Intimitatea pe Internet: cine şi cum profită de noi. „Mi se pare, din start, o bătălie pierdută“

Intimitatea pe Internet: cine şi cum profită de noi. „Mi se pare, din start, o bătălie pierdută“

Se spune că de pe Internet nimic nu dispare, totul rămâne stocat într-o cutie cu memorii nevăzută care poate fi accesată oricând de informaticieni. În plus, în online utilizatorii sunt expuşi. Datele personale ajung să fie folosite în campanii de marketing online, dar şi în campanii electorale. Specialiştii spun că există metode de a ne proteja identităţile virtuale, cea mai sigură rămânând însă folosirea a cât mai puţine dintre aceste platforme.

Ştiri pe aceeaşi temă

Prin 2015, aveam un prieten de la facultate care atunci când publica pe Facebook o fotografie, îi seta localizarea în Kuala Lumpur sau aiurea prin lume. Câteva zile mai târziu, când încărca un selfie din căminul studenţesc Grozăveşti, se muta în New York. Unii spuneau că-i troll, alţii – că-i snob, iar când cineva îl întreba de ce face asta, răspundea cu un zâmbet şiret: „Ca să dau peste cap algoritmii Facebook“. Colegii râdeau şi continuau să-l considere un excentric. Numai că, de fapt, prietenul meu nu făcea altceva decât să-şi protejeze mai bine decât restul identitatea pe reţeaua de socializare. În 2018, când a izbucnit scandalul Cambridge Analytica, toţi au ştiut că el deja începuse o luptă cu Facebook înaintea multora, care încă foloseau fără reţineri micile jocuri şi aplicaţii de pe platformă.

Scandalul Cambridge Analytica a însemnat colectarea datelor personale ale utilizatorilor reţelei, fără ştirea lor, folosindu-se un truc: un banal test de personalitate, pe care îl făceai rapid şi gratuit, pentru ca ulterior să postezi rezultatul pe contul personal. Creată de Aleksandr Kogan, cercetător al Universităţii Cambridge, aplicaţia a colectat nu doar datele sutelor de mii de oameni care au făcut testul, ci şi pe cele ale celor care se aflau în lista lor de prieteni. S-a ajuns astfel să aibă o rezervă de peste 87 de milioane de utilizatori, care a fost vândută către firma britanică de consultanţă politică Cambridge Analytica. Restul e istorie: firma a creat profile psihologice ale utilizatorilor, cărora le-a livrat apoi reclame personalizate care apelau la fondul lor emoţional. Astfel, în 2016, Cambridge Analytica a influenţat, printre altele, două dintre cele mai mari evenimente, subminând democraţia: alegerile prezidenţiale din SUA şi Brexit-ul.

O campanie electorală cu ţintă precisă

Campania Cambridge Analytica a funcţionat, în primul rând, pentru că în labirintul larg al Internetului devenim asemenea unor cobai de laborator, cu ţinte pe spate. În marketingul online, denumirea este sugestivă: targetare. Un englezism care se poate traduce prin ţintire. De la piese de mobilier şi haine, până la campanii electorale, toate reclamele de pe reţelele sociale se bazează pe targetarea audienţei.

Foto: George Simion, alături de membri şi simpatizanţi ai partidului AUR,după anunţarea rezultatelor parţiale la alegerile parlamentare; Sursa: INQUAM Photos/ Sabin Cîrstoveanu

