Marius Florea Vizante: „Cine nu are umor nu e un om întreg”

Marius Florea Vizante: „Cine nu are umor nu e un om întreg”

Actorul Marius Florea Vizante face comedia să pară lucrul cel mai firesc din lume, tratând-o ca pe cel mai serios obiect de studiu. Cel mai recent rol al lui Vizante este în spectacolul „Fantoma, dragostea mea”, prezentat în avanpremieră, între 3 şi 6 septembrie, la Teatrul Metropolis.

Este adevărat că “Vizante” este o poreclă?

Da. Este o poreclă care a devenit nume de afiş. Ea provine de la numele unui haiduc sau bandit, că nu s-a stabilit încă în istoria României, Vizantea, care a ajuns caricaturizat prin anii ’80 de nu ştiu cine ca fiind bişniţarul Vizante. Şi eu spuneam acest monolog pe la toate petrecerile şi toate serbările din liceu astfel încât am ajuns ca toţi colegii de generaţie să mă cunoască ca fiind ăla, Vizante, habar n-aveau cum mă cheamă, evident.

Şi aşa a ajuns să îmi spună toată lumea Vizante până într-o bună zi când am debutat la Teatrul Naţional ca actor profesionist iar meşterul Radu Beligan, uitându-se pe afiş, mă întreabă : “Puiule, dar tu nu debutezi cu spectacolul ăsta?” Zic: “Ba da, meştere”. “Păi nu te văd pe afiş”. “Cum, meştere, uitaţi-vă acolo, Florea Marius.” “Păi ce nume e ăsta. Nu te cheamă Vizante?” Zic: “Nu, meştere”. “Te duci tu acuma sus şi rogi la direcţiune să schimbe afişul.” Şi dacă meşterul Beligan a zis să pun Vizante pe afiş, m-am gândit că nu e o îndrăzneală prea mare. Şi uite aşa, mă cheamă, în actele de teatru, Marius Florea Vizante.

Din nou pe scenă

Ce rol interpretaţi în “Fantoma, dragostea mea?

Ei bine, îl cheamă Charles Condomine pe acest domn, uşor misogin, un scriitor obscur dintr-un oraş de provincie britanică care doreşte să scrie un roman despre un medium ucigaş. Pentru aceasta, îşi face o documentare serioasă, invitând la el acasă, pentru o şedinţă de spiritism, un medium – M. De aici încolo, nu pot să vă spun mai multe, e păcat, trebuie să veniţi să vedeţi ce se întâmplă.

Cum a fost primit spectacolul la prima reprezentaţie?

Chiar peste aşteptările mele. Noi recunoaştem că l-am scos uşor în grabă, am vrut să ieşim primii pe piaţă cum se întoarce lumea din concediu şi asta a făcut ca el să fie extraordinar de crud. Ne-ar mai fi trebuit câteva repetiţii generale. Asta ne dă încredere că structura de bază e foarte bună şi că spctacolul o să crească de la reprezentaţie la reprezentaţie. Avem patru la rând, cred că la a patra vom fi în formă maximă.

Credeţi că va avea succes la pubic? De ce?

Fără îndoială. De asta am fost convins încă de când am citit primul draft. Pentru că acest autor, Noel Coward, care din păcate nu a fost tradus şi montat până acum în România, surprinzător de altfel, scrie un text bulevardier extrem de echilibrat, extrem de justificat în cea mai mare parte a înlănţuirii dramatice, fără să încerce artificii ieftine sau de dragul unui zâmbet în plus al spectatorului, aşa cum se întâmplă în multe alte texte bulevardiere, care renunţă la rigurozitate, chiar la logică, numai de dragul hazului.

Aici, nu e cazul. Şi atunci, mi-am dat seama că dacă noi încercăm să extragem tot ce e mai important şi mai surprinzător în text, el va avea succes. În continuare, rămâne întrebarea: suntem noi capabili să ne ridicăm la înălţimea textului? Cred ca da. Distribuţia e extrem de bine făcută, partiturile actoriceşti sunt generoase pentru toţi, chiar şi pentru slujnica din casă, iar actorii, colegii mei, sunt minunaţi.

Umorul e treabă serioasă

Ce rol credeţi că are umorul în valoarea unui spectacol? S-ar putea vorbi de un spectacol bun în condiţiile în care i-ar lipsi cu desăvârşire umorul, chiar dacă ar fi vorba de o dramă?

Nu. Eu cred că un om care nu are umor nu e un om întreg. E ca şi când i-ar lipsi o mână, un picior, o ureche, o nară şi aşa mai departe.  Ȋn noi sunt de toate: şi râsul şi plânsul, şi iubirea şi ura, şi bunătatea şi răutatea. Eu aşa am făcut cu orice rol pe care l-am întâlnit şi pe care am încercat să îl “lucrez”, încercând să-i pun de toate, să semene a om personajul ăla, să nu fie o schemă sau o idee. Tocmai asta este valoarea actului teatral.

Cred că asta face ca teatrul să fie diferit de orice altă formă de artă reprezentativă, faptul că el face să renască fragmente din viaţă, nu să le mimeze, ci să le renască. Ȋn arta spectacolului de dans, de exemplu, se sublimează viaţa într-un gest de mişcare, într-un gest corporal. Ȋn pictură sau în muzică, se folosesc alte mijloace reprezentative.  Ei bine, noi folosim aceleaşi mijloace ale omului. Ȋncearcăm să creem momente de viaţă şi nu ai cum să creezi viaţa decât încercând să pui de toate din ea.

Un regizor celebru de film considera că a face oamenii să râdă se numără printre cele mai înalte vocaţii posibile, cam la acelaşi nivel cu vocaţia sfinţeniei şi că actorii de comedie sunt un fel de binefăcători ai umanităţii.

E foarte frumos şi ştiu despre cine e vorba. Percepţia umorului astăzi… cred că ne-am îndepărtat puţin de aceste valori înalte. De multe ori, a face oamenii să râdă este considerat a fi un gen minor, un lucru uşor şi ieftin. Uşor nu e cu siguranţă, asta vă asigur, ieftin cu atât mai puţin, pentru că umorul cere foarte multă rigoare şi o înţelegere foarte clară şi limpede a situaţiei, ca apoi s-o faci surprinzătoare pentru celălalt. Să poţi să-i provoci râsul celuilalt, trebuie să îl surprinzi, respectiv să ai o fractură de logică.

Deci practic, trebuie să înţelegi perfect logica situaţiei şi apoi să-i găseşti fractura, aceea care îl face pe celălalt să râdă. După părerea mea, acesta e un lucru extrem de serios. E greu de înţeles, şi mai greu de făcut. Sunt oameni care în particular sunt realmente agreabili şi cuceritori dar care nu reuşesc să stârnească râsul pe scenă. Şi invers, oameni care stârnesc râsul pe scenă, iar în viaţa de zi cu zi sunt persoane de o discreţie ieşită din comun. Chiar cred că umorul este un obiect de studiu extrem de serios şi care face extraordinar de mult bine şi nu văd de ce nu i-am acorda importanţa cuvenită.

Un alt Vizante

Credeţi că aţi putea interpreta un rol negativ? V-ar plăcea?

Chiar am avut şansa să interpretez un rol negativ în facultate, cu care am luat un premiu extrem de important pentru încrederea pe care am căpătat-o în mine. Am jucat profesorul din „Lecţia” lui Eugen Ionescu, spectacol cu care am participat la Congresul mondial al şcolilor de teatru, unde spectacolul „Lecţia” a fost considerat cel mai bun din lume la momentul respectiv, iar eu unul dintre cei mai buni studenţi din lume. Îmi doresc cu nerăbdare în continuare şi trâmbiţez prin tot oraşul că aştept să mi se mai dea un rol negativ. M-am săturat să zică lumea „uite-l pe Vizante ăla mic, ăla drăguţ, grăsuniul ăla cu ochelari care e haios aşa”. Şi oricum, chiar şi rolurile negative trebuie să aibă haz.

Există trăsături tipologice recurente în rolurile pe care le primiţi?

Da. De altfel nici nu cred că s-ar putea altfel. Noi nu suntem decât ceea ce vede publicul în noi. Şi atunci, eu trebuie să înţeleg ce vede publicul în mine şi să încerc să îi satisfac şi chiar să îi depăşesc aşteptarile. Este absolut firesc să fiu distribuit în zonele în care publicul mă recunoaşte. Sigur că din când în când merită să ai îndrăzneala de a face ceva total neaşteptat, dar există, fireşte şi riscuri, fie ca publicul să nu te recunoască fie să nu te accepte, să nu vrea să te vadă aşa, să nu îi placă, să fie trădat în aşteptarile lui. E o chestiune extrem de delicată.

Care e limita de acceptare a unui rol? S-a întâmplat să spuneţi „e un rol slab” sau „spectacolul acesta e slab” şi nu vreau să fac parte din el?

Da. Câteodată pentru că realmente textul nu mi-a spus nimic, nu am avut nicio emoţie, nicio supriză citind acel text şi am considerat că nu merită să investesc timp, energie şi speranţe într-un cal mort. Altădată s-a întâmplat să nu-mi găsesc eu locul în spectacolul respectiv, nu pentru că el ar fi fost prost, ci pur şi simplu nu vedeam de ce eu şi nu altcineva în rolul respectiv. Nu e deloc o chestiune de orgoliu sau de mândrie exacerbată. Dimpotrivă, chiar vreau să văd şi eu ce a vrut regizorul respectiv atunci când a spus „Aici, Vizante trebuie”, şi nu oricine altcineva.

Asta e o întrebare pe care o pun de fiecare dată regizorului care mă distribuie – ce-ai văzut tu la mine, ce crezi tu că pot să fac eu specific şi deosebit în rolul ăla. Pentru că asta mă ajută şi pe mine şi aşa văd eu tipul ăsta de colaborare. Şi s-a întâmplat să nu primesc răspunsul clar şi să poată fi oricine altcineva dar „dacă tot eşti tu pe aici, nu joci tu?” Şi am avut îndrăzneala să spun nu, pentru că sincer cred că nu merită să-ţi consumi timpul şi energia pentru un proiect călâi, modest, să bifezi că ai mai făcut un spectacol, să treci acolo pe răboj – uite, m-au mai văzut două sute de oameni şi în seara asta. Nu mai am deloc această dorinţă să mă vadă mama pe scenă cu orice preţ, sau să bag capul în televizor să mă vadă lumea. Chiar vreau ca, de fiecare dată când apar, să fac un lucru cu care să mă laud şi care să aducă satisfacţii, şi mie, şi publicului.

Schimb energetic pe scenă

Cu ce actor român aţi colaborat cel mai bine pe scenă?

Cu mulţi. Sigur că cel mai bine colaborez cu colegii mei de generaţie pentru că vorbim aceeaşi limbă, ne înţelegem din priviri, am învăţat şi am descoperit teatrul împreună, am descoperit că ne plac aceleaşi lucruri şi acelaşi tip de spectacole, acelaşi tip de rezolvări actoriceşti şi atunci sigur că ne provocăm, dar în acelaşi timp ne şi dorim să lucrăm unii cu ceilalţi pentru că suntem convinşi că nu o să fie racul, broasca şi cu ştiuca .

Sunt actori din alte generaţii care au un alt mod de a rezolva personajele şi atunci colaborarea devine foarte grea pentru că ei pleacă din altă parte la construcţia personajului. Rezultatul e bun la final, dar chinul facerii este foarte mare.

Se întâmplă să improvizaţi?

Eu unul da. Nu consider că e aşa, o îndrăzneală teribilistă de puşti zănatec. Teatrul se întâmplă aici şi acum. Ȋn seara aia în care ai luat bilet la spectacol, atunci se întâmplă un schimb energetic între tine, spectatorul şi el, actorul. Şi dacă în seara aia se întâmplă ceva viu, concret, efectiv... dacă se răstoarnă un pahar în scenă, ce faci? Îl ignori? Nu, îl ridici, deci, iată, improvizezi, faci ceva funcţie de ce se întâmplă concret. Cu cei cu care mă înţeleg foarte bine e chiar o provocare în a improviza, sigur în respectarea totală a sensului şi a spiritului unei scene.

Aţi debutat pe scena Naţionalului şi aţi jucat apoi şi la Comedie sau la Act. Ȋn ce tip de spectacol vă simţiti mai potrivit, în spectacole de tip clasic sau în cele mai degrabă contemporane?

Sincer, nu am neapărat un parti pris pentru un anumit gen. Sunt câteva genuri pe care nu le-aş aborda pentru că nu mă atrag, spre exemplu teatrul istoric, sau teatrul poetic, nu am avut o chemare pentru aşa ceva. Nu că nu-mi place poezia, dimpotrivă, cred că e prea puţină poezie în jurul nostru.

Dar nu îmi văd locul într-un spectacol de acest gen. Chiar şi în teatrul bulevardier. Ştiu că lumea mă pune din prima acolo, şi tocmai de asta poate că am o reticenţă, dar iată că am făcut şi pasul acesta şi joc, pentru prima dată, într-un spectacol bulevardier, dar vă asigur că nu l-am tratat deloc cu superficialitate, nu mi-am zis deloc - fac şi eu ceva vesel pe-aici, o glumă uşurică. Dimpotrivă, ne-am zbătut să descoperim mecanismele comice şi sursa cea mai sinceră şi mai justificată de a obţine hazul.

Care credeţi că e cel mai importat rol pe care l-aţi avut până acum?

Ȋn film, fără îndoială că e Grig, iar în teatru am câteva realizări, dar care sunt conjucturale. Fie mi-a plăcut textul foarte mult, fie întâlnirea cu un anumit regizor sau cu un anumit actor m-a marcat, fie rezultatul, aprecierile au fost mult peste aşteptările mele şi m-au făcut să îndrăgesc anumite experienţe. De exemplu, „Lecţia”, a lui Eugen Ionescu, sau „Omul din La Mancha”, în regia domnului Ion Cojar, am şi cântat în spectacolul respectiv, eram Sancho.

Nu mă aşteptam să pot să fac un muzical. L-am făcut, şi încă cu mult succes la public şi la critică. Mi-e foarte drag personajul din spectacolul „Ce formidabilă harababură”, jucat la Teatrul de Comedie. La fel, mi-este foarte drag spectacolul „American Buffalo” de la Teatrul Act, pe care îl jucăm cu casa închisă de fiecare dată. E un spectacol pe care l-am făcut acum cinci ani. Suntem trei colegi de an; noi ne-am ales textul, noi ne-am distribuit unul pe altul, noi am ales regizorul cu care ne-am dori să lucrăm şi scena pe care am crezut că s-ar potrivi cel mai bine să montăm spectacolul. Este un produs pornit total din sufletul şi din mintea noastră. E ca un manifest al nostru, felul nostru de a spune, uite, cam aşa vedem noi teatrul.

Chemare timpurie

Spuneaţi undeva că încă din clasa a IV-a ştiaţi că veţi deveni actor.

Atunci mi-am dat seama realmente pentru prima dată că nu-i suficient să ştii să spui pe de rost o poezie ca să zică părinţii bravo. Eu n-aveam nicio poezie, eu eram licuriciul din planul doi, dar atât de tare am crezut că sunt licurici şi că luminez, încât m-a văzut toată lumea. Şi atunci m-am gândit: stai aşa, altul era zâna, altul avea nu ştiu câte strofe de zis, iar eu eram licuriciul şi nu aveam nimic de zis, dar cu toate astea toată lumea mi-a zis: măi da’ te-ai făcut un licurici, măi dar ce ne-a plăcut de tine. Atunci mi-am dat eu seama în clasa a patra că dacă crezi cu adevărat ceva, uite, se vede.

Care a fost primul rol ca actor copil?

Sunt multe experienţe. Undeva prin clasa a 8-a, mă apucasem, ca orice adolescent, să scriu poezii şi proze, eram şi într-un cerc de creaţie condus de profa de română. Am şi înscenat vreo două spectacole de poezie, care de asemenea au fost foarte apreciate, drept pentru care, mi-am zis: nu e rău să mă urc pe scenă. Deja din clasa a 9-a, am intrat în două trupe de teatru de actori amatori, cu care am început să joc în spectacole. De atunci, nici nu m-am văzut făcând altceva.

Ce credeţi că ar spune copilul de atunci desre actorul Vizante de acum?

Cred că i s-ar părea firesc să fie aşa. Când am picat la admitere, pentru că am picat prima dată când am dat în ’90 – m-am dus la examen fără să ştiu nimic despre cum se dă admiterea, drept pentru care m-am dus cu repertoriul total nepotrivit şi am picat. Am fost atât de şocat încât m-am gândit la sinucidere pentru că nu mă gândeam să fac nimic altceva decât teatru, iar acei mari actori mi-au spus atât de verde în faţă: pleacă, nu eşti pentru teatru.

Câteva luni de zile am fost şocat. Într-un târziu, am înţeles că nu a fost momentul potrivit şi că poate nu eram eu copt pentru a intra atunci în facultate. M-am dus la o facultate particulară, am stat trei ani acolo, am aflat ce e teatrul, nu ce credeam eu că e aşa, ca un copil, care uită la teatru din sală, nu de pe scenă. Am dat iar la stat, am făcut patru ani şi acolo, deci am şapte ani de şcoală de teatru. Mi se pare firesc să fiu actor angajat, să joc, nu mi se pare a fi ceva ieşit din comun. Ieşite de comun mi se par a fi întâmplările şi întâlnirile pe care le-am avut: cu Nae Caranfil, Colceag, Cojar, Radu Penciulescu, Mişu Fotino, Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, Mircea Diaconu, Gabi Popescu, cu care joc deja în al treilea spectacol şi cu mulţi alţii pe care îi uit acum. Ȋntâlniri incredibile, după care spun: Domnule, dar chiar merit asta? Aşa cum mă uit la copilul meu, care e frumos, sănătos, vesel, şi mă întreb: chiar merit să am un astfel de copil? Dar, în acelaşi timp, mi se pare firesc, pentru că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să fie aşa.

„Am învăţat film făcându-l”
 
Ȋn film, aţi debutat cu „E pericoloso sporgersi”. De altfel, Nae Caranfil e regizorul cu care aţi colaborat cel mai mult de atunci – „Filantropica”, „Restul e tăcere”. Cum l-aţi cunoscut?

La „E pericoloso sporgersi”. Andreea Vulpe era directoare de casting la acest proiect şi i-a sugerat lui Nae – măi, uite ştiu eu un puşti de la o facultate privată, nu vrei să-l foloseşti pentru rolul... nu mai ştiu cum se numea personajul atunci pentru că Nae i-a zis chiar Vizante ca să obţină mai mult haz în timpul scenei. Am dat probă şi, spre fericirea mea totală, am şi luat. Colaborarea a decurs nemaipomenit, ne-am îndrăgit reciproc instantaneu şi de atunci pot să mă mândresc că sunt un apropiat de-al lui Nae Caranfil.

Nae Caranfil a spus despre dvs: „Vizante e omul care face un copil, îşi cumpără un apartament şi creează rolul vieţii lui în timpul când eu trag aer în piept să spun Motor”.

Da, asta se întâmpla în 2006 când am aflat că voi face cel mai important rol în film, cel puţin de până acum. Am aflat de asemenea că voi fi tată şi că copilului îi trebuie o casă. Şi aşa că, timp de nouă luni, am făcut un copil, un film şi o casă. Sigur că nu am făcut singur toate astea, le-am făcut dimpreună cu soţia mea şi cu Nae Caranfil, cu Nae filmul şi cu soţia mea copilul şi casa. Da, e măgulitor. Eu, cunoscându-l pe Nae, care e un tip aşa, atehnic şi neînmemânatic, pot să privesc şi latura amuzantă a lucrurilor. Probabil că el s-ar fi sufocat instantaneu numai la vestea că trebuie să îşi cumpere o casă şi să facă şi un film în timpul ăsta, darmite să ştie şi că trebuie să aibă grijă de o soţie însărcinată. A fost unul dintre cei mai plini ani ai vieţii mele.
Când am tras linie şi m-am uitat în urmă la tot ce a însemnat 2006 pentru mine, pot să spun că a fost unul dintre cei mai frumoşi ani ai vieţii mele. Viaţa nu s-a încheiat însă...

Personajul Grig din „Restul e tăcere” este unul bazat pe contraste: „prea scund pentru scenă, prea timid cu femeile, prea excesiv în ceea ce priveşte stilul de viaţă” şi totuşi realizatorul primului lungmetraj din România. Vă regăsiţi în acest personaj?

În mare parte da. Chiar dacă unele laturi nu sunt dezvoltate sau nu au ieşit încă la lumină, am în mine toate datele lui Grig. Pot să spun de asemenea că sunt unul dintre cei mai norocoşi actori din lume. Am avut 12 ani timp să îmi pregătesc rolul. Nae m-a distribuit în acest rol în 1994. Din nefericire, nu cu mult înainte de primul „Motor”, casa de producţie a dat faliment şi proiectul a rămas în aer, şi noi cu el. Ei bine, am aşteptat 12 ani ca să îl putea realiza.

Asta a fost mai degrabă ceva pozitiv?

Da. Şi Nae spune asta, iar eu îl îngân. Nu noi am aşteptat filmul ci filmul ne-a aşteptat pe noi să ne coacem. Sigur că după 12 ani, nu mai arătam aşa de june şi de ingenuu ca Grig, în schimb, cred că din punct de vedere actoricesc şi ca mobilaţiune interioară, eram mai pregătit pentru a-l face pe Grig.

Cu ce regizor de film străin v-ar plăcea să lucraţi?

Cu mulţi, în primul rând cu marii meşteri de la Hollywood: Scorsese, Oliver Stone, cu Coppola care a şi fost în România. Din păcate nu am putut să colaborez cu dânsul pentru că nu m-am potrivit pe nicio partitură pe care o avea în film. Chiar a venit la Act şi a văzut un spectacol de-al nostru. Nu am apucat să vorbim, dar mi-a transmis prin asistentul lui că i-ar fi plăcut mult să lucrăm împreună dar că nu mă încadrez tipologic în proiectul domniei sale. Evident, este măgulitor şi mă pot lăuda cu chestia asta.

De ce mi-ar plăcea să lucrez cu oamenii ăştia? Pentru că sunt atât de bine pregătiţi şi ştiu atât de mult film, încât, şi să spui „bună ziua” sau „boierii sunt pe scări” sau „da, domnule” şi atât în filmul ăla, e şcoală. Noi nu avem şcoală de actori de film. Eu am învăţat filmul făcându-l.

V-aţi gândit vreodată să vă mutaţi în altă ţară?

Mi-am pus problema asta de multe ori. Odată, am fost extraordinar de aproape de a pleca din ţară, nu pentru că vroiam să plec, ci pentru că nu mai vroiam să stau aici. Ultima oară când s-au îndreptat minerii spre Bucureşti, mi-am zis că dacă şi de data asta intră în Bucureşti, emigrez fără niciun regret, adică într-adevăr trăim într-o ţară care nu mă interesează. Ei bine, s-au oprit pe la Costeşti pe undeva şi nu m-am mutat.

Cu banii ăia pe care îi pregătisem pentru avion şi pentru trai în primele zile după ce ajungeam să spăl vase într-o bodegă în străinătate, mi-am făcut o căsuţă la ţară. Aşa că nu voi pleca din această ţară. Gândesc în limba română, mă exprim în limba română, simt în limba română. E o chestiune extrem de subtila. Uitaţi-vă la actori foarte mari cum ar fi Javier Bardem sau Banderas care joacă la Hollywood în engleză. Vorbesc bine engleză dar se vede că spiritul lor nu este american. Trăzneşte din felul în care joacă, în care trăiesc lucrurile acolo că au un alt spirit, un alt temperament, sunt dintr-o altă cultură. Dar, indiferent dacă creezi sau nu ceva în spiritul, în limba în care ai crescut, dacă este de certă valoare, va transcede şi va depăşi toate graniţele, va deveni universal.

Succese în lanţ

Marius Florea Vizante s-a născut la 12 august 1972 în Oradea. A absolvit cursuri de teatru la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în anul 1997.

Pe scenă

După absolvirea facultăţii, a jucat la Teatrul Naţional din Bucureşti în „Moartea unui comis voiajor“ de Arthur Miller (în regia lui Horia Popescu), în „O scrisoare pierdută“ (montată de Alexandru Tocilescu în 2000) şi în „D’ale carnavalului“ (în regia lui Gelu Colceag în 2002).

La Teatrul de Comedie, unde a jucat în „Audiţia“ de Aleksandr Galin (regia Mircea Cornişteanu - 2004), în „Avarul indrăgostit“ de Cristian Juncu (în regia lui Vlad Massaci - 2005) şi în „Ce formidabilă harababură!“ de Eugène Ionesco (în regia lui Gelu Colceag - 2005).

La Teatrul Act, joacă de cinci ani într-un spectacol cu un succes formidabil – „American Buffalo”, care se va relua în stagiunea din toamnă.

În faţa camerei de filmat

După ce şi-a făcut debutul în film, în 1994, în „E pericoloso sporgersi”,  jucat în „Gâsca de aur” (1996), „Privighetoarea” (1997), „Fii cu ochii pe fericire” (1999), „Turnul din Pisa” (2002), „Filantropica” (2002), „Margo”(2005), „Ticăloşii” (2007) şi în „Restul e tăcere” (2008), în rolul de film pe care îl consideră cel mai important de până acum – Grig, realizatorul primului lungmetraj al cinematografiei româneşti – „Independenţa României”.