Calde salutări din Londra ciumei

Nu-ncape vorbă că "Jurnal din anul ciumei", de Daniel Defoe, e o carte mare a lumii; dar sfatul meu sincer şi dezinteresat e să nu încercaţi vreodată să o citiţi, dacă vă preţuiţi măcar

Nu-ncape vorbă că "Jurnal din anul ciumei", de Daniel Defoe, e o carte mare a lumii; dar sfatul meu sincer şi dezinteresat e să nu încercaţi vreodată să o citiţi, dacă vă preţuiţi măcar cât de cât buna dispoziţie. Consideraţi, pur şi simplu, că am îndeplinit eu pentru dumneavoastră această treabă murdară. Fiindcă, în fond, dacă există ucigaşi plătiţi care să vă debaraseze de o persoană incomodă, nu văd de ce n-ar exista şi cititori plătiţi care să lichideze la comanda clientului lecturile neplăcute, deşi cumva obligatorii.

Am citit pentru a doua şi, sper, ultima oară cele 272 de pagini ale acestei cărţi, în ediţia apărută în 1980, la "Minerva", aparţinând de faimoasa colecţie "Biblioteca pentru toţi". Traducerea, prefaţa şi tabelul cronologic aparţin Antoanetei Ralian. "Jurnal din anul ciumei" a fost reeditat în 2004, la "Polirom".

Există destule firi romantice care, dezamăgite de secolul unde-au nimerit, regretă că n-au trăit prin Evul Mediu, când viaţa se desfăşura, pasămite, mai în conformitate cu aspiraţiile lor spre puritate. Acestor firi romantice le-aş băga pe gât neiertătoarea carte a lui Defoe, ca să se sature de Evul Mediu şi de mizeria lui. În comparaţie cu ciuma şi tifosul de atunci, bolile de acum par să miroasă a trandafiri.

Marea ciumă, care seceră în 1665 circa 100.000 de vieţi, are gusturi selecte, de vreme ce alege tocmai Londra; restul Angliei ocolindu-l cu un dezgust prost mascat. O vorbă veche spune că şi a mia oară a avut, cândva, o primă oară. Aşadar, întâiul care se trezeşte cu boala în el e un negustor, contaminarea producându-se "pe calea unui balot de mătăsuri importat din Olanda...". E sfârşitul lunii decembrie 1664.

La început, cum se întâmplă cu orice cataclism, ciuma nu-i luată în serios. Lumea îşi zice, uşor indiferentă, că
nu-nseamnă mare bai doi-trei ciumaţi, mâine se vor vindeca şi poimâine vor fugări fetele. Contribuie la această anevoioasă recepţie publică şi faptul că "pe vremea aceea nu aveam ziare tipărite, care să răspândească zvonuri; şi care să umfle faptele prin născocirile oamenilor...".

Curând însă, imediat ce vremea se înmoaie, ciuma semnează zilnic condica de prezenţă; iar din prima săptămână de iunie se înstăpâneşte prăpădul. Cum "cel mai bun leac împotriva ciumei este să fugi din calea ei", tonul la fugă îl dă curtea regală, care o şterge englezeşte la Oxford, urmată - ca o trenă - de nobilime. Dar săracii şi pătura de mijloc a populaţiei n-au încotro şi rămân pe loc. Şi-aşa cum mereu se întâmplă în vremurile când recolta funebră devine o simplă chestiune contabilă, Dumnezeu e pasat de la creştin la creştin, ca o minge la un meci uriaş de fotbal, la care participă toată Londra. Fiindcă ce altceva poate însemna cumplitul flagel, decât o pedeapsă divină pentru largul insectar de vicii ale marii capitale europene?

Panica acoperă curând oraşul, ca fustele unei cumetre cu fundul uriaş. Distracţiile sunt suprimate, sălile de dans se închid, la fel şi tribunalele, pentru că "nimănui nu-i mai arde de gâlcevi". Doar bisericile se suprapopulează, în ciuda pericolului de a lua boala în cadru dumnezeiesc, oamenii întrecându-se în fierbinţeala rugăciunilor. Colac peste pupăză, oraşul e survolat de două comete - una în decembrie 1664, alta în aprilie 1665 - ambele considerate drept avertismente trimise de o divinitate care s-a săturat până în gât de turnura lumească a lucrurilor, socotind că s-a cam făcut timpul pentru osândă.

Din fertilitatea febrilă a groazei, răsare verde o gaşcă de vraci, de specialişti în magia neagră, de profeţi şi de tălmăcitori de vise. Apar pilule-minune contra molipsirii, alături de talismane care, cică, pun pe fugă duhurile ciumei, iar cărţile best-seller nu se lasă nici ele aşteptate: "Prezicerile astrologice ale lui Gadbury", "Dreapta prevestire", "Carte menită să-i aducă aminte Britaniei" sunt doar câteva dintre titlurile care n-au altă menire decât să accelereze delirul colectiv al londonezilor.

Căci londonezii delirează, vedenii mistice aşternându-li-se pe cerul imaginaţiei: îngeri care le bat obrazul şi le dau cu tifla, sfinte care lăcrimează şi-şi suflă nasul fără să întrebuinţeze batista... Astrologii se dovedesc şi ei mulgătoare desăvârşite ale ciumei, adăugând terorii colective "poveşti despre conjuncţia planetelor într-un chip fatal..." Sună ca o glumă neagră, dar printre primele obiective ale ciumei s-a numărat tocmai nimicirea acestei liote de speculanţi, fiindcă, în orgoliul ei nebun, ciuma nu acceptă să i se bage cineva în ciorbă. Se pare că "vracii şi şarlatanii au fost îndeajuns de nerozi încât să se încreadă în propriile lor doftorii...".