Un exemplu recent: România a fost luată prin surprindere de această forţă a Facebookului la alegerile parlamentare din 6 decembrie, atunci când partidul Alianţa pentru Unirea Românilor (AUR), despre care mulţi au recunoscut că nu au auzit, a obţinut peste 9% din voturi, devenind a patra putere din Parlament. Procentele acestui partid înfiinţat în urmă cu numai un an s-au adunat după ce membrii săi şi-au făcut campania electorală în special pe Facebook. AUR şi-a dat seama că, mai ales în pandemie, reţeaua de socializare e motorul ideal prin care oamenii pot fi influenţaţi – „încurajaţi“, ar spune politicienii – să voteze într-un fel sau altul. Totuşi, nu trebuie exagerat: folosindu-te de Facebook, poţi influenţa, dar nu poţi schimba în mod radical opinii. Este un instrument care li se adresează mai ales celor nehotăţi, dar care înclină deja către o direcţie. Asta a făcut şi AUR, alegând combinaţia potrivită de metode de targetare puse la dispoziţie de Facebook. Iar la acest capitol, reţeaua lui Mark Zuckerberg e ca un corn al abundenţei: poţi targeta în funcţie de tot soiul de repere, de la cele mai recente cumpărături până la evenimentele din viaţa utilizatorilor. De pildă, ca să ajungă la electoratul care i-ar fi împărtăşit valorile – şi, deci, l-ar fi votat – AUR ar fi putut să-şi aleagă ca audienţă-ţintă cupluri recent căsătorite şi utilizatori care au cumpărat recent online icoane.

Mulţi români au fost stupefiaţi de faptul că nu auziseră de AUR până când, după alegeri, pe graficele de la posturile de ştiri, procentele acestui partid continuau să crească. Românii n-au auzit de AUR până atunci pentru că majoritatea nici n-au fost vizaţi de lupa campaniei lor electorale, ci doar cei care se potriveau orientării promovate de aceştia. „Ne-am cultivat propria bulă. Noi am targetat reclamele, sunt informaţii publice pe care Facebook le oferă. Am folosit targetare şi reclamă la cei care au interacţionat cu postările noastre. Am mers pe cantitate, nu pe ţintire micro. În fiecare zi am avut un filmuleţ realizat profesionist, care s-a încadrat în timpii de Facebook, adică să fie suficient de scurt“, explica, în urmă cu două săptămâni, liderul partidului, George Simion, pentru Radio Europa Liberă.

Jurnalistul „The New Yorker“ Andrew Marantz descrie macro-targetarea în volumul său, „Antisocial: Extremişti online, teo-utopieni şi deturnarea conversaţiei americane“: „Livrarea de linkuri într-o manieră în care cel mai probabil inducea o creştere în activarea emoţiei la aproape oricine le vedea. Macrotargetarea era un baros, nu un bisturiu, dar părea că funţionează remarcabil de bine“.

Mi se pare, din start, o bătălie pierdută. Ne-a fost îngreunată folosirea Internetului, aşa că lumea dă oricum click pe «accept» şi n-am câştigat nimic în intimitate - Cătălin Frâncu, fondator dexonline.ro, fost angajat Google

Facebook, expert în targetare şi în colectarea datelor

Platforma creată de Mark Zuckerberg rămâne una dintre principalele forţe ale Internetului când vine vorba de targetarea utilizatorilor şi de bombardarea lor cu reclame gândite pentru categoria din care fac parte. „Foarte multe companii fac deja ceea ce face Cambridge Analytica cu datele personale ale oamenilor. Doar că, pur şi simplu, ele nu se laudă cu asta şi nu sunt angajate de Trump“, declara, în martie 2018, pentru „The Guardian“, Michal Kosinski, profesor în comportamentul organizaţional la Stanford. Unii specialişti pun astăzi la îndoială şi metodele prin care Facebook îşi ajută utilizatorii să-şi facă campaniile de marketing. Reţeaua de socializare este o pârghie mult mai puternică în acest sens şi pentru că e capabilă să analizeze mult mai multe lucruri despre noi: like-urile, share-urile, fotografiile, ce fel de interacţiuni avem pe diverse pagini sau cu diverşi utilizatori.

Zilnic, fiecare om care are un cont de Facebook sau de Google este targetat de tot felul de companii. Fiecare e vizat pentru a-i fi livrate produse, care să fie personalizate conform intereselor, dorinţelor şi talentelor lui. Utilizatorii acestor reţele nu cunosc în acest moment cum le sunt folosite datele personale, însă cert e că Facebook, Google şi celalte reţele sociale ştiu precis ce facem şi când nu suntem logaţi. Cookie-urile – adică acele date care stau la baza comunicării dintre utilizator şi paginile web – nu expiră atunci când nu mai suntem activi pe platformă, aşa că încă urmăresc ce facem pe site-urile care au încorporate funcţii marca Facebook, precum butoanele de like sau share.

„Pur şi simplu, ar trebui să fie ilegal să colectezi date“

Foto: Cătălin Frâncu este fondatorul dexonline.ro şi unul dintre oamenii care au lucrat pentru Google; Sursa: Adevărul/Eduard Enea

Atunci când accesăm un site, oricât de banal, ne oferim acordul pentru a ni se colecta unele date. În momentul în care acceptăm cererea unei pagini de a activa cookie-urile e ca şi cum am înmâna o carte de identitate la un ghişeu. Cookie-urile sunt mici fişiere care stochează informaţii despre comportamentul nostru online, cum ar fi dacă folosim Mozilla Firefox sau Google Chrome, dar şi ID-ul, un fel de mic buletin informatic pentru ca, atunci când revenim pe site, acesta să-şi amintească preferinţele noastre. Putem să refuzăm oricând cookie-urile – deşi multe companii au început să ascundă butonul de refuz –, dar atunci site-ul nu va mai funcţiona la capacitate optimă. De pildă, într-un magazin online, când vom vrea să alegem produsele pe care le dorim, coşul de cumpărături nu va funcţiona, acesta fiind bazat tocmai pe această tehnologie de memorare virtuală. „Mi se pare, din start, o bătălie pierdută. În practică, observ că lumea dă un click: acceptă tot sau refuză tot. Ba chiar de multe ori am observat că butonul de refuz nici nu mai este disponibil, este abia la vreo două-trei click-uri distanţă. Ne-a fost îngreunată folosirea Internetului, aşa că lumea dă oricum click pe «accept» şi n-am câştigat nimic în intimitate“, explică informaticianul Cătălin Frâncu, fondatorul dexonline.ro şi fost angajat Google.

Problema devine şi mai spionoasă atunci când şi alte pagini află pe ce site-uri ai intrat şi cum te-ai comportat acolo, prin aşa-numitele third-party cookies (n.r. – cookie-uri terţe). De exemplu, Google oferă servicii de analiză a performanţei site-urilor, punându-şi, la schimb, propriile cookie-uri acolo. Astfel, ajungem să acceptăm nu doar cookie-urile magazinului online preferat, ci şi pe cele ale Google. Automat, datele noastre merg către două entităţi diferite. „De multe ori, când tu intri pe un site, există ideea de third-party cookies, adică site-ul res-pectiv comunică cu altele. Când Google îţi dă ţie acum un cookie pe o pagină – să spunem eMag –,poate mai târziu te regăseşte şi pe evoMAG sau orice alt site foloseşti în mod frecvent. Aşa că acum Google nu doar că ştie că ai fost pe eMag, ci ştie pe oriunde altundeva ai fost. Relaţia dintre tine şi un site nu este, de fapt, doar între tine şi el, e între tine, site şi Google, poate şi Facebook. Aceste cookie-uri terţe ar trebui interzise, cred eu. Ar trebui să fie ilegal, pur şi simplu, să colectezi date“, spune informaticianul Cătălin Frâncu.

800 de pagini de iubire

Sursa foto: pexels.com

Atunci când ne creăm un cont, suntem de acord cu o serie de reguli – politica de utilizare şi de confidenţialitate. Majoritatea oamenilor apasă butonul accept fără să citească acele pagini lungi şi plictisitoare. Asta poate însemna, de multe ori, că le dăm dreptul unor aplicaţii precum Google, Facebook sau Instagram să aibă acces la datele noastre personale, fără să realizăm cât de intruziv sunt ele colectate.

Judith Duportail, o jurnalistă de investigaţie din Franţa, a aflat acest lucru în 2017, când, sub incidenţa legii Uniunii Europene pentru protecţia datelor, a cerut aplicaţiei de întâlniri online Tinder să-i furnizeze accesul la propriile date. A fost uimită când s-a trezit cu un dosar de 800 de pagini, plin de informaţii legate de comportamentul ei nu doar în aplicaţie, ci şi pe alte platforme, ca Facebook şi Instagram. Pe lângă media de vârstă a bărbaţilor de care era interesată, erau consemnate like-urile şi prieteniile de pe Facebook, linkurile către fotografiile sale de pe Instagram, precum şi fiecare conversaţie online pe care a avut-o cu bărbaţii de pe Tinder. „Am fost uimită de cât de multe informaţii dezvăluiam în mod voluntar: de la localizare, interese şi joburi, la fotografii, gusturi muzicale şi culinare“, scria jurnalista, într-un articol pentru „The Guardian“. Regretabil nu este numai că se creează dosare virtuale ale fiecărui utilizator, cât mai ales faptul că ele nu sunt securizate. Nu este, prin urmare, greu să fie accesate de un hacker şi să fie folosite împotriva noastră. Tinder, de pildă, stipulează clar în clauzele de utilizare: „Deşi luăm măsuri pentru a-ţi securiza informaţiile, nu promitem şi nu ar trebui să te aştepţi ca informaţiile tale personale, conversaţiile pe chat şi alte comunicări să rămână mereu sigure“.

Stocarea acestor date personale este complet imorală, crede Frâncu. Specialistul adaugă că, deşi putem să ne protejăm într-o oarecare măsură la nivel individual, avem nevoie de paşi serioşi la nivelul întregului sistem. „O primă chestiune de rezolvat ar fi să nu ai voie să colectezi date. Să fii obligat să ştergi din sistem orice ai despre orice căutare. Google să înveţe despre mine cel mult din istoricul căutărilor mele din ultimele cinci zile, ca apoi să fie obligat să le şteargă. Dacă tu, Google, eşti prins că n-ai făcut asta, ar trebui să primeşti amendă în miliarde.“

Adevărul e că Alexa nu poate să lucreze dacă nu ascultă tot. E adevărat că e neplăcut uneori dacă ai vorbit de un parfum, să primeşti reclamă chiar la parfumul ăla - Gheorghe Rusu, informatician, unul dintre cercetătorii care au lucrat pentru dezvoltarea „Alexa“

Vocea ta contează. Alexa ascultă tot

Foto: Gheorghe Rusu este cercetător în cadrul Amazon şi a lucrat la dezvoltarea „Alexa“; Sursa: Captură Telecom TV 

În ultimii ani, tehnologia a avansat către un viitor în care nu va mai fi nevoie să tastăm, ci doar să lansăm comenzi vocale. Siri – de la Apple – şi Alexa – de la Amazon – sunt cei mai cunoscuţi chatboţi care există în prezent pe piaţă, două voci feminine care realizează acţiuni în reţea la ordinele dictate de utilizatori.

Cei care o au acasă pe Alexa au păţit adesea să vorbească, de exemplu despre planurile de a merge în vacanţă, fără să i se adreseze chatbot-ului, iar ulterior să primească pe Google oferte sponsorizate pentru sejururi în destinaţia despre care au discutat. Am vorbit cu informaticianul Gheorghe Rusu, unul dintre cei care au participat la dezvoltarea produsului Amazon, pentru a ne explica cât de mult înregistrează, de fapt, chatbot-ul. Specialistul explică faptul că Alexa te ascultă şi când nu i te adresezi, aşa cum fac şi anumite aplicaţii instalate pe smartphone-ul personal.

„Adevărul e că Alexa nu poate să lucreze dacă nu ascultă tot. E adevărat că e neplăcut uneori dacă ai vorbit de un parfum, să primeşti reclamă chiar la parfumul ăla. Dar omenirea nu are încotro, cred eu. Ce să faci? Să renunţi la toată tehnologia? Nu, dimpotrivă, trebuie să găsim soluţii ca să protejăm datele“, spune Gheorghe Rusu. Există, însă, şi o veste bună: Amazon, cel puţin, are o serie de protocoale datorită cărora conversaţiile rămân anonimizate şi neaccesate. Computerele lor şterg automat din conversaţiile înregistrate numele, adresa şi telefonul. „Părerea mea este că per total nu ridică probleme. Sunt destui care urmăresc şi au grjă să se aplice aceste reguli“, spune cercetătorul.

Poate că de la Alexa şi alţi chatboţi care se bazează pe inteligenţă artificială te aştepţi să te înregistreze. Sunt şi cazuri mai misterioase, totuşi. Părinţii din SUA, de pildă, care au cumpărat pentru copiii lor păpuşa vorbitoare Cayla au fost înregistraţi, iar ulterior, vocile lor au fost vândute de firma care deţinea serverul către Armată şi CIA, care lucrau la extinderea software-ului de recunoaştere a vocii.

„Dosarul va ajunge să conteze“

Într-o zi, s-ar putea ca şi alţii să fie interesaţi de locurile prin care aţi ajuns; FOTO: pexels.com 

Cătălin Frâncu explică faptul că nu putem să avem grijă de datele noastre până când marile companii nu vor trasa reguli clare şi ferme pe care să le respecte chiar şi atunci când nimeni nu le verifică activitatea. Altfel, în viitor, în majoritatea societăţilor, uimirea s-ar putea să devină sentimentul predominant la vederea rezultatelor alegerilor politice. Democraţia se schimbă sub click-urile propriilor mouse-uri, dar nu pare că acordăm prea mare importanţă aspectului. Problema intimităţii noastre virtuale este luată în derizoriu mai întâi de către companii, iar apoi, chiar de către noi înşine. „Au trecut şapte ani de când Edward Snowden a venit şi a zis: «Uitaţi-vă ce fac, toate datele voastre sunt colectate!». Lumii nu i-a păsat, iar acum omul ăla trăieşte în Moscova. A ajuns Moscova să fie apărătorul libertăţilor!“

Peste 30 de ani, poate, cineva dintre noi va fi prim-ministru. Şi oricine ar fi, despre el există un dosar - Cătălin Frâncu, fondator dexonline.ro, fost angajat Google 

Un risc de scurgere a datelor există mereu, atrag atenţia deopotrivă Gheorghe Rusu şi Cătălin Frâncu, care nu se gândesc neapărat la hackeri iscusiţi, ci la simple erori sau sentimente umane. „Atât timp cât cineva foloseşte non-free software (n.r. – în care codul sursă e criptat), opus celui open source sau free source (n.r. – în care o întreagă comunitate poate dezvolta produsul, având acces la cod), te expui la ideea că rulezi codul unui dezvoltator care spune: «Crede-mă că acest cod nu îţi face nimic rău». Numai că ei nu au interesele tale în inima lor, ci profitul. Iar apoi, nu ştii câte bug-uri (n.r. – erori în soft-ware) au, de care nu ştiu ei, dar ştiu alţii, şi când zic alţii mă gândesc chiar şi la vreun angajat nemulţumit“, a explicat Frâncu. Lui Gheorghe Rusu chiar i s-a propus, în calitate de cercetător al datelor, să i se ofere 500.000 de dialoguri pentru dezvoltarea chatboţilor. „Domnule, nu sunt secrete, sunt dialoguri normale, inutile pentru noi“, i s-a spus atunci. Cercetătorul Amazon ţine mult ca, peste tot, datele să fie anonimizate, fiind de părere că ar putea fi folosite de cei ca el, fără să lezeze pe nimeni, strict pentru dezvoltarea limbajului roboţilor.

În orice caz, deşi poate astăzi nu ne afectează pe fiecare în parte, realitatea este că suntem supravegheaţi mai mult decât am crede, fiind valorificaţi de companii pentru experienţele noastre într-un spaţiu virtual sau altul. Datele nu sunt altceva decât urmele comportamentului nostru în mediul online, iar cu timpul este foarte posibil ca dosare precum cel al jurnalistei Judith Duportail să poată fi scoase la cerere şi de către persoane terţe. Asta este şi părerea lui Cătălin Frâncu, care crede că viitorul va aduce o profilare detaliată. „Se construiesc dosare despre toţi oamenii, din care majoritatea vor fi probabil neinteresante, pentru că majoritatea oamenilor nu ajung în poziţii notabile. Dar peste 30 de ani, poate, cineva dintre noi va fi prim-ministru. Şi oricine ar fi, despre el există un dosar. Iar, la un moment dat, dosarul va ajunge să conteze.“ Acel dosar, spre deosebire de cele făcute de diverse agenţii specializate în informaţii, va fi la persoana întâi şi va oferi o panoramă de 360 de grade asupra subiectului. Va fi greu.

Ghid pentru apărarea datelor personale online

Foto: pexels.com

La sfârşitul lunii august 2018, Bloomberg publica un articol în care dezvăluia o afacere încheiată în spatele uşilor închise între Google şi Mastercard. Gigantul tehnologic cumpărase lista de tranzacţii offline a sute de milioane de americani, pentru a-şi regla reclamele în funcţie de achiziţiile făcute de aceştia. Dacă Google ar fi făcut ceva similar în Uniunea Europeană, ar fi riscat o amendă uriaşă, căci cu numai trei luni înainte de apariţia acestei investigaţii, UE implementase Regulamentul general privind protecţia datelor (General Data Protection Regulation – GDPR), cu acoperire în UE şi în Spaţiul Economic European. Sub protecţia acestui regulament, cetăţenilor europeni le sunt asigurate opt drepturi fundamentale, printre care dreptul să-şi acceseze datele oricând doresc, dreptul de a fi uitat – prin care fiecare cetăţean poate să ceară să i se şteargă datele adunate de o anumită companie –, dreptul de a fi informat înainte ca o entitate să înceapă să-i colecteze datele, precum şi cel de a fi informat în cazul în care s-a produs o breşă de securitate.

Încă din primele zile de la implementarea GDPR, UE a fost extrem de riguroasă, autoritatea pentru protecţia datelor aplicând amenzi mari companiilor care n-au reuşit să se conformeze regulilor. De pildă, British Airways, cea mai mare companie aeriană din Regatul Unit şi a treia ca mărime în Europa, a fost amendată în această toamnă cu 20 de milioane de lire sterline pentru o breşă de securitate din 2018, care a dus la accesul neautorizat la datele personale şi cu privire la cardurile de credit a peste 400.000 de clienţi.

Cum s-au întâlnit Facebook şi GDPR

Când a fost implementat GDPR, toţi ochii s-au îndreptat către Facebook, care a făcut o serie de schimbări, una dintre cele mai importante fiind cea cu privire la aşa-numitele „informaţii sensibile“, adică preferinţele sexuale, orientările religioase şi politice. Datorită GDPR, Facebook nu le mai permite celor din industria publicităţii să ne targeteze în funcţie de aceste informaţii. O altă schimbare a fost că reţeaua socială le-a permis utilizatorilor să aleagă să nu mai primească reclame în funcţie de acţiunile de pe site-urile unde cookie-urile Facebook rămân active. Ceea ce a rămas însă neschimbat este că nu avem nicio opţiune prin care să oprim algoritmul platformei din a ne personaliza newsfeed-ul (fluxul de informaţii). Aşadar, comportamentul nostru pe Facebook este în continuare urmărit pas cu pas, pentru ca zilnic să ne fie livrată o informaţie croită la milimetru după preferinţelenoastre – altfel spus, pentru a ne închide în aşa-numitele bule.

Aplicaţiei Facebook nu i-a fost uşor să se conformeze cerinţelor GDPR, fapt evident din felul în care a ales să prezinte versiunea nouă a termenilor şi condiţiilor site-ului. „Câteva setări şi actualizări importante de revizuit“, aşa au fost notificaţi cetăţenii UE. Nişte detalii de design au pus reţeaua creată de Zuckerberg în avantaj: a fost mult mai simplu pentru toată lumea să apese butonul mare de acceptare al noilor termeni decât să dea click pe un mic mesaj care anunţa timid: „Vezi care sunt opţiunile tale“. Dacă ajungeai totuşi s-o faci, Facebook te arunca într-un hăţiş de grupări de texte menite să-ţi pună răbdarea la încercare. Când designerul de produs a fost întrebat dacă un biet hyperlink este suficient ca alternativă la butonul mare şi albastru pe care scrie „Accept“, aceasta a răspuns, simplu: „Da!“, arată jurnaliştii „Tech Crunch“, publicaţie americană specializată în tehnologie.

Prima chestie pe care o fac este să rad Android-ul, iar apoi pun deasupra un sistem de operare care e tot Android, dar în care toate bucăţile astea de Google, Playstore sunt şterse. Şi atunci am un telefon care îmi dă acces la Internet, la hărţi, la tot ce vreau, dar fără să-l anunţe pe Google de tot ce fac - Cătălin Frâncu, fondator dexonline.ro, fost angajat Google

Victimele colaterale ale GDPR

Deşi GDPR s-a consolidat ca un reper în protecţia datelor la scală mare, în rândul utilizatorilor de Internet mari schimbări nu s-au zărit la orizont. Conform unui raport întocmit de Comisia Europeană la şase luni de la implementarea regulamentului, încrederea consumatorului în economia digitală înregistra cea mai mare scădere a deceniului. Un an mai târziu, raportul CE oferea o statistică deloc îmbucurătoare: patru din cinci cetăţeni europeni care îşi oferă informaţiile personale în spaţiul online simţeau că nu deţin decât parţial, dacă nu deloc, controlul asupra acestor informaţii. Cetăţenii europeni nici măcar nu ştiu despre existenţa mecanismului de reglementare: 63% n-au auzit niciodată de GDPR, în România, procentul necunoscătorilor fiind de 52%.

Toate aceste lucruri se întâmplă în timp ce majoritatea companiilor se plâng de dificultatea şi costurile implicate de conformarea cu GDPR. Pe lângă implementarea solicitărilor de accesare a datelor clienţilor, afacerile riscă să-şi piardă încrederea oamenilor când un utilizator vine să revendice unul dintre cele opt drepturi garantate de GDPR. De pildă, dacă o persoană va cere modificarea sau ştergerea datelor personale, compania trebuie să se asigure că identifică fiecare department care deţine aceste date, dar şi să fie pregătită să suporte costurile pentru timpul investit în identificarea lor. De asemenea, dreptul de a fi uitat ridică şi el probleme. În august 2018, în Finlanda, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat atrăgând atenţia că acest drept i-ar putea da şansa unui criminal, de pildă, de a înlătura din listele Google informaţiile publice despre actele pe care le-a comis.

„M-aş bucura ca oamenii să facă paşi mici“

Sursa foto: pexels.com

În timp ce UE ne asigură că suntem pe mâini bune de când tot mai multe organizaţii intră sub auspiciile GDPR, cetăţenilor le rămân câteva variante prin care se pot asigura că datele rămân în siguranţă. Cătălin Frâncu, de exemplu, spune că îşi cumpără numai telefoane care îi permit să şteargă sistemul de operare Android de pe ele pentru a instala apoi o versiune mai discretă a acestuia. „Prima chestie pe care o fac este să rad Android-ul, iar apoi pun deasupra un sistem de operare care e tot Android, dar în care toate bucăţile astea de Google, Playstore sunt şterse. Şi atunci am un telefon care îmi dă acces la Internet, la hărţi, la tot ce vreau, dar fără să-l anunţe pe Google de tot ce fac. M-aş bucura ca oamenii să facă astfel de paşi mici.“

Alţi utilizatori au ales să scape de problema citirii termenilor şi condiţiilor, fără să rămână neinformaţi cu privire la aplicaţiile pe care şi le instalează. Guard este o aplicaţie bazată pe inteligenţă artificială care citeşte politica de confidenţialitate a site-urilor în locul nostru, oferindu-ne un rezumat. Nu se opreşte însă aici şi clasează şi aplicaţiile pe care vrei să le instalezi după un scor de siguranţă. De exemplu, cea mai mare notă a primit-o Telegram – aplicaţie de mesagerie instantă –, considerată 100% sigură. La polul opus se află Instagram, cu un scor de 22%, şi Twitter, cu unul de 27%. Netflix şi Tinder nu stau cu mult mai bine, înregistrând procente de 31%, respectiv 34%.

Există anumite site-uri pe care poţi verifica dacă ai fost victima unei scurgeri de date, introducându-ţi adresa de mail. În cazul în care anumite aplicaţii instalate folosind acel mail au avut breşe de securitate, acestea îţi vor apărea pe ecran. Un astfel de site este şi haveibeenpwned.com, care m-a informat, de pildă, că în februarie 2018 din aplicaţia MyFitnessPal au fost expuse 144 de milioane de adrese de mail, inclusiv adresele IP şi parolele. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările