Muschetarii români care iau cu asalt Parisul. Care sunt sporturile de la care așteptăm o medalie
0În perioada 26 iulie – 11 august, cei mai determinați și mai talentați 106 sportivi români vor lupta la Paris pentru o medalie olimpică în 18 probe. „Weekend Adevărul“ a pus la microscop această ediție a Jocurilor Olimpice, ca o avanpremieră de gală. Bonne chance, Team Romania!
ATLETISM
În privința disciplinelor care stau sub pălăria generală a atletismului, se spune că primele competiții au fost chiar înainte de cele desfășurate în Olympia. Ca multe alte sporturi, în epoca modernă, atletismul, cu toate probele sale, a fost conturat cu reguli și regulamente în Anglia secolului al XIX-lea. De aici, dat fiindu-i vechimea, dar și popularitatea, a fost acceptat cu ușurință la Jocurile Olimpice încă de la prima ediție. Din 1928, pentru început, câteva probe au fost deschise și pentru femei. Tot la această ediție, găzduită de Amsterdam, România și-a făcut debutul, lipsind motivat doar la edițiile din 1932, 1940, 1944 și 1948. În prezent se concurează la 21 de probe olimpice atât la masculin, cât și la feminin: 10.000 m, 100 m, 1.500 m, 200 m, 20 km marș, 3.000 m obstacole, 400 m, 400 m garduri, 4x100 m, 4x400 m, 5.000 m, 800 m, aruncarea discului, aruncarea ciocanului, săritura în înălțime, aruncarea suliței, săritura în lungime, maraton, săritura cu prăjina, aruncarea greutății, triplusalt. Trei probe olimpice sunt doar masculine – 110 m garduri, 50 km marș și decatlon –, iar două doar feminine – 100 m garduri și heptatlon.
România are o legătură strânsă cu acest sport, atât pentru numărul mare de atleți prezenți, cât și pentru numărul de medalii aduse acasă – dacă ar fi să realizăm un clasament pe discipline al medaliilor cucerite de delegația tricoloră la toate edițiile de JO, atletismul s-ar afla pe poziția a treia, cu 35 de urcări pe podium.
Iolanda Balaș ne-a adus primul aur olimpic, de la Roma, în 1960, la proba săriturii în înălțime, performanță repetată patru ani mai târziu, la Tokyo – o dublă menționată în Cartea Recordurilor. Apoi, aurul a venit câte unul: Mihaela Peneș la aruncarea suliței, Viorica Viscopoleanu la săritura în lungime, Lia Manoliu la aruncarea discului, Anișoara Cușmir la săritura în lungime, Doina Melinte la 800 m, Maricica Puică la 3.000 m, Paula Ivan la 1.500 m, Gabriela Szabo la 5.000 m și Constantina Diță la maraton – acesta fiind și cel mai recent aur, câștigat la Beijing, în 2008.
Anul acesta, România va fi reprezentată de 13 atleți. Printre cele mai importante nume sunt Alina Rotaru-Kottmann, care a cucerit medalia de bronz la Campionatul Mondial de la Budapesta din 2023 la săritura în lungime, și Bianca Ghelber, ținând cont că are în palmares o medalie de aur la Campionatele Europene, la proba de aruncarea ciocanului. Însă podiumul rămâne deschis surprizelor.
MEDALII: Aur 11, Argint 14, Bronz 10
SPORTIVI: 13
Andrea Miklos (400 m), Bianca Ghelber (aruncarea ciocanului), Alina Rotaru-Kottmann (lungime), Florentina Iuşco (lungime/triplusalt), Andreea Taloş (triplusalt), Diana Ion (triplusalt), Daniela Stanciu (înălţime), Stella Rutto (3.000 m obstacole), Delvine Relin Meringor (maraton), Joan Chelimo Melly (maraton), Rareş Toader (aruncarea greutăţii), Alin Firfirică (aruncarea discului) şi Alexandru Novac (aruncarea suliţei).
TRIATLON
Cu toate că pe actul de naștere, triatlonul are trecut începutul anilor ’70, California, primele dovezi ale acestui sport de anduranță le găsim la începutul secolului XX, Franța. În 1901, în regiunea Val-de-Marne, oamenii erau chemați la un mare eveniment: „Les Trois Sports“ („Cele trei sporturi“) – un segment de alergare, unul de canoe și altul de ciclism. Abia din 1921, sportul ajunge aproape de forma pe care o știm astăzi, în loc de canoe fiind adăugat înotul. În 1989 a fost fondată Uniunea Internațională de Triatlon, în Franța, și tot atunci s-au stabilit distanțele oficiale pentru cele trei probe pe care le presupune triatlonul: 1.500 m înot, 40 km ciclism și 10 km alergare. Federaţia Română de Triatlon a fost înființată oficial în 2012, după ce triatlonul a ieșit de sub tutela Federației Române de Ciclism. La această ediție a Jocurilor Olimpice, România va fi reprezentată pentru a doua oară în istorie și tot de către același sportiv: Felix Duchampt este triatlonistul franco-român care va purta tricolorul în cele trei probe. El concurează pentru țara noastră din anul 2019 și va fi însoțit la Paris de antrenorul Ovidiu Burghelea.
MEDALII: 0
Sportivi: 1, Felix Duchampt
CICLISM
Ciclismul a devenit unul dintre cele mai îndrăgite sporturi încă de la prima spiță pusă în mișcare, cândva în secolul al XIX-lea. Prima cursă care a rămas în izvoarele istorice datează din mai 1868: 1.200 de metri în parcul din suburbia pariziană Saint-Cloud, linia de finish fiind trecută prima dată de către un englez. Relația ciclismului cu Jocurile Olimpice a început odată cu prima ediție, din 1896, și a tot evoluat: de la simpla probă de șosea au fost introduse, treptat, BMX freestyle & racing, urmărire – cu trei probe individuale: keirin, omnium, sprint; o probă de sprint pe echipe; o probă de urmărire pe echipe pe distanța de 4.000 m la masculin și pe distanța de 3.000 m la feminin; mountain bike – cross-country.
România a participat pentru prima dată la Olimpiadă cu cinci rutieri, în 1952, la Helsinki, după care a mai fost prezentă la șapte ediţii (1960, 1964, 1968, 1972, 1980, 2004, 2012 și 2020). La ediția din acest an a Jocurilor Olimpice, România va fi reprezentată de Ede Karoly Molnar, după ce Vlad Dascălu, campion european în 2023, a fost suspendat de Tribunalul Antidoping al Uniunii Cicliste Internaționale. Sportivul are în palmares nouă titluri naționale, este multiplu campion național și balcanic la numeroase discipline și ocupant al podiumurilor celor mai importante competiții din România. Ede Karoly Molnar are o mică istorie în cadrul Campionatului European de XCE: a mai adus țării noastre medalia de bronz în ediția din 2022.
MEDALII: 0
SPORTIVI: 1, Ede Karoly Molnar
TIR CU ARCUL
Tragerea cu arcul este moștenirea oamenilor preistorici, când vânătoarea nu era sport, ci însemna supraviețuire. Vârfuri de săgeți şi arcuri primitive au fost găsite și datate cu peste 50.000 de ani în urmă. După multe secole în care arcașii erau soldați de bază ai unei armate, odată cu apariția prafului de pușcă, trasul cu arcul a intrat într-un con de umbră, asta doar pentru a avea o revenire elegantă, în secolul al XVIII-lea, la curțile nobililor englezi, ca sport recreațional. Tirul cu arcul a prins cea de-a doua Olimpiadă, din 1900, și a fost menținut la alte trei ediții (1904, 1908 și 1920). După o absență de mai bine de jumătate de secol, tirul cu arcul a fost reintrodus în competiţia olimpică în 1972 și a rămas până în prezent, când se concurează atât la masculin, cât și la feminin, individual și pe echipe.
România a fost reprezentată de trei ori: la Moscova, în 1980, unde Aurora Chin s-a clasat pe locul 13, iar Andrei Berki, pe 15; în 2008, la Beijing, unde Alexandru Bodnar, cel mai tânăr participant (18 ani), a ocupat locul 31 din 64 de concurenți; și la Tokyo 2020, unde Mădălina Amăistroaie, tot 18 ani, a încheiat pe locul 33 din 64 de concurente, iar anul acesta își mai încearcă șansa încă o dată, reprezentând tricolorul la Paris.
MEDALII: 0
SPORTIVI: 1, Mădălina Amăistroaie
BOX
Pe pereții templelor sumeriene sau pe papirusurile egiptene se află primele mărturii ale boxului, însă mulți istorici spun că acest sport vine din teritoriul Etiopiei de astăzi, cu mai mult de peste 8.000 de ani în urmă. De-a lungul secolelor, acest sport s-a transformat și a purtat și alte nume, însă forma apropiată de cea pe care o știm astăzi a fost dată în 1838, de către London Prize Ring Rules, o listă de reguli încropită de un englez. Boxul masculin și-a făcut intrarea în ringul olimpic în 1904 și a luat pauză pentru ediția din 1912, găzduită la Stockholm – suedezii aveau boxul interzis prin lege. Odată cu Jocurile Olimpice din 2012, de la Londra, a fost introdus și boxul feminin.
România a fost reprezentată începând cu ediția de la Berlin, din 1936, iar primele medalii au venit în 1952, de la Helsinki: un argint și un bronz. În anul 1956, românul Nicolae Linca obținea prima și singura medalie de aur la Jocurile Olimpice, luptând pe parcursul întregii competiţii cu un deget fracturat. La Paris, România o trimite în ring pe Lăcrămioara Perijoc, cea mai bună pugilistă a anului 2022, când a cucerit argintul la Campionatul Mondial, prima medalie a boxului feminin românesc la Mondiale din 2008. Pugilista s-a calificat la Jocurile Olimpice de la Paris datorită medaliei de argint cucerite la Jocurile Europene din 2023 din Polonia, iar acum sperăm că va urca pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.
MEDALII: Aur 1, Argint 9, Bronz 15
SPORTIVI: 1, Lăcrămioara Perijoc
ÎNOT
Cu toate că izvoarele istorice stau mărturie a dragostei omului față de apă – fie pe pereții peșterilor, fie pe vase de ceramică sau pe îmbrăcăminte –, înotul nu a fost unul dintre sporturile favorite ale zeilor greci. Astfel, abia odată cu Jocurile Olimpice moderne, în 1896, natația a prins linia de finish marcată de cele cinci cercuri colorate. A pătruns timid, cu stilul bras (sau broscuță) și stilul crawl (sau liber). Apoi, din 1904, a fost introdus stilul spate, iar în 1956, la ediția de la Melbourne, fluturele și-a făcut intrarea în apă. Acum, la Jocurile Olimpice, sunt 16 probe în care omul și apa își măsoară puterile.
România s-a aliniat la marginea bazinului pentru prima dată într-o ediție a Jocurilor Olimpice în 1952, primul nostru înotător, Iosif Novak, fiind și om de bază în echipa națională de polo. Și tot o premieră, în urmă cu 40 de ani, în cadrul competiției organizate la Los Angeles, Anca Pătrășcoiu a câștigat prima medalie olimpică la înot a României: un bronz la proba de 200 de metri spate. O ediție mai târziu, Noemi Lung a adus încă un bronz, dar și un argint. Primul aur a venit tocmai din Sydney, în 2000, dar în dublu exemplar: Diana Mocanu era pe prima treaptă a podiumului la 100 și 200 de metri spate. Au trecut 20 de ani de la aurul Cameliei Potec și de la singurul aur olimpic al natației masculine, adjudecat de Răzvan Florea, iar speranța la medaliile supreme este hotărâtă, asemenea unui Poseidon la cârma unui val: David Popovici, Vlad Stancu și Rebecca Diaconescu sunt înotătorii români care ne vor reprezenta anul acesta.
Bineînțeles, întreaga lume va sta cu ochii pe David Popovici, cel care în 2022, la nici 18 ani, la Campionatele Mondiale de seniori de la Budapesta, a devenit al doilea înotător din lume care a câștigat probele de 100 și 200 de metri liber la aceeași ediție a CM – primul a fost Jim Montgomery, în urmă cu 49 de ani, la Belgrad. De asemenea, deși junior, la cea dintâi prezență a sa la Campionatele Mondiale de seniori, a devenit primul înotător român care a cucerit aurul mondial la seniori și cel mai tânăr campion mondial din istoria natației. Timpul înregistrat în finala de la 200 m liber, al patrulea din istoria înotului mondial, a reprezentat un nou record al lumii de juniori. După ce s-a impus și în finala de la 100 m liber, a devenit primul înotător român din toate timpurile dublu campion mondial.
MEDALII: 3 aur, 2 argint, 4 bronz
SPORTIVI: 3, David Popovici, Vlad Stancu, Rebecca Diaconescu.
CANOTAJ
Barca a început să devină o extensie a omului cu mai bine de 10.000 de ani în urmă, când trunchiurile arborilor erau sculptate și transformate într-un mijloc de transport rudimentar. Legătura om-barcă s-a transformat din nevoie în distracție și abia apoi în sport oficial, undeva în jurul anului 1700. În privința Jocurilor Olimpice, tot noua eră a adus canotajul la linia de start a marilor sporturi. Trebuia ca prima întrecere să fi avut loc chiar în cadrul primei ediții, în 1896, la Atena, însă se pare că sportul nu a fost pe placul lui Poseidon și vremea urâtă nu a permis concursul. Așadar, canotajul a vâslit către performanță începând din 1900, de-a lungul Senei, la Paris.
Până în 1976, canotajul a fost un sport dedicat exclusiv bărbaților, în cadrul Jocurilor Olimpice. Însă odată cu ediția găzduită de Montreal, femeile au pus mâna pe vâslă și, cel puțin pentru România, au fost ape line către podium: româncele de la patru vâsle cu cârmaci au adus acasă medalia de bronz. În prezent, probele se împart aproape egal: șase tipuri atât la masculin, cât și la feminin, plus încă două rezervate doar bărbaților.
Alături de gimnastică, canotajul a adus României cele mai multe medalii – unde mai pui că avem onoarea ca Elisabeta Lipă să fie numită de către Federația Internațională de Canotaj drept cea mai bună canotoare a secolului XX. Dintre cele 20 de medalii de aur, 5 dintre ele au fost adjudecate în Los Angeles, iar cea mai recentă a fost câștigată chiar la Tokyo, în 2021, de către Ancuța Bodnar și Simona Radiș, fetele care spun că sunt pregătite și anul acesta să facă performanță. 45 de canotori români – aproape jumătate din delegația României la Paris – vor da din vâsle pe apele Franței pentru un loc pe podium – iar experiența și determinarea par a fi de partea lor.
MEDALII: 20 aur, 12 argint, 9 bronz
SPORTIVI: 45
FEMININ: Simona Radiş, Ancuţa Bodnar, Gianina Van Groningen, Ionela Cozmiuc, Ioana Vrînceanu, Denisa Tîlvescu, Andrada Moroşanu, Mădălina Moroşan, Emanuela Ciotău, Alexandra Ungureanu, Patricia Cireş, Larisa Bogdan, Maria Lehaci, Magdalena Rusu, Iulia Liliana Bălăucă, Adriana Adam, Roxana Anghel, Mădălina Bereş, Iuliana Buhuş, Geanina Juncanariu, Andreea Popa, Amalia Bereş, Victoria Petreanu, Mariana Dumitru, Cristina Drugă
MASCULIN: Mihai Chiruţă, Andrei Cornea, Florin Enache, Leontin Nuţescu, Andrei Lungu, Florin Horodişteanu, Ioan Prundeanu, Florin Arteni, Claudiu Neamţu, Ştefan Berariu, Iulian Chelaru, Andrei Mândrilă, Laurenţiu Danciu, Mihăiţă Ţigănescu, Ciprian Tudosă, Constantin Adam, Sergiu Bejan, Bogdan Baitoc, Mugurel Semciuc, Marius Cozmiuc, Florin Lehaci, Adrian Munteanu, Alexandru Ciobică şi Cristian Nicoară
KAIAC-CANOE
Dintre toate sporturile pe apă, kaiac-canoe pare că leagă cel mai mult omul modern de natura lui de vânător. Bărcile micuțe, ce par că se mulează pe fizionomia umană, deveneau în urmă cu mii de ani camuflajul perfect, dar și mijlocul de deplasare pe apă. Precum alte sporturi de apă, și acesta se transformă dintr-o necesitate preistorică într-o competiție modernă: primele întreceri au loc la jumătatea secolului al XIX-lea, iar la Jocurile Olimpice este introdus în 1936, iar 12 ani mai târziu, proba este deschisă și pentru femei. Cifrele sunt de partea noastră: în 1882 se consemnează prima astfel de întrecere pe lacul din Cișmigiu, iar 70 de ani mai târziu, în 1952, românii participă pentru prima dată la Olimpiadă. Peste patru ani, ai noștri vâslesc înapoi de la Melbourne cu trei medalii olimpice. După o lungă perioadă de câteva decenii în care copilul Deltei, Ivan Patzaichin, a îmblânzit apele competițiilor, medaliile s-au mai împuținat, ultimul aur fiind câștigat la Sydney, în 2000. Seceta însă s-a terminat de ceva vreme, căci în ultimii ani ai noștri și-au adjudecat mare parte dintre medaliile europene și mondiale – iată, Olimpiada este aici să le confirme munca și talentul.
MEDALII: 10 aur, 10 argint, 14 bronz
SPORTIVI: 3 Ilie Sprincean, Oleg Nuță, Cătălin Chirilă
GIMNASTICĂ ARTISTICĂ
Chiar dacă nu a prins lista scurtă a Jocurilor Olimpice, vechii greci considerau că gimnastica este o formă de înțelepciune și chiar însăși reprezentarea definiției „mens sana in corpore sano“ (trad. – „minte sănătoasă în corp sănătos“). Grecii, precum și romanii, erau în căutarea echilibrului perfect dintre minte și corp și asta doar gimnastica îl putea oferi. În 1770, un spaniol a introdus gimnastica în curicula școlară franceză, iar în 1810, un neamț a inițiat un adevărat fenomen, mai ales prin aducerea unor noi discipline precum săriturile, paralelele şi calul cu mânere. Până la finalul secolului al XIX-lea, competițiile erau atât de populare în rândul bărbaților, încât gimnastica a fost inclusă printre sporturile Jocurilor Olimpice. Odată cu ediția din 1928, din Amsterdam, și femeile au primit propriile probe. În prezent, întrecerile olimpice sunt organizate atât la masculin, cât și la feminin, pe echipe, la individual compus și pe aparate. La masculin se concurează pe șase aparate – paralele, sol, cal cu mânere, sărituri, inele și bară fixă –, iar la feminin se concurează pe patru aparate – sol, bârnă, paralele inegale și sărituri.
Pentru România, gimnastica este călcâiul lui Ahile – parcă este deja o axiomă ca româncele mai ales să urce pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Nu doar că este sportul la care am strâns cele mai multe medalii olimpice, ci mai ales este sportul unde istoria s-a scris fără a mai putea fi ștearsă: primul 10, cu mișcările ca un zbor lin, dar ferm ale Nadiei Comăneci. Prima noastră participare este din 1936, la Berlin, iar 20 de ani mai târziu și un război mondial trecut peste lume, câștigam primele două medalii, de bronz, pe echipă și la sol. Peste alți 20 de ani și alte câteva medalii câștigate, venea momentul Montrealului, în care parcă o nouă gimnastică s-a născut. Gimnastica a fost, pentru o bună perioadă de timp, sportul la care am fost cei mai buni – cine nu își amintește podiumul tricolor de la Sydney, 2000? Ultimele medalii au venit acum 12 ani – câte una din fiecare. După ce am ratat, după jumătate de secol, calificarea la Olimpiada de la Rio de Janeiro, gimnastica românească a început timid să se reconstruiască. Anul acesta, România a trimis la gimnastică artistică cinci fete îndrăznețe și un băiat, într-o misiune în care istoria te obligă.
MEDALII: Aur 25, Argint 20, Bronz 26
SPORTIVI: 6 Sabrina Voinea, Ana Bărbosu, Andreea Preda, Lilia Cosman, Amalia Ghigoarță, Andrei Muntean.
GIMNASTICĂ RITMICĂ
Ideea a de împleti dansul cu exercițiile fizice, ca formă de expresie a corpului, a aparținut unor trei francezi la începutul secolului al XIX-lea, fiind dezvoltată imediată de către americanca Catharine Beecher, care a implementat „dansul fără dans“. Gimnasticii ritmice i-a luat un secol să ajungă de la idee la competiție sportivă – plus multe alte schimbări pe parcurs. Primele competiții au avut loc în URSS, în anii ’40, iar primul Campionat Mondial s-a desfășurat la Budapesta, în 1963. Această disciplină, singurul sport olimