Lacul Kivu - Eldorado energetic sau bombă cu ceas?

Cele două milioane de locuitori de pe malurile lacului african sunt în pericol de moarte, în orice clipă, din cauza emanaţiilor de dioxid de carbon şi metan. Trei lacuri africane ascund în

Cele două milioane de locuitori de pe malurile lacului african sunt în pericol de moarte, în orice clipă, din cauza emanaţiilor de dioxid de carbon şi metan.

Trei lacuri africane ascund în adâncurile lor adevărate bombe cu ceas. Lacurile Nyos şi Monoun din Camerun conţin cantităţi imense de dioxid de carbon. În anumite condiţii, acesta poate provoca răbufniri puternice de gaz, adevărate explozii, însoţite de emanaţii toxice.

De asemenea, lacul Kivu, situat la graniţa dintre Rwanda şi Republica Democratică Congo (vezi harta), stochează în adâncurile sale atât dioxid de carbon, cât şi metan.

Eliberarea gazelor în atmosferă ar semăna pur şi simplu moartea printre locuitorii de pe malurile sale. Kivu, pentru a nu deveni "un lac ucigaş", aşa cum sunt considerate Nyos şi Monoun, ar trebui să fie supus unui proces de exploatare a metanului pentru transformarea gazului în electricitate.

În noaptea de 21 august 1986, pe o rază de 30 de kilometri în jurul lacului Nyos, s-a produs un adevărat dezastru, în urma căruia peste 1.800 de persoane şi zeci de mii de animale şi-au pierdut viaţa.
Nimeni nu îşi putea explica motivul, cu atât mai mult cu cât, cu doi ani în urmă, un fenomen la fel de enigmatic a lovit Camerunul, îndoliind casele de pe malurile lacului Monoun.

Atunci, inclusiv oamenii de ştiinţă au ajuns să se întrebe dacă nu cumva lacurile cameruneze sunt, pur şi simplu, blestemate. După o anchetă îndelungată, ce a mobilizat mai mulţi cercetători, misterul a fost elucidat: eliberarea în atmosferă a unei cantităţi imense de gaz carbonic din adâncurile lacurilor a provocat asfixierea locuitorilor din preajmă, în timp ce aceştia dormeau. Astfel se năştea legenda "lacurilor ucigaşe".

Metanul din lacul Kivu, sursă energetică neexploatată

Lacul Kivu ascunde, în adâncurile sale, circa 300 miliarde de metri cubi de dioxid de carbon, adică de o mie de ori mai mult decât conţinea lacul Nyos atunci când gazul ucigaş a fost eliberat în atmosferă! Mai mult decât atât, se ştie încă din 1940 că apele lacului Kivu stochează şi zeci de miliarde de metri cubi de metan. Acest gaz constituie o inestimabilă sursă de energie pentru cele două ţări vecine, care însă nu este încă exploatată. Pe de altă parte, aceeaşi resursă energetică reprezintă o ameninţare "cu moartea" pentru cele două milioane de persoane care trăiesc pe malurile lacului.

"Un lac nu poate conţine o cantitate nelimitată de gaz în adâncurile sale. Când presiunea gazului acumulat în apă, la o anumită adâncime, depăşeşte presiunea exercitată de cantitatea de apă de la suprafaţă, în adâncurile lacului se formează bule de gaz. Aceastea urcă brusc la suprafaţă şi antrenează apele pline cu gaz dizolvat, eliberând, sub forma unei fântâni arteziene, cantităţi imense de gaz în atmosferă.

Ca să fac o comparaţie, la o scară mai mică, este vorba despre acelaşi fenomen care are loc atunci când deschidem o sticlă cu şampanie", a explicat Michel Halbwachs, profesor de fizică la Universitatea din Savoie şi specialist în lacurile africane, care a organizat, în acest sens, misiuni pe teren, finanţate de Comunitatea Europeană.

Acelaşi cercetător spune că metanul joacă un rol foarte important în eventualitatea producerii unei explozii. "Fără prezenţa metanului, riscul exploziei gazoase ar fi efectiv neglijabil. Metanul este, practic, detonatorul, iar acest detonator s-ar putea declanşa mult mai devreme decât ne-am putea aştepta", a adăugat Michel Halbwachs.

Cantitatea de gaz din ape creşte spectaculos

Michel Halbwachs a comparat rezultatele obţinute în urma misiunilor efectuate în teren, între 2002 şi 2004, cu cele efectuate în anul 1970 şi a constatat că, în numai 30 de ani, cantitatea de metan din adâncuri a crescut cu 15 procente. Cantitatea suplimentară de metan va face ca presiunea să crească şi să se ajungă la un punct de saturaţie. Atunci lacul nu va mai putea reţine, pentru multă vreme, gazul în adâncurile sale.

Cercetătorii au căutat să înţeleagă motivul acestei creşteri spectaculoase a metanului din interiorul lacului, într-un timp atât de scurt. Ei au lansat mai multe ipoteze care sunt şi astăzi în dezbatere. "Prima ipoteză este legată de creşterea demografică de pe malurile lacului şi de intensificarea agriculturii. Aruncarea de deşeuri organice în apele lacului ar fi putut favoriza dezvoltarea organismelor acvatice", a spus Martin Schmid, cercetător la Institutul de Cercetări Acvatice din Elveţia.

Când organismele mor, descompunerea lor are loc pe fundul lacului, anumite bacterii transformând materia organică în metan, ceea ce ar accelera procesul de formare a gazului natural.

Gazul s-a suplimentat din cauza unei sardine?

Unii cercetători consideră însă că practicile agricole şi urbanizarea nu ar fi singurele responsabile de proliferarea organismelor în lac. O explicaţie alternativă, care a declanşat numeroase polemici până acum, este intrarea în scenă a "Limnothrissa miodon", o sardină originară din lacul Tanganica. Aceasta a fost introdusă de bună-voie în lacul Kivu, la sfârşitul anilor '50, pentru a remedia absenţa producţiei piscicole. Dezvoltarea rapidă a sardinei - aproximativ 4.000 de tone sunt pescuite anual - ar fi bulversat echilibrul ecosistemului lacului. "Înainte de introducerea acestei sardine, nu existau în lacul Kivu peşti care să se hrănească cu zooplancton.

Odată cu sosirea acestei sardine, estimăm că biomasa de zooplancton s-a micşorat de zece ori, în 50 de ani", a spus François Darchambeau, cercetător la Laboratorul de ecologie a apelor dulci, din cadrul Universităţii Namur, Belgia. Zooplanctonul se hrăneşte cu fitoplancton. În absenţa prădătorului, fitoplanctonul a proliferat şi s-a sedimentat pe fundul lacului, fără a mai intra în lanţul trofic. Prin urmare, ar fi vorba despre mai multă materie organică disponibilă pentru producerea metanului.

După părerea lui Darchambeau, "acest fenomen nu poate totuşi explica, de unul singur, creşterea semnificativă a catităţii de metan din lacul Kivu".

Lacul poate ucide în orice moment

Cercetătorii au lansat şi o altă ipoteză : o parte din acest gaz şi-ar putea afla originile în însăşi transformarea dioxidului de carbon în metan, de asemenea, sub acţiunea unor bacterii. Acest tip de reacţie însă necesită prezenţa hidrogenului care nu ar putea proveni din altă parte decât dintr-o erupţie vulcanică sublacustră. Or, oamenii de ştiinţă nu ştiu să se fi înregistrat vreo erupţie pe fundul lacului.

Niciuna dintre aceste trei explicaţii, în parte, nu oferă un răspuns unanim. "Este dificil de prezis cum va evolua concentraţia de metan din lacul Kivu. Dacă originea gazului este de natură biologică, este posibil ca lacul să ajungă la saturaţie până la sfârşitul secolului. Dar dacă acestă acumulare are o origine geologică punctuală, viitoarele evenimente sunt efectiv imprevizibile", a punctat François Darchambeau. "În cazul unei explozii gazoase, în jur de două milioane de persoane riscă să se asfixieze", a spus Michael Halbwachs.

Exploatarea metanului pentru electricitate

Totuşi, lacul Kivu nu este neaparat condamnat să se transforme într-un "lac ucigaş", datorită unei iniţiative politice, care a început în aprilie anul trecut.

Atunci, Rwanda şi RDC s-au pus de acord să relanseze un proiect de exploatare a metanului din lacul Kivu pentru a obţine electricitate. Această acţiune are menirea de a nu lăsa lacul să ajungă la saturaţie, reducând totodată potenţialele riscuri la care este supusă populaţia. În felul acesta, Rwanda şi-ar asigura electricitatea pe zeci de ani. S-ar reduce astfel nevoia de a folosi sursele de lemn în acest scop, regiunea fiind supusă unui intens proces de defrişare.

Proiecte pentru exploatare

După cele două erupţii gazoase mortale care au avut loc în 1984 şi 1986, studiile au arătat că ambele "lacuri ucigaşe", Nyos şi Monoun, şi-au reconstituit destul de repede conţinutul de CO2 din adâncuri. Astfel, riscul producerii unei noi catastrofe creşte de la o zi la alta. Accesul populaţiei, pe o suprafaţă de 30 de kilometri în jurul lacului Nyos, este şi acum interzis.

Pentru a preîntâmpina o eventuală explozie, Michael Halbwachs a instalat, între 2001-2003, un sistem preventiv de degazaj artificial al apelor. Apa din adâncuri este aspirată şi aruncată la suprafaţă. În felul acesta, gazul carbonic este eliberat în atmosferă, fără ca acest fapt să constituie o problemă pentru mediu: cantitatea de CO2 este inferioară celei rezultate în urma traficului rutier local. Spre deosebire de lacul Kivu, cele două "lacuri ucigaşe" nu conţin metan exploatabil.