Prof.dr. Cătălina Tudose, psihiatru: „Nu există senilitatea dată de vârstă“. De ce e importantă diagnosticarea precoce a demenţei Alzheimer

Prof.dr. Cătălina Tudose afirmă că o persoană vârstnică poate funcţiona cognitiv foarte bine, chiar şi la 95 de ani. Dacă este sănătoasă

Prof.dr. Cătălina Tudose, preşedinta Societăţii Române Alzheimer, a explicat riscurile pe care le aduce diagnosticul în criză al bolii Alzheimer şi implicaţiile devastatoare pe care această afecţiune  neurodegenerativă le are asupra pacientului, a familiei acestuia şi asupra instituţiilor medicale de urgenţă, în condiţiile în care este depistată tardiv. Ce soluţii a oferit universitarul.

În România, circa 300.000 de persoane sunt diagnosticate cu demenţă Alzheimer, potrivit statisticilor, însă  numărul bolnavilor este mult mai mare.  Primele modificări ale creierului bolnavului cu Alzheimer apar cu 15-20 de ani mai devreme, fără a afecta însă şi comportamentul.  

Nu toate tulburările de memorie înseamnă Alzheimer şi este important să ne gândim încă din vreme la prevenirea unor factori de risc pentru sănătate, precum hipertensiunea arterială, diabetul, obezitatea care pot duce, în timp, la alterarea sănătăţii creierului şi la apariţia demenţei, au atras atenţia specialiştii reuniţi la mijlocul lunii februarie, la Bucureşti, în cadrul Conferinţei Naţionale Alzheimer 2017.

Prof.dr. Cătălina Tudose, preşedinta Societăţii Române Alzheimer, a explicat riscurile pe care le aduce diagnosticul în criză al bolii Alzheimer şi implicaţiile devastatoare pe care această afecţiune neurodegenerativă le are asupra pacientului, a familiei acestuia şi asupra instituţiilor medicale de urgenţă.

Adevărul: Există vreo diferenţă între senilitatea adusă de vârstă şi boala Alzheimer?

Prof.dr. Cătălina Tudose: Nu există senilitatea dată de vârstă. O persoană vârstnică sănătoasă, la 65, la 75, la 85, la 95 de ani funcţionează cognitiv foarte bine. Ba chiar este de multe ori mai creativă şi s-a dovedit că nu scade creativitatea şi nici imaginaţia pe măsura înaintării în vârstă. Cu condiţia să fii sănătos.

Orice tulburare cognitivă însă, semnifică ceva, a explicat universitarul. „Poate că este o tulburare tranzitorie; poate că este generată de alte afecţiuni, precum anemiile severe, hipotiroidiile, problemele vasculare care se pot controla, de diabetul care se poate controla“.

Adevărul: Ce trebuie făcut atunci când apar aceste tulburări?

Prof.dr. Cătălina Tudose: În momentul în care ele apar, orice persoană ar trebui să ştie că e nevoie de o evaluare generală a stării de sănătate, că trebuie să ia legătura cu medicul de familie, să-şi facă analizele uzuale, chiar şi pe cele speciale, pentru o elucidare a cauzei acestor tulburări. Dacă sunt eliminate celelalte afecţiuni somatice care pot genera asemenea probleme, atunci orientarea trebuie să se facă prin medicul de familie, către un specialist – fie psihiatru, fie neurolog, fie geriatru. Oricare dintre aceşti 3 specialişti are capacitatea de a evalua o tulburare neurocognitivă – sigur, cu mijloacele clinice de care dispunem noi.

Adevărul: În străinătate se fac investigaţii mai amănunţite?

Prof.dr. Cătălina Tudose:  Sigur că în centrele de cercetare se fac nişte investigaţii mai complicate -  marcă din lichidul cefalorahidian; o neuroimagistică mai sofisticată; dar nu asta e problema României, ci aceea că oamenii trebuie să vină atunci când apar disfuncţionalităţi. Şi trebuie să se investigheze, să încerce să afle de unde provine deficitul, să-l corecteze dacă se poate, iar dacă nu se poate să intre în evidenţa unui serviciu în stadiile uşoare. Stadiile uşoare de demenţă din boala Alzheimer presupun continuare vieţii aproape în parametri normali: de multe ori continuarea unei activităţi profesionale, luarea unor măsuri pentru contracararea unor complicaţii care pot să apară, consilierea şi educarea familie pentru a şti ce să facă într-o perioadă care va urma.

Adevărul: Cât se poate întinde această perioadă?

Prof.dr. Cătălina Tudose: Poate fi vorba de 4, 6, 8 sau 20 de ani. Dacă nu ai alte afecţiuni somatice şi îngrijirea este bună, evoluţia poate fi îndelungată. Cu alte cuvinte, trebuie să-ţi faci un plan de viitor. Şi tu ca persoană care ai primit acest diagnostic, dar şi familia ta. Să-ţi administrezi cumva viaţa, bunurile. Şi să încerci să lupţi cu boala.

Adevărul: Se poate acest lucru?

Prof.dr. Cătălina Tudose: Se poate. Creierul are o capacitate foarte mare. Sigur că în momentul în care boala s-a declanşat ea nu mai poate fi oprită, dar creierul poate fi ajutat prin stimulare cognitivă şi prin corectarea factorilor de natură vasculară-cerebrală.

Adevărul: Care sunt riscurile diagnosticului tardiv?

Prof.dr. Cătălina Tudose: Riscurile sunt imense şi pentru persoana în cauză, şi pentru familie şi pentru societate. Pentru persoana în cauză poate că este cel mai important pentru că, de multe ori, nu i se oferă îngrijirea de care are nevoie. Nici mediu securizant, nici stăpânirea tulburărilor de comportament sau a durerii de multe ori care poate exista. Deci, oferirea unor condiţii decente de viaţă în care evoluţia să fie, totuşi acceptabilă. Pentru familie este foarte perturbator pentru că ei nu pot face faţă acestor simptome: îşi pierd locul de muncă, cheltuie foarte mult, apar alte consecinţe în plan familial. De multe ori apar despărţiri, complicaţii legate de cheltuielile pe care le presupune cu cineva care să stea cu pacientul 24 de ore din 24, în situaţia în care o instituţie nu este disponibilă. Instituţiile care să îngrijească pacienţi de acest gen sunt foarte puţine. În majoritatea cazurilor ei sunt respinşi din cauza dificultăţii îngrijirii. În aceste condiţii, instituţiile sanitare de acuţi sunt presate de aceste persoane – camerele de gardă de urgenţă de psihiatrie, spitalele de psihiatrie unde durata de spitalizare este de 7-14 zile. Ei nu pot fi preluaţi. În cel mai bun caz ca să spun aşa, asta se întâmplă. Sau sunt tot soiul de abuzuri şi de neglijenţe care se întâmplă.

Adevărul: Poate o familie să facă faţă unui bolnav cu Alzheimer în fază avansată?

Prof.dr. Cătălina Tudose: Nu. Dar o familie informată , o familie care ştie de 3-5-7 ani ce se va întâmpla, că a apărut această boală şi că ea va avea cu siguranţă o evoluţie în această direcţie, se organizează. Şi atunci, te interesezi la autorităţile locale, îţi consulţi prietenii, îţi evaluezi bugetul, găseşti oameni care te pot ajuta într-o formulă sau alta. Teoretic, există asistenţa la domiciliu, există organizaţii nonguvernamentale care pot ajuta, există un ajutor financiar pe care îl dă statul. Statul recunoaşte demenţa Alzheimer ca handicap şi oferă ajutor material în diverse etape. Chiar drept de însoţitor. Dar pentru asta cineva trebuie să se intereseze, trebuie să întocmească nişte dosare, trebuie să ia informaţii. Pe de altă parte, tratarea din timp a acestor tulburări, previna apariţia tulburărilor de comportament. A avea o legătură bună cu medicul de familie şi cu medicul psihiatru presupune stăpânirea tulburărilor de comportament în mare măsură.

Educaţia joacă şi aici un rol important. „Dacă ştii, eşti învăţat cum să reacţionezi  şi tu – pentru că sigur, familia respectivă poate fi indignată dacă este acuzată de furt, devine neliniştită, are un comportament de pedeapsă faţă de pacient, iar lucrurile se agravează. Dar, dacă tu ştii că pot să apară asemenea simptome şi nu te sperii nemaipomenit că mama vorbeşte cu nişte persoane imaginare, nu trebuie să ia neapărat tratamentul cel mai dur pentru asta dacă nu e neliniştită; dacă controlezi tulburările de somn; dacă-i controlezi nutriţia nu mai apar situaţii atât de grave din punct de vedere medical. Dar altfel ele se declanşează pentru că este vorba, de fapt, o neglijare profundă şi  îndelungată care vine din partea familiei, a societăţii, a structurilor medicale, sociale. Într-o comunitate mică în care ani de zile, totuşi se observă lucrurile acestea şi nimeni nu face nimic sigur că se ajunge într-un moment de impas, în care e foarte greu să spui ce să faci“.

.