Gura Ocnitei - un balamuc in care oamenii ar putea trai fericiti

Aici, pacientii picteaza, cos goblenuri, canta si publica volume de versuri. Adevarata nebunie e alta: in apartamente de trei stele, care au costat milioane de euro, stau goale 216 paturi, fiindca

Aici, pacientii picteaza, cos goblenuri, canta si publica volume de versuri. Adevarata nebunie e alta: in apartamente de trei stele, care au costat milioane de euro, stau goale 216 paturi, fiindca autoritatile nu gasesc bani de intretinere.
Cum se ajunge la psihiatrie
Narcisa era studenta. S-a dus la examen, n-a gasit sala, s-a speriat si asta a declansat boala: a facut prima criza de schizofrenie. Un ofiter de marina a lucrat 10 ani pe nava. In 1987, pe langa Yemen, vasul a fost atacat de niste banditi. Au fost la un pas de catastrofa. A simtit o spaima teribila. A devenit depresiv, orice zgomot il speria. N-a mai putut lucra, dormi sau manca. Peste un an, era la Gura Ocnitei, cu singurul lucru pe care reusea sa il mai tina in ordine - sacul de marinar. Delia a facut volei de performanta. S-a indragostit de antrenor, iar acesta n-a bagat-o in seama. De', amor de pustoaica, si-o fi spus el. Schizofrenia s-a declansat prin clasica depresie. De atunci, nu poate ramane nici o clipa singura. Se teme de singuratate. Anton a picat la examenul de admitere in facultate, la cateva sutimi. Ii murise tatal, cu o luna inainte. N-a cedat, nici dupa al doilea soc. A muncit si a invatat un an, intrand printre primii, la Stat. Dupa ce a inceput scoala, s-a prabusit: i se parea ca toti cei din jur ii citesc gandurile. A fugit, lasand totul in urma. S-a urcat in tren fara bilet. Nasul l-a dat jos, in suturi. Batut bine, a ajuns la Gura Ocnitei. "Nu s-au imbolnavit din cauza socului, ne spune d-na dr. Mariana Savulescu, directoarea caminului-spital. Evenimentul traumatic doar a declansat criza. Boala o aveau de la nastere, inscrisa in structura genetica. Nu se intampla un lucru, venea altul. Sau pornea din senin". Multi sufera din dragoste, ca Delia. De la unii nu poti afla decat o poveste. O doamna, pe care ceilalti au gasit-o in spital, ne roaga sa-i gasim papusa. "Am primit mostenire o papusa, asta e tot ce am, ne spune cu lacrimi in ochi. Mi-au luat-o si m-au batut, de-aia m-am ascuns aici"... Ceva adevar e in povestea ei: dupa moartea sotului, rudele i-au luat casa, masina, au vandut totul, inainte s-o bage la azil. I-au praduit si hainele si amintirile, ca tot nu-i mai trebuie, acolo unde se duce. "Va rog, se agata ea cu disperare de oricine pleaca din camin, daca se gaseste, daca ii prinde pe aia, sa mi-o aduceti. E de la mama si de la tata, e papusa mea"...
Cum e viata de azil
Adrian scrie versuri si uneori le canta, acompaniindu-se singur la chitara. Are un volum publicat. Colegii i l-au ilustrat, iar desenele Olgai n-ar face de rusine nici o galerie de pictura din Capitala. Adrian a ales metoda poetilor tineri: blugi, geaca, inele cu model complicat, plete. Mariana, prietena lui, e imbracata mai sport. Domnul profesor, care la viata lui a condus o scoala, in Gorj, e mai sobru: nu-si da jos fasul nici in sala de spectacole. Cand vorbeste cu o doamna isi scoate caciula, politicos. La fel cand recita, ca pe apa, din Eminescu sau din Baudelaire, in franceza. La Gura Ocnitei pacientii au haine de oras, nu prea vezi pijamale sau halate de spital. E inghesuiala, cladirile sunt vechi - le-a construit Astra Romana sau Shell, cine mai stie - dupa primul razboi mondial. Ceausescu le-a facut spital, in 1987. Poate nu miroase in toate saloanele ca la parfumerie, mobilierul isi arata varsta, mancarea e de cazan, dar e curat, spalatoria s-a modernizat si la masa de pranz, in fiecare zi, e desert. Nu toti bolnavii se spala. Unii nu pot singuri, altii nu se spalau nici acasa. Ii mai ajuta colegii, pun mana si infirmierele. Paduchi n-a avut decat un singur locatar, acum cativa ani. Era un pacient transferat de la Poiana Mare. Cum de ajung banii? "Avem noroc ca tinem de Autoritatea pentru Handicapati, nu de Casa de Asigurari. O parte din pensia celor care au asa ceva, ramane la dispozitia spitalului. Statul acopera cheltuielile pentru cei fara venituri. Ce obtinem, astfel, extrabugetar, merge pe medicamente. Cu ce ne da bugetul, ne descurcam". Conditiile, intr-un camin-spital, nu inseamna doar o masa mai buna, ci personal de ingrijire in plus. Diferenta fata de Poiana Mare sau alte lagare de acest gen o face personalul. La Gura Ocnitei, medicii locuiesc alaturi de pacientii lor, intr-un pavilion nou, si pleaca acasa doar la sfarsit de saptamana, cei care nu sunt de garda. Toti sunt tineri, abia au terminat psihologia sau psihiatria. Sunt si kinetoterapeuti, si asistenti sociali, si ergoterapeuti. De altfel, si in piesa de teatru joaca medici si pacienti, iar la dans, perechile respecta aceeasi regula. Adrian nu se supara ca dragostea vietii lui, Mariana, danseaza cu dl. doctor Dragos. Asa a stabilit doamna directoare, pentru spectacol.
Cum trece vremea bolnavilor
Marius deseneaza intruna. Face numai case. "Uitati-o pe asta, uitati-va la culori: o parte e albastra, senina, cum e cerul, alta e cenusie, ne interpreteaza d-na dr. Simona Chiru. El isi deseneaza casa la care tot viseaza, dupa ce a fost alungat de familie. Intr-o parte din desen e casa ideala, din vis, cealalta exprima amintirea suferintelor, a umilintelor la care l-a supus familia". Victor si-a pierdut un brat, pe cand lucra in politie. Are doi copii, unul in tara, altul vandut in Noua Zeelanda. O iubeste pe Ingrid si a facut Revelionul in familia ei. "Vine fetita lui Ingrid s-o viziteze si ma viziteaza si pe mine, ne spune Victor. Ma inteleg cu familia lor, dar n-au cum sa ne tina". Victor scrie versuri si picteaza icoane pe sticla, cu mana stanga. Au venit niste olandezi si i-au cumparat cateva icoane. L-au dus si in Olanda. Acum face felicitari de Pasti, unicat. Prefectul a promis ca o sa cumpere 600 de bucati. Dl. Mazilu sta de 11 ani la Gura Ocnitei. A avut un rol foarte important in serbarea de Anul Nou. Fiind solid si inalt, a jucat "Boierul". De atunci, asa i-a ramas numele. Si el taie hartie pentru felicitari. Vasile coase goblenuri. Secretara de stat de la Handicapati a venit in inspectie, i-au placut si a comandat unul. "Sa vedeti ce-o sa fie cand o sa-i spunem pretul: vrem un dolar pe centimetru patrat, c-asa am auzit ca se dau la Muzeul Satului!" Vasile insa nu prea mai vede. I s-au spart ochelarii. "Cu dintii si cu vederea stam prost, recunoaste doamna directoare. Avem cabinet de stomatologie, dar cine sa lucreze aici, in munte? De ochelari, nu prea avem bani. Poate s-o gasi cineva sa ne doneze...". Doua specialiste in macrameuri ne intreaba cand se voteaza. Vrem sa iesim, la vot. Au voie? - intrebam doctorul. Desigur, daca nu exista o hotarare in Justitie. Dar pe cine votati? - risc o intrebare. Pe Emil Constantinescu, raspunde una. Nu-i bine, tu, ca nu mai are voie un mandat si il suspenda, crede alta. Eu il votez pe Nastase, ca e cu zece ani mai tanar decat mine, se transeaza problema. Va uitati la stiri? Da, dar mai mult imi place sa ma uit la publicitate, recunoaste Doina. Si la partide pe care il alegeti? Pe astea sociale, le votam pe toate! Cat s-a obtinut din lucrarile de arta? - o intrebam pe directoare. "Anul trecut, doar vreo noua milioane de lei. Scopul e altul: sa-i facem sa se simta utili, sa-i facem sa depaseasca impasul in care se afla si chiar sa-i vindecam, daca se poate". Intr-adevar, am observat ca nimic nu-i bucura pe acesti oameni mai mult decat o vorba buna: "Ce casa frumoasa ai desenat, Mariuse!"
Cum se pleaca din spital
Malvina a plecat pe tacute. De opt ani ducea pe picioare un cancer de san. Boala a progresat foarte lent, pentru ca Malvina o ignora, pur si simplu. Spunea celor care o consultau ca are o bubita, de la o lovitura de prastie. Malvina fusese profesoara de engleza si germana, dar vorbea si franceza ca pe apa. Spunea ca e fiica presedintelui Mitterrand si ca, odata si odata, acesta o s-o recunoasca public si o s-o ia din spital. Scria versuri si, cu toate ca isi ignora boala, i-a venit sa scrie o poezie despre moarte: "De-o fi sa mor/Sa ma acoperiti cu frunze". A murit toamna. In 17 ani, din sanatoriu au plecat acasa si n-au mai revenit... 17 pacienti. Cei mai multi se intorc, fiindca familiile nu vor sau nu pot sa-i ingrijeasca, iar tratamentul intrerupt nu da rezultate. Asta e prima dovada de nebunie fara leac: autoritatile nu dau bani pentru medicamentele care ar tine pacientul cronic in familie si, eventual, in serviciu, fiindca nu ajung fondurile pentru gratuitati. Ca urmare, bolnavii se intorc in spital...
Cum se arunca banii
A doua dovada se poate admira din centrul comunei Gura Ocnitei. Pe deal, langa sanatoriu, intr-o padure superba, se ridica un ansamblu hotelier de lux. E vorba de o extindere a caminului-spital: 216 locuri in camere cu doua si trei paturi, de fapt apartamente cu chicineta, dus, termopane si confort de trei stele. Daca avea si piscina, "hotelul" putea primi patru stele fara probleme, dar asa, doar cu o sala de sport si una de masaj... "In spital avem trei tipuri de cazuri, ne spune dr. Savulescu. Sunt pacientii in criza, sedati, care nu se pot ingriji singuri. Dupa ce ii scoatem din starea asta, ei trec in saloanele cu 5-6 paturi si incepe recuperarea. Se pot descurca singuri, pot participa la activitati artistice sau gospodaresti. Odata stabilizat, pacientul ar urma sa treaca in locuintele sociale protejate, adica in saloanele de doua paturi, cu chicineta, unde ar trai la fel ca in propria casa, dar cu ajutor medical la dispozitie. Dupa o perioada, in functie de evolutie si de ancheta sociala, ar putea merge in orasul sau satul din care a venit, ca pacient cu o boala cronica, fara manifestari". Corpurile de cladire ultramoderne au costat 6 milioane de euro, la constructie fiind folositi si bani de la UE. Sunt gata din ianuarie, dar stau goale, fiindca nu s-au gasit cateva miliarde de lei, pentru intretinere. Lasa-le sa stea! Poiana Mare, cu paduchii ei, are destule locuri libere, dupa valul de decese din iarna asta. E mai bine la Gura Ocnitei decat in alte spitale. E liniste, e frumos in curte, nu le lipsesc prea multe lucruri... ar putea fi locatarii caminului-spital fericiti? Nu prea cred, orice ar face personalul si oricat de buna ar fi cazarea. In timpul crizelor, oamenii cu suferinte psihice isi traiesc dramele cosmarului lor. Intre crize, sunt perfect constienti de tragedia conditiei in care se afla si terorizati de spaima ca visele fara somn ar putea incepe, iar, sa-i bantuie. Cu totii asteapta un presedinte francez, un fiu din Noua Zeelanda sau doar un om bun care sa vina si sa-i ia, inapoi, acasa.