Ghinion!

La groaza unanimă contribuie şi preoţii cu predicile lor, distrugătoare ale ultimelor rămăşiţe de moral. Urmarea e că oamenii dau iama la spovedanie, destăinuindu-şi cele mai ascunse păcate. Iar uneori, crime şi tâlhării sunt mărturisite stradal în gura mare; dar cine are ureche să le asculte, când cuvântul de ordine este supravieţuirea personală?

Aminteam de curtea regală, care se poartă ca o ogradă oarecare ştergând prima putina londoneză. Curtea regală o şterge, nu însă şi primarul, care, împreună cu consiliul orăşenesc se constituie
într-un stat major, luptând din greu cu monstrul nesătul al molimei, încercând să-i vină de hac, prin măsuri atent chibzuite, chiar dacă deseori antipopulare. Iar prima ordonanţă capitală a edililor londonezi constă în închiderea caselor contaminate. Astfel, locuinţele unde se semnalează una sau mai multe persoane atinse de boală sunt zăvorâte pe dinafară, un paznic veghind ca întemniţaţii la domiciliu să nu evadeze şi să nu difuzeze maladia pe străzi.

Se poate discuta la nesfârşit despre lipsa de compasiune a acestei măsuri, care ţine captivi oameni bolnavi şi sănătoşi laolaltă; dar în ciuda cruzimii sale, e totuşi singura oportună la momentul când expansiunea mortuară pare de nestăvilit. Unii dintre cei închişi se resemnează; alţii evadează recurgând la şiretlicuri, la violenţă sau la cea mai scuzabilă formă de mituire: mituirea paznicilor.

Între timp, combina funebră îşi strânge recolta, reunind spicele umane în baloţi familiali, pentru a-i vărsa în marile hambare mortuare. E un veritabil comunism al îngropăciunii, de vreme ce morţii - adunaţi de căruţă pe timp de noapte - nu mai sunt sortaţi în funcţie de rangul social, ei fiind zvârliţi împreună, cei bogaţi la toarta nedorită a săracilor.

Dar ciuma e cucoană cu pretenţii, care-şi ţine la mare preţ creativitatea; ea înseamnă uneori moarte fulgerătoare, iar alteori suferinţă îndelungată. Dacă la unii se manifestă prin buboaie dureroase, care-n timp se fac dure precum carapacea ţestoaselor; la alţii debutează brusc, secerându-le vieţile în mare grabă, de parcă ar avea de realizat un plan de producţie.

Cât despre speranţă, ea moare ultima, dar tot moare. Străzile răsună de gemetele şi de răcnetele celor în care boala scurmă; infirmierele sugrumă bolnavii; mamele îşi ucid cu mâna lor copiii, pentru a nu muri cu ei la sân: "Aş putea să vă istorisesc nişte întâmplări de să vi se încrânceneze carnea, despre prunci vii găsiţi sugând la sânul mamelor sau doicilor moarte." Aşa cum se întâmplă azi cu persoanele infectate cu HIV, "cei ce se ştiu bolnavi vădesc o vinovată înclinaţie de a-i îmbolnăvi şi pe alţii."

Se pare că nimeni nu va supravieţui. Aidoma unor vulturi hoitari, plutesc îmbogăţiţii ciumei, cei care jefuiesc morţii şi casele părăsite; dar şi aceştia nu-s decât nişte îmbogăţiţi temporari, dihania nesătulă a dezastrului intrând şi-n ei ca-n brânză. Oamenii nu mai cred în nimic, ei nefiind altceva decât "hoituri mergând pe două picioare."

Iar singura întrebare care se pune între două persoane e: unde-ţi petreci decesul, darling?
E apogeul: între 22 august şi 26 septembrie 1665 îşi predau duhul circa 40.000 de londonezi. Pentru ca, oarecum din senin, în octombrie, epidemia să dea semne de sleire, dispărând curând cu totul. Dezolant dar, în urma ei, oamenii nu dau niciun semn de înţelepţire, chiar dacă în anul următor un incendiu avea să transforme Londra în scrum.

"Au înălţat laudă Domnului, dar curând au uitat de minunile lui." Asta a fost impresia finală: că Dumnezeu s-a socotit cu londonezii, scuturându-i puţin şi amintindu-le cine-i şeful. Fără să împărtăşesc această opinie mistică, aş adăuga un amănunt, pentru a închide bucla. Principalii vinovaţi de apariţia şi difuzarea ciumei sunt şobolanii; iar şobolanii au păşit pe continentul nostru din bagajele cruciaţilor, din bagajele celor plecaţi cu tam-tam să elibereze mormântul lui Isus Christos, de la Ierusalim. Dacă nu erau cruciadele, nu aveam şobolani în Europa, şi ciuma n-ar fi lovit "Bătrânul continent". S-ar putea spune aşadar că molima, în mod indirect, de la Sfântul Mormânt a venit.

Şi încă ceva: la intervale de timp, pe parcursul lecturii, mi-am examinat corpul, de teamă să nu depistez vreun năvalnic buboi, vestitor de ciumă. Îngrijorarea mea n-a fost altceva decât un frumos compliment adresat talentului lui Defoe.