Care era jurământul de credinţă pe care îl rosteau aleşii acum un secol şi jumătate

Jurâmantul de credinţă se face astăzi cu mâna pe Biblie şi Constituţie

La 10 martie 1864 s-a votat şi la 31 martie 1864 s-a promulgat prima lege care a dat naştere administraţiei moderne în România, după tiparul căreia, în mare parte, se conduc destinele comunităţilor româneşti şi în prezent.

Prima condiţie a legii din 1864 era ca fiecare localitate urbană sau rurală era să aibă un sediu administrativ numit primărie.

Totodată, pe lângă un număr suficient de locuitori, localitatea trebuia să aibă una sau mai multe şcoli, să îngrijească de neputincioşii săi şi de copii găsiţi, să îngrijească de biserică, să plătească preoţii şi pe servitorii bisericii, să aibă un corp de pompieri bine instruiţi şi disciplinaţi, iar dacă oraşul avea peste 6.000 de locuitori trebuia să organizeze şi un spital pentru bolnavi sau “scăpătaţi”.

În continuare, legea prevedea lămuriri în privinţa conducerii şi administrării localităţilor.

Autoritatea comunală era reprezentată de un consiliu comunal, iar administraţia aşezării i se încredinţa unei persoane numită primar (primar venea de la latinescul primarius, de la primus, cel dintâi).

"Numărul de consilieri ce trebuiau aleşi într-o localitate ca Focşani era de 11 persoane. Consilierii comunali erau aleşi direct de către adunarea alegătorilor. Puteau fi alegători toţi cetăţenii care îndeplineau anumite condiţii, dintre care amintim: să domicilieze în localitate cu cel puţin şase luni înainte de alegeri, să plătească o contribuţie directă (într-un oraş ca Focşani această contribuţie fiind de 80 de lei, cu excepţia profesorilor, institutorilor, preoţilor medicilor, inginerilor, arhitecţilor, avocaţilor, toţi cu diplome recunoscute de guvern şi a celor ce primesc o pensie anuală de cel puţin 2.000 lei), să nu fie servitori, faliţi, nereabilitaţi, supuşi interdicţiei, condamnaţi pentru furt, abuz de încredere, înşelăciune, spargere de peceţi şi sustragere de acte depuse în locuri publice, să nu fie cunoscuţi în public că ţin case de prostituţie sau de jocuri de cărţi", potrivit istoricul Florin Dîrdală, de la Arhivele Naţionale Vrancea.

Întrunirea alegătorilor în comunele urbane pentru alegerea consilierilor avea loc din patru în patru ani, jumătate dintre aceştia reînnoindu-se din doi în doi ani prin tragere la sorţi.

Calitatea de consilier era incompatibilă cu orice funcţie salarială a statului, consilierii nu puteau fi rude între ei până la gradul trei inclusiv, iar în oraşe era obligatoriu ca aceştia să scrie şi să citească, diferit faţă de lumea rurală unde aceste calităţi nu erau obligatorii.

La intrarea în funcţie fiecare consilier depunea următorul jurământ: „Jur credinţă Domnitorului, supunere legilor ţării  şi sprijin intereselor comunei. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

Primarul conducea şedinţele Consiliului Local

Consiliul se convoca cel puţin o dată pe lună  sau ori de câte ori era nevoie  şi delibera numai cu majoritate absolută. Şedinţele erau conduse de primar sau în lipsă  de întâiul său ajutor sau de cel mai în vârstă dintre consilieri. 

Activitatea Consiliului se desfăşura după un regulament  în care era prevăzută şi amendarea consilierilor care absentau nemotivat.

În cazul în care consiliul delibera asupra chestiunilor care nu ţineau de atribuţiile sale, atunci Domnitorul putea  dizolva Consiliul şi anula acele deliberări. În decurs de două luni de la dizolvare se organizau noi alegeri, în care timp comuna era condusă de o comisie numită de guvern din persoanele care au întrunit mai multe voturi la ultimele alegeri.

Pentru ca activitatea consiliului să se desfăşoare într-un cadru legal şi pentru a fi eficientă legea i s-a  stabilit următoarele atribuţii: vegherea averii comunale pentru ca locuitorii să se poată bucura de ea, să urmărească condiţiile arendării şi a subînchirierilor bunurilor şi veniturilor comunei, să voteze bugetul, modificarea taxelor şi a contribuţiilor comunale, să hotărască deschiderea sau închiderea unor străzi  şi pieţe publice, să fixeze numărul şi zona parohiilor, regulamentele pentru administraţia interioară a comunei şi ordonanţele poliţiei locale.

De asemenea, consiliul local numea pe arhitectul oraşului, pe directorii de aşezăminte publice ce depindeau de primărie, pe doctorii umani şi veterinari, pe profesorii şi institutorii şcolilor care erau întreţinute de oraş. La art. 82 se stipula că în fiecare localitate trebuie să fie în frunte câte un primar ales o dată cu consilierii în comunele rurale sau desemnat de domn în oraşe dintre primii trei consilieri cu voturile cele mai multe.

Ca şi acum, primarul trebuia să poarte ca semn distinctiv o eşarfă cu culorile naţionale legată la cingătoare.

Primarul putea suspenda pe salariaţii primăriei, când aceştia nu-şi făceau datoria, iar faţă de secretar şi perceptor putea face doar propuneri de sancţionare în cadrul consiliului.

La rândul său, primarul, dacă încălca legile ţării, putea fi suspendat sau revocat de prefect, Ministerul de Interne sau chiar şi de Domn. Toate modificările care s-au adus acestei legi în deceniile următoare au vizat latura  perfecţionării impuse de complexitatea vieţii, de modernizare.