Plantele medicinale cunoscute de pe vremea geto-dacilor

Plantele medicinale sunt folosite cu succes în tratarea multor afecţiuni, fiind unul dintre pilonii terapiei homeopate. Despre efectele curative ale ierburilor se ştie de multă vreme, încă din timpul geto-dacilor, ai căror vraci foloseau ceaiuri sau tincturi din flori, fructe, frunze sau rădăcini.

Descoperirile arheologice de pe teritoriul ţării noastre dovedesc că strămoşii noştri daci erau buni cunoscători ai plantelor medicinale. În studiile antice de Botanică, pe lângă denumirile greceşti şi latineşti, apar şi cele dacice. În urma lucrărilor arheologice de la Sarmizegetusa, a fost găsită chiar şi o trusă medicală, mărturie a nivelului ridicat al medicinei practicate pe timpul lui Decebal.

Părintele istoriei, Herodot (484-425 î.e.n.), spunea despre daci „că aveau cunoştinţe despre întrebuinţarea plantelor medicinale şi ştiau să îngrijească bolnavii”. Ei utilizau pentru tratarea unor boli sau oblojirea rănilor de la decocturi, infuzii, inhalaţii, până la unguente şi mixturi. Mai „aveau obiceiul de a folosi fumigaţii de cânepă pentru calmarea durerilor şi producerea somnului”.

Marele poet al Antichităţii, Homer, relata despre geto-daci că, „în afară de bravura şi bărbăţia manifestată în lupte, posedau şi o educaţie morală, manifestată în grija faţă de străini, de bolnavi şi de răniţii căzuţi pe pământul lor“.

Poetul Ovidius (43 î.e.n.-17 e.n.) menţiona, în timpul exilului său la Tomis - Constanţa (8-17 e.n.), multe plante medicinale care creşteau în spaţiul carpato-danubian şi mai ales la Pontus Euxinus, numele vechi al Mării Negre. Dintre aceste specii erau amintite Aconitum, Adonis, Malva. 

Dioscoride si Pseudo-Apuleius sunt autorii antici care au transmis în scrierile lor mărturii relevante despre arta vindecării cu ajutorul plantelor stăpânită de daci.  

Medicul şi botanistul grec Pedanos Dioscoride a oferit, în lucrarea „De materia medica”, publicată în anul 77, importante informaţii care atestă utilizarea plantelor medicinale de către strămoşii noştri. Din scrierile sale reies un număr de 40, după unii cercetători 42, de nume dacice de plante, în completarea celor greceşti, romane sau ale altor popoare antice. Printre ierburile identificate prin numele dacic se află: limba-boului, brionia, mǎselariţa, lumânǎrica, cimbrul, coada-şoricelului, ciumǎfaia, brusturele şi sânziene.

În lucrarea „De medica minibus herbarum“, Pseudo-Apuleius, scriitor şi botanist din veacul al II-lea e.n., menţiona alte 37 de plante cu efecte terapeutice folosite în Dacia. Este vorba despre: aniarsexe-iarba sărată, budathla-limba boului, chlodela-ţelina de câmp, ciborastra-brusture, diesema-coada vacii, dyn-urzică, dzena-cucuta de apă, kardama-papură, koikodila-păpălău, kroustane-rostopască, mantia-mure, mizela-cimbru, skite-scai etc. 

Un studiu arată că 11 specii cu denumiri dacice sunt identice cu cele notate de Dioscorides, iar 26 de specii apar numai în scrierile lui Pseudo-Apuleius, fiind, probabil, adunate direct de pe teritoriul Daciei romane.

Potrivit istoricului buzoian Marius Constantinescu (foto sus) responsabilitatea vindecării unor boli cu remedii naturale revenea, în fiecare trib, unui vraci sau medic. Ei îşi selectau ucenici dintre cei care aveau anumite deschideri spre acest domeniu. 

”Un rol important în trib, alături de liderul militar şi preotul comunităţii, îl avea doctorul, vraciul, cel care ştia să vindece boli. Ştim despre ei că vindecau mai întâi întregul adică porneau cu vindecarea psihicului şi după aceea mergeau la vindecarea fizicului, la tămăduirea fiecărei boli. Nu ştiu dacă avea chiar fiecare trib un medic, dar sigur că erau mulţi. Cunoşteau ierburile de leac şi avem un număr de 57 de plante medicinale cu numele dacice consemnate”, spune istoricul Marius Constantinescu. 

O enumerare a plantelor medicinale dacice, realizată pe baza operelor lui  Dioscoride şi Pseudo-Apuleius, a fost făcută de istoricul clujean Ioan Horatiu Crisan în lucrearea ”Medicina în Dacia”. La fiecare plantă, sunt prezentate denumirile, explicaţii, identificarea cea mai probabilă a plantei, prin denumirea ştiinţifică şi cea populară românească.

Iată câteva dintre ierburile vindecătoare ale geto-dacilor:

* Aniarsexe - Onobrychis viciaefolia Scop., Iarba săracă, Sparceta, Baltarina - Are puterea de a vindeca abcesele simple. Băută cu vin, este bună în retenţia de urină, iar ca alifie, amestecata cu untdelemn, este sudorifică.

* Boudathla - Anchusa officinalis L., Limba boului, Miruţa - Medicina ştiinţifică a constatat că planta are proprietăţi emoliente, sudorifice şi diuretice. Este recomandată contra guturaiului, bronşitei, iritaţiilor rinichilor şi retenţiei urinare. 

* Coicolida sau Coicodila - Physalis alkekengi L., Păpălău, Cireaşa ovreilor, Besicuri, Buruiana de bubă, Iarba bubei, Gogoaşe, Papele - Fructul acestei plante, dacă este băut, curăţă icterul, fiind un bun diuretic. Conţine o substanţă amară, numită fisalină, iar fructul conţine acid citric, fiind comestibil. Fructele acestei plante, consumate în cantitate mare, produc diureză şi purgaţie.

* Doctila, Chodela, Dochela - Ajuga chamaepitys L., Tămâiţa de câmp - Frunzele acestei plante, dacă sunt băute cu vin timp de şapte zile, vindecă icterul, iar dacă sunt băute 40 de zile, lecuiesc sciatica. Planta se dă suferinzilor de ficat şi celor care urinează greu. Este bună la orice fel de colici.

* Duodela sau Diodela - Achillea millefolium L., Coada şoricelului, Alunele, Sorocina - Băută în fiertură simplă sau amestecată cu oţet şi miere, buruiana înlătură inflamaţiile şi elimină fierea. Fiertura acestei plante este bună, sub formă de băi, la uterul sclerozat şi inflamat. Dioscoride o mai recomanda sub formă de cataplasme, afirmând că vindecă erizipelul şi flegmoanele. Medicina stiintifică a constatat că planta are proprietăţi amar-aromatice, fiind întrebuinţată drept tonic. 

* Riborasta - Lappa maior Gartn., Brusture - Rădăcina acestei plante, băută împreună cu seminţe de pin, este de folos celor care scuipă sânge şi la puroieri. Aplicată prin cataplasme este bună la luxaţii, iar frunzele, sub aceeaşi formă, ajută la ulceraţiile vechi. Medicina ştiinţifică a constatat că această plantă are o acţiune diuretică, antiseptică şi laxativă.

* Tendila, Teidila - Mentha piperita L., Izma, Izma bună, Gingiurna, Minta - Băută şi aplicată sub formă de cataplasme plantale, este de folos celor muşcaţi de şerpi. Fiertura are efecte diuretice. Ajută şi la fracturi, spasme şi celor cu respiraţie greoaie. De asemenea, este bună împotriva colicilor, precum şi pentru tratamentul holerei şi al paraliziei. Băută cu vin, planta serveşte ca antidot al otrăvurilor şi curăţă icterul. Băută cu sare şi cu miere, omoară viermii intestinali. 

Alte denumiri dacice: Usazila, astăzi Plescăiţa roşie, Stirsozila, pentru Potroacă sau Scânteuţa de friguri, Sciare, denumirea veche pentru Varga ciobanului, Salia, pentru Ciumafaie, Propodila sau Procedila, azi Ochiul boului, Mizela, astăzi Lămâioara, Cimbru sau Lămâiţa, Amalusta sau Amolusta, cunoscut azi ca Muşeţel, Anniasexxe, vechea denumire a Sparcetei, Arpopria, astăzi Iedera.