Stăpânul muntelui

Unul dintre cei mai mari ciobani din România propune autorităţilor un plan de salvare a oieritului. Stăpân al Muntelui Leaota, Constantin Diaconescu, din comuna dâmboviţeană Runcu, vrea un

Unul dintre cei mai mari ciobani din România propune autorităţilor un plan de salvare a oieritului. Stăpân al Muntelui Leaota, Constantin Diaconescu, din comuna dâmboviţeană Runcu, vrea un contract între stat şi crescătorii de animale

Mergi de-a lungul judeţului Dâmboviţa, până la Carpaţi, la ciobanii din Runcu, o comună de unde masivul Leaota se vede ca-n palmă, dacă norii agăţaţi de zidul de piatră nu se zburlesc peste pământ. Trebuie să întrebi de cel mai mare cioban de acolo, stăpânul muntelui şi al turmelor. Aceasta e povestea lui Constantin Diaconescu.

Rânduiala locului e ca un oier, cel mai bun dintre toţi, să ia în arendă, an de an, un munte întreg, pe care să ducă mioarele şi vacile tuturor sătenilor din zonă, în fiecare vară.

Stâna de piatră

Omul nostru urcă pe muntele său de mai bine de 30 de ani. Se poate spune că uriaşul de piatră e ca o moştenire, pentru că, din generaţie în generaţie, Leaota a aparţinut aceleiaşi familii.

Stau de vorbă cu un om înalt, spătos, care vorbeşte molcom, dar apăsat, mai presară şi bancuri deocheate cu ciobani printre rânduri, mai bea şi un păhărel de ţuică. Să nu te pună cine ştie ce să nu bei din rachiul lui, că jar se face! Trebuie să dai pe gât măcar primul păhărel, că altfel e ca şi cum i-ai necinsti gospodăria, pe care
ne-o arată apoi, împărţită pe căprării. Vedem unde e locul oilor, al vacilor, al cailor, unde e magazia cu felurite unelte, unde se ţin căpiţele de fân, unde sunt pomii fructiferi. Totul e la locul său. Stăm la un bob de vorbă sub un şopron, în spatele casei celei mari, cu etaj, semn al prosperităţii. Şi începe să ne zică de viaţa lui de cioban, "care uşoară n-a fost şi nici de acum înainte nu va fi". E linişte în jurul nostru. Comuna întreagă parcă dormitează. Animalele au plecat deja la munte. Am fi vrut să ajungem şi noi, sus, la stână, dar gazda ne spune că e tare departe. Necuvântătoarele au urcat până la altitudinea de 1.800 de metri, spre locul pe care localnicii îl ştiu drept "stana de piatră". Când e furtună pe munte, "stâna întreagă se clatină". Aşa îşi aminteşte bărbatul cum i-au murit, cu ani în urmă, 50 de mioare din cauza unui singur fulger.

"Prost să fii, dar să-ţi revii"

Ajungem şi la normele europene. De pildă, cum e treaba cu mulsul automat al oilor. Omul nostru râde. "Păi, să zic că eu le mulg cu maşina aia de care spun ei, dar oile au ugerele mici, nu se potrivesc cu maşinăria. Şi trebuie să ţină trei ciobani o oaie, ca să fixezi tuburile alea", aud de la bărbatul ajuns la 62 de ani. "Dacă eşti prost, pierzi animalele pe munte. Şi toamna, când trebuie să le dai oamenilor partea, nu ai ce să le dai, nici carne, nici brânză". La care adaugă, tot legat de mintea îngustă, că "prost să fii, dar să-ţi revii", zice gazda cu tâlc. Îşi cheamă apoi nevasta cu un vraf de cărţi şi broşuri, să ne arate că e la curent cu ultimele noutăţi din agricultura europeană. "Eu am citit normele astea de la Bruxelles. Ştiu ce drepturi şi ce obligaţii au ciobanii români. M-am documentat", aud vorbe apăsate. Oftează bătrânul. Povesteşte cum a aruncat pieile animalelor în gârlă, anul trecut, pentru că nu avea ce face cu ele, nu se mai vând. Apoi îşi dezmorţeşte faţa cătrănită cu o pildă. "Pe un kilogram de lână luam 10 beri şi o pâine, cu 20 de ani în urmă, iar azi iau o bere şi o pâine. Am pierdut nouă beri", după care scapă ceva de "dulce" în colţul buzelor.

Economia de piaţă

Ciobănitul începe de mic copil. "Prima lecţie e să înveţi să iubeşti animalele". Băieţii îşi urmează taţii pe munte. "Aşa au trăit şi moşii mei, asta fac şi eu până o să pun mâinile pe piept". Mulgi oaia, strecori laptele prin tifon curat, dai cheag, faci brânza, o tai, o pui la saramură, mai bagi şi la scoarţa de copac, pentru iarnă. Spune omul ce şi cum face, după obiceiul pământului. Caş, burduf, unt, telemea. Bărbatul din faţa mea e cel mai important în ierarhia stânei. El e stăpânul muntelui şi al animalelor. Oamenii din comună dau animalele stăpânului, primăvara, să le ducă la munte, se înţeleg apoi cât va primi fiecare la toamnă, "plus-valoarea". E tare în economia de piaţă nea Costel! Zice că pentru el matematica e a doua limbă, că doar administrează bunurile sătenilor de o viaţă. Anul ăsta a strâns 300 de oi şi 50 de vaci. "E puţin, faţă de ce era pe vremuri, când se adunau 7.000 de oi". La stână e baciul care se ocupă de lapte şi brânză. Baciul e un fel de mână dreaptă a stăpânului. Pe cea de-a treia treaptă a ierarhiei sunt ciobanii, cei care au grijă, pas cu pas, de animale.

Propunere de contract

Bătrânul e convins că ciobănitul nu va dispărea la români, chiar dacă majoritatea oierilor din Runcu, de exemplu, au plecat în Italia şi Spania, după 1990, să muncească în construcţii. Şi ca să ne demonstreze că nu sunt doar vorbe, Constantin Diaconescu zice că şi-a organizat munca după legile cele scrise ale unei ferme cu statut familial. Iar de aici încolo ne dezvăluie planul său. Pe scurt, vrea un contract cu statul român. "Fac contract, statul îmi dă tot ce am nevoie ca să funcţioneze ferma, îmi dă materii prime, utilaje, inclusiv pentru stâna de la munte, că şi acolo am nevoie de curent electric, dacă pun mulgători automate. În schimb, eu mă oblig ca în fiecare toamnă să dau statului o cotă-parte din produsele mele". Bărbatul ştie că tot aşa merg treburile şi în alte ţări din UE. "Stăpânii de la Bucureşti trebuie să aplice ei mai întâi normele alea, înainte să ne ceară nouă să le aplicăm. Dacă la alţii se face contract între stat şi ciobani, tot aşa să fie şi la noi, că doar nu putem noi să încălcăm legile alea europene". Rămâne de văzut ce vor zice mai-marii de la Bucureşti despre propunerea stăpânului Leaotei.

Dacă eşti prost, pierzi animalele pe munte. Şi toamna, când trebuie să le dai oamenilor partea, nu ai ce să le dai, nici carne, nici brânză.
Constantin Diaconescu