare a sunetului), Iustinian Zetea (Sacristanul), Lucian Corchiş (Spoletta), Daniel Filipescu (Sciarrone), Dan Indricău (Temnicerul), Alexandru Costea (Păstorul).

          La pupitrul ansamblurilor Operei Naţionale, s-a aflat clujeanul Adrian Morar. Este un dirijor de mare autoritate şi atenţie (micile decalaje precum cel din scena „Cantoriei”, primul act, fiind rapid soluţionat), cu o bună stăpânire a cursivităţii discursului melodic, numai că sub bagheta sa ultra-energică, multe pasaje s-au înecat în tumultul orchestrei. Fără pretenţia de a le epuiza notez: replica „Voi! Cavaradossi!” şi toată scena Mario-Angelotti din actul I, „Te-Deum-ul” (cu corul maestrului Stelian Olariu în fortissimo!) din finalul aceluiaşi act, importanta rostire „Questo è il bacio di Tosca” (Floria, finalul actului al doilea)...

Lupta cu instrumentiştii a fost dură în actul secund pentru Floria (ca şi scriitura pucciniană) şi chiar pentru Scarpia. Cred că Adrian Morar, în afara expunerii concepţiei personale violente, ar fi trebuit să ţină seama şi de noile condiţii acustice ale sălii şi fosei renovate a Operei, neiertătoare.

Agogic, în ultimul act, de la introducerea orchestrală pe tema ariei „E lucevan le stelle” şi până la finele duetului „O dolci mani”, nu au existat diferenţe sesizabile de tempi, cu toate cunoscutele şi precisele indicaţii pucciniene. Lentoarea a diluat expunerea.

          La final, un gând. Este de neînţeles cum unei artiste importante a primei scene lirice naţionale, debutantă într-un rol important şi indispensabil repertoriului casei, nu i se oferă posibilitatea să mai întrupeze personajul Tosca pe tot parcursul stagiunii. Adică vreme de aproape şapte luni. După care urmează vacanţa de vară...

Vechile cutume ale teatrelor de oriunde obligă şi la a doua apariţie în rolul cel nou, imediat după debut. Motivaţia acestor obiceiuri este cunoscută, am reamintit-o de nenumărate ori prin scris, nu o mai repet. Ciudate sunt direcţionările în care, iată, pe malurile Dâmboviţei, se construieşte o stagiune. Defavorizante şi pentru cântăreţii debutanţi în rolurile mari, şi pentru public... Mai ales pentru o artistă de calibrul Iuliei Isaev.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite