De ce mâncăm prea mult?

În marea bătălie împotriva obezităţii, cercetătorii din întreaga lume încearcă să descifreze tainele apetitului şi susţin că suntem programaţi să mâncăm întruna De ce

În marea bătălie împotriva obezităţii, cercetătorii din întreaga lume încearcă să descifreze tainele apetitului şi susţin că suntem programaţi să mâncăm întruna

De ce organismul uman nu ştie să regleze nutriţia, aşa cum o face în cazul altor funcţii vitale? Nutriţia reprezintă un proces extrem de complex, răspund oamenii de ştiinţă. Ea implică gustul, mirosul, vederea, chimia cerebrală, chimia intestinală, metabolismul şi, cel mai deconcertant, psihologia.

De zeci de ani, cercetătorii vor să afle care este secretul acestui mecanism, pentru a găsi o soluţie la problema din ce în ce mai gravă a supraalimentaţiei şi obezităţii.

Simpla vedere a unei prăjituri ne declanşează în creier şi în sistemul digestiv un întreg complex de modificări. Regiunea din creier unde se formează senzaţiile de plăcere şi satisfacţie se aprinde instantaneu. Pancreasul începe să producă insulină, iar ficatul se pregăteşte să primească zahărul, grăsimea şi amidonul. Automat, în creier se formează ideea inconştientă că "prăjitura este bună".

Spre deosebire de strămoşii lor de la începutul veacurilor, oamenii moderni au devenit nişte indivizi sedentari, comozi şi supraalimentaţi. Mai bine de 67% dintre americani sunt consideraţi supraponderali sau obezi, dintre ei 17% fiind copii.

Încercăm să dăm jos kilogramele în plus, apoi le punem rapid la loc. Medicii ne avertizează cu privire la tensiunea inimii sau la colesterolul mare, însă angajamentele noastre eroice se opresc în faţa unei farfurii cu cartofi prăjiţi.

Cercetătorii din întreaga lume încearcă să sondeze regiunile cerebrale care percep şi satisfac apetitul şi să manipuleze receptorii celulari care ne fac să ne fie foame sau să simţim saţietatea. Ei studiază reţeaua senzitivă a stomacului şi intestinelor pentru a înţelege cum sunt transmise semnalele de saţietate şi de ce ele se pierd de multe ori.

"Suntem programaţi să mâncăm întruna, în special alimente grase, pentru că strămoşii noştri nu prea aveau parte de acest lucru", spune cercetătorul american Sharman Apt Russel, citat de revista "Time". Pe lângă faptul că mâncăm prea mult, nici nu ne dăm seama când ar trebui să ne oprim.

Hormonul foamei

Echilibrul dintre alimentaţie şi arderile ulterioare este foarte greu de menţinut. Ca şi alte animale, avem obişnuinţe ale dietei. Tocmai de aceea, dacă mâncăm la ora 11.00 seara, organismul va începe să ceară acelaşi lucru şi a doua zi. În 1999, cercetătorii au identificat aşa-numitul "hormon al foamei", cunoscut sub denumirea ştiinţifică de "ghrelin".

Acesta este produs de organism la orele la care obişnuim să mâncăm şi, potrivit unor teorii, creează acea stare de slăbiciune atunci când ne este foame. Când ajunge la creier, ghrelinul acţionează asupra proceselor automate şi inconştiente, ajunge în hipotalamus care reglează metabolismul şi în centrul mesolimbic de recompensă. Măsurătorile au arătat că, odată cu apropierea orei mesei, nivelul hormonului creşte în organism. În cazul în care eliminăm o masă pe zi, nivelul său se va reduce automat.

Sistemul de frânare

În sens invers, pentru reducerea poftei de mâncare acţionează trei substanţe formate în intestine, care ajung la creier şi ne atrag atenţia că suntem "plini". În primul rând este vorba de o peptidă, numită colecistokinină (CCK), care provoacă senzaţia de saţietate. Acţiunea sa e de scurtă durată, însă în proces intervin doi hormoni, GLP-1 şi PYY, care transmit stomacului să se oprească şi să nu mai trimită nimic în sistemul intestinal. GLP-1 stimulează producţia de insulină, care preia zaharurile din sânge şi le transferă în depozitele de grăsime ale corpului.

O altă substanţă importantă în frânarea poftei de mâncare este hormonul numit leptină. Descoperită în 1994, leptina este produsă chiar de depozitele de grăsime ale corpului, fiind proporţională cu cantitatea acestora. Prin sânge, leptina ajunge în hipotalamus, chiar în regiunile acţionate de ghrelin.

Teoretic, drept rezultat ar trebui ca indivizii mai graşi să-şi dorească să mănânce mai puţin. Din păcate, nu-i chiar atât de simplu.

Prea puţine persoane suferă de deficit de leptină, astfel încât problema să fie rezolvată prin nişte simple injecţii. Cercetătorii cred că restul obezilor pur şi simplu şi-au crescut toleranţa la acest hormon, iar organismul îl ignoră.

Receptorii "leneşi"

Cercetătorii au mai descoperit mulţi alţi hormoni şi peptide care intervin în acest proces. Din nefericire, reglarea lor artificială este aproape imposibilă. Carrie Haskell-Luevano, profesor de chimie medicală la Universitatea Florida, a încercat să descopere neuronii acţionaţi de aceste substanţe chimice de reglare a apetitului. Ea a descoperit un receptor, melanocortin - 4 (MC- 4), care în cazul a 6% din obezii studiaţi prezintă mutaţii şi funcţionează greşit. Cercetătorii de la Salt Institute studiază receptorii celulari PPAR, care controlează afluxul de zaharuri şi grăsimi în corp. După o masă, acizii graşi intră în celule, transmiţându-le receptorilor să trezească "motorul" de arderi al organismului. Cu cât este mai activ sistemul, cu atât organismul arde mai multe grăsimi. În acest caz, mulţi obezi ar putea avea probleme cu funcţionarea receptorilor PPAR.

Ce putem face?

În prezent, mulţi cercetători încearcă să echilibreze nivelul de glucoză care intră în organism, deoarece aceasta creează pentru scurt timp senzaţia de saţietate. Problema cea mai mare este însă că, cu cât e mai mare nivelul glucozei, cu atât foamea revine mai acut. "Alimentele cu cantitate glicemică mare, precum făinoasele sau zaharurile rafinate, forţează corpul să se realimenteze", arată nutriţionistul american Marlene Most. Cercetătorul neurolog Christopher Morrison a avut rezultate foarte bune prin combinarea leptinei cu alţi supresori naturali, precum colecistokinina (CCK). Însă cel mai simplu răspuns este tot dieta controlată.

Majoritatea celor care ţin regim spun că, în timp, pofta de mâncare se reduce singură. Nutriţionistul Barbara Rolls a inventat sistemul "volumetric", care recomandă consumarea unui volum mare de alimente, dar cu conţinut caloric mic, cum sunt spre exemplu salatele.