FOTO Sulina, părăsită de localnici
0Case scunde, străzi neasfaltate numerotate ca la New York, niciun cinematograf şi nicio cofetărie, o plajă cu nisip fin şi apă dulce. La Sulina, creştinii, evreii şi musulmanii îşi dorm somnul de veci laolaltă. Cei vii, localnicii care au mai rămas în oraş, îşi duc viaţa cu greu. Turiştii se bucură de liniştea şi sălbăticia locului.
Vaporul, botezat cu numele Sfintei Marii, taie apa verzuie cu repeziciune, lăsând în urmă Portul Tulcea. La bord, câteva zeci de oameni, mai ales turişti, dar şi câţiva oameni ai locului freamătă de nerăbdare să ajungă la destinaţie: Sulina. „Nu mai e cum era", spune Liliana râzând. E o femeie bine făcută, tunsă scurt - taie bilete şi ia banii pasagerilor: 50 de lei de pălărie. Drumul durează o oră şi jumătate.
Rapida „Sfânta Maria"
„Ducem cu rapida «Sfânta Maria» vreo 250 de oameni în fiecare zi. Anul ăsta, ca niciodată, avem mai ales turişti de weekend. Criza a cam înjumătăţit numărul celor care vin să-şi petreacă vacanţa la Sulina", spune ea. Laşi în urmă sate, limbi de pământ cu păsări colorate şi gălăgioase, case cu acoperiş de stuf, câteva vile mai răsărite, căpiţe de fân modelate de mâna oamenilor din Deltă. Căpitanul vasului dă semnalul că am ajuns.
În Sulina, oraş cu 4.000-5.000 de locuitori (jumătate din ce a fost o dată), te întâmpină pe faleză localnici cu oferte: munţi de pepene roşu la 1 leu kilogramul, cazare la 50 de lei pe noapte, 10 lei o plimbare cu barca pe canale, momeală vie pentru pescari. Un panou înalt până la cer anunţă că reabilitarea reţelei de apă şi canalizare a oraşului va fi gata cu bani europeni în 2012. „Ei, aici suntem mai la sfârşitul Europei" spune Pavel, pescar născut şi rămas la Sulina.
Delta Dunării este asaltată de turişti
Case părăsite,de vânzare
De-a lungul falezei, câteva terase şi singura stradă cu pavele din oraş. O cofetărie cu geamuri sparte şi un cinematograf părăsit, case cândva frumoase cu lemne bătute-n fereastră. Un bilet lipit pe zid anunţă că toate sunt de vânzare. „Ce să-i faci, dacă tinerii au plecat, bătrânii au murit", spune pescarul. La un pahar cu prietenii, deapănă amintiri, dezbate ce se mai întâmplă-n în politica bucureşteană şi vorbeşte de-ale pescarilor. „Păi, cinematograful ăsta nu mai funcţionează din '89.
Eram tânăr, doamnă. Am văzut filme mari aici: „Revanşa" şi pe Colea Răutu în „Nemuritorii". Acum nu prea mai avem nimic", spune bărbatul. „Şantierul naval s-a închis, navele au fost vândute, fabrica de conserve nu mai e. Dădeau oamenilor de lucru. Te mai întrebi de ce pleacă la muncă, în străinătate, chiar şi cei peste 40 de ani. Noi, de pescuit mai pescuim. Dar ne e greu", povesteşte Pavel. Are nevoie de opt aprobări să poată pescui, peştele îl colectează patronul, trei zile pe săptămână. „Câştigăm cam 30 de lei pe zi", spune Vasile, un bărbat bine făcut, cu ochi albaştri ca zidurile Voroneţului, şi el pescar. „Lucrăm două-trei luni pe an, iarna deloc, apoi vine prohibiţia, o dată plouă, o dată e sărbătoare. Greu".
Pavel povesteşte cum a prins, acum câţiva ani, un crap mare, păros cum n-a mai văzut vreodată. „Au spus nişte experţi că e o specie care trăieşte prin Asia. Cum o fi ajuns tocmai la noi, la Sulina?", Pavel asigură că nu e o poveste de pescar şi ochii îi alunecă de-a lungul străzii. Îşi aminteşte de prezent şi se-ntristează. „Avem o vorbă aici de la bunici: «Sulina, dragă Sulină, n-ai nici apă, nici lumină..»". Râde. „Aşa e şi astăzi". De-a lungul străzilor numerotate de la I la VI, ca la New York, în faţa caselor, grămezi de lemne aşteaptă iarna, când oraşul amuţeşte. O biserică mare şi părăsită se înalţă pe cer. Câteva blocuri gri, construite de comunişti pentru muncitori şi fabrici dezafectate amintesc de vremuri în care Sulina forfotea de viaţă. Te întrerupe din visat colbul gros, care-ţi intră-n ochi şi în nări, când trece câte-o maşină. Nu se întâmplă prea des pentru că localnicii merg fie pe jos, fie cu bicicleta. Câţi au mai rămas.
Niciun nou-născut în ultimii cinci ani
„Oferta“ oraşului Sulina
„În ultimii cinci ani nu s-a mai născut aici nimeni. Noi la spital nu mai avem moaşă, nici ginecolog. Dacă avem vreo femeie care naşte, o îndrumăm şi o însoţim la Tulcea", spune Marian Năstase, managerul singurului spital din oraş. Clădirea e veche de peste o sută de ani, iar igrasia a cucerit de mult pereţii. Media de vârstă a doctorilor depăşeşte 60 de ani. Cam aceasta este şi vârsta pacienţilor. Vin mai ales cu probleme la inimă şi cu reumatism de la umezeală. „Plecam şi eu ca alţi medici să lucrez în străinătate dacă aveam 40 de ani, dar am 60.
Cine mă angajează", spune doctorul, care e şi managerul spitalului. A rămas în Sulina mai întâi pentru copii, apoi pentru pacienţi. Ştie pe de rost mai toate fişele medicale ale locuitorilor. „Oraşul e îmbătrânit. Înainte de '89 aveam şi maternitate şi moaşe: aduceam cam 120 de copii pe lume într-un an". Managerul se mândreşte că spitalul nu are datorii. Nu are nici morgă, ci doar o cameră cu temperatură mai scăzută. Banii vin puţini de la Consiliul local, că este criză. „Soluţia nu e renovarea, ci o clădire nouă pentru spital. Până atunci ne mai cârpim", spune doctorul.
Cârpeşte câteva haine vechi, la celălalt capăt al Sulinei, şi Vasilica, femeie frumoasă şi la cei 73 de ani pe care-i are. În ciuda vieţii grele şi a sărăciei lucii. „Ce să facem, mamă, mâncăm şi noi ce avem prin grădină: cartofi fierţi, păstăi cu mujdei, pahleopcă (n.r. - ciorbă)", spune bătrâna. Povesteşte de vremurile bune ale Sulinei pe când soţul lucra pe vas şi călătorea pe mare-n lung şi lat şi de domnişoarele sure (n.r. - bătrâne)din vecini. Pe frânghie, în curte, sunt spânzurate la soare sumedenie de pungi răsfolosite la cumpărături. Din casa păzită de muşte cu o perdea în pragul uşii, răsună, de la radio - că televizor nu are - Bon Jovi cu „It s my life (n.r. - e viaţa mea)".
Asfalt pentru viitor
La Primărie se caută soluţii pentru viitor. „E adevărat că oamenii pleacă din cauza şomajului. Cei care au rămas lucrează la Poliţia de Frontieră, la Portul Liber şi în Administraţia Fluvială", spune viceprimarul Sorin Popa. Vrea să aducă turiştii înapoi. „Ne chinuim cu infrastructura. Întâi trebuie să terminăm reabilitarea reţelei de apă şi canalizare, care merge greu. Apoi ne ocupăm de străzi. Nu putem pune asfalt, că nu ţine, din cauza solului aluvional", povesteşte el. Se plânge că unii îi cer să lase străzile aşa nepietruite, motivând că oamenii vin pentru sălbăticia locului.
„E frumos când vii trei zile, în concediu, dar noi înghiţim colbu' ăsta în fiecare zi", spune viceprimarul. Se mândreşte cu plaja cu nisip fin şi două terase-discotecă, dar mai ales cu trei căsuţe pentru suvenire aduse de ministrul Turismului, Elena Udrea. Construcţiile sunt contestate de ecologişti. „Cei de la Biosfera Deltei Dunării ne cer ca pe plajă să nu fie construit nimic. Şi eu ce distracţie să le ofer turiştilor?", întreabă supărat viceprimarul. Doi turişti germani merg desculţi spre plajă. Se bucură de drumul nepietruit, de casele fără etaj şi de plaja aproape neatinsă de mâna omului. Pentru lucrurile acestea au venit la capătul lumii. Şi descoperă că, pe unde Dunărea îşi varsă apa în mare, Dumnezeu este unul singur. Şi pentru vii, dar mai ales pentru morţi.
Cofetăria din apropierea falezei este lăsată în paragină
Evrei, musulmani şi creştini uniţi în moarte
În cimitirul de la capătul Sulinei îşi fac somnul de veci laolaltă evrei, turci musulmani şi creştini de tot felul, italieni, nemţi, britanici, turci şi lipoveni. Cimitirul din Sulina, unic în lume, este păzit de groparul oraşului zi şi noapte. Casa lui din mijlocul mormintelor e străjuită de un înger de piatră dat jos de pe vreo cruce şi de un dric uitat de vreme. Cimitirul din Sulina, năpădit de melci cu cochilii mici şi de buruieni, ascunde poveşti despre piraţi, domni şi domniţe, străini şi de-ai locului care şi-au găsit sfârşitul la Gurile Dunării.
Morţi celebri
Printre cei care îşi dorm somnul de veci la Sulina se numără Prinţesa Ecaterina Moruzi, nepoata voievodului moldovean Ioan Sturdza, doi îndrăgostiţi care s-au înecat în Dunăre şi străini care au lucrat, în perioada 1856-1921, la Comisia Europeană a Dunării de Jos. Rapida „Sf. Maria" dă semnalul de plecare spre Tulcea. În radioul din pereţii vasului răsună „Drumurile noastre toate se vor întâlni vreodată". Vaporul taie apa verzuie cu repeziciune. Laşi în urmă sate, limbi de pământ cu păsări colorate şi gălăgioase, case cu acoperiş de stuf, câteva vile mai răsărite, căpiţe de fân modelate de mâna oamenilor din Deltă.
Se încarcă comentariile...
