Istoria trebuie să fie mereu vie

Trăim vremuri grele... Situaţia confuză din economie se răsfrânge asupra majorităţii cetăţenilor ţării. Mereu, pe oriunde merg, îmi răsună în urechi cuvântul "sărăcie", iar ochii ce

Trăim vremuri grele... Situaţia confuză din economie se răsfrânge asupra majorităţii cetăţenilor ţării. Mereu, pe oriunde merg, îmi răsună în urechi cuvântul "sărăcie", iar ochii ce privesc preţurile şi "cântăresc" buzunarul confirmă cele recepţionate de auz... Salivez în faţa produselor alimentare şi mă îndepărtez de vitrine. La alte cumpărături, gândul nu-mi mai fuge. Sufletul îmi este pustiit de grija zilei de mâine şi creierul îmi este obosit de atâtea socoteli care nu se leagă... De ce oare am ajuns aşa? Este greu de înţeles şi de "deznodat" atâtea iţe după decembrie 1989. Avem o ţară atât de bogată şi de frumoasă... Cum pot fi atât de sărac? Cum putem fi aşa de săraci? Trăiesc, ca atâtea milioane de români, în virtutea inerţiei vieţii, rostogolit de realităţile zilelor şi sunt nevoit să le duc mai departe pentru că nu mă pot opune.
Sunt un veteran de război, care am luptat ani de zile pe fronturi, în linia I. Am avut un grad modest şi am muncit în alte slujbe, 40 de ani. Până acum am scăpat de sinistra "cu coasa". Dacă odinioară mă bucuram de acest privilegiu, acum gândul meu se îndreaptă spre regrete. şi mă întreb: pentru cine am luptat, pentru cine am muncit? Este uşor să răspund: pentru ţara mea pe care am iubit-o, o iubesc şi o voi iubi până când cel care are răbojul zilelor va zice: "Destul!" şi eu mă întreb: Destul cu ce? Destul cu necazurile, că tare au fost multe şi le-am învins pe toate. Deseori însă constant: "Nu vezi că nimeni nu te vrea?!... Am doar în inimă, o flacără ce arde cinstit şi curat pentru o viaţă demnă...
Aud mereu vorbindu-se despre o lege care ne-ar mai alina nouă, veteranilor de război, necazurile. Dar câtă tocmeală pentru legea asta! Eu ştiu că atunci când m-a chemat ţara nu m-am tocmit. Oare câţi dintre cei mai tineri ca mine, astăzi, ştiu ce înseamnă chemarea ţării? Ea, ţara, este aceea care mă hrăneşte, mi-a încălzit copilăria, tinereţea, dragostea, m-a făcut să fiu mândru că am un loc sub soare, că port un nume în lume. Când ţara m-a chemat, că avea nevoie de mine, de noi ca ostaşi, nimic nu mi s-a părut prea mult. Am lăsat la poartă părinţii plângând şi soţia cu copilul în braţe, am lăsat totul şi am plecat la datorie. Eu sunt o parte din istorie, la fel sunt colegii mei de front, sutele de mii de eroi care au fost alături, umăr la umăr, în stepele Rusiei, pe dealurile Transilvaniei, în pusta Ungariei şi în munţii Cehoslovaciei. Ce român poate renunţa la propria istorie a ţării sale?
Unele state bifează în calendarul lor o zi a veteranilor de război, de care sunt mândre. În alte ţări, în cuvântul şefului de stat care se adresează naţiunii la diferite evenimente sunt amintite faptele de vitejie ale veteranilor de război... Dar veteranii români? Zău că nu merităm atâta umilinţă. Eu nu voi ieşi în stradă pentru recunoştinţă. Nu-i demn de mine, de noi veteranii. Nu vrem să primim pomană, ci un pic de adevăr. Dumneavoastră, guvernanţii, sunteţi prezentul, făuriţi o istorie. Eu reprezint trecutul, am făurit o istorie. Nimeni şi nimic, nici vremurile grele de astăzi nu au dreptul să o acopere cu uitare. Ea, istoria, trebuie să fie mereu vie, pentru că o ţară trăieşte prin istoria ei. Ziua Armatei este ziua armatei de ieri şi de astăzi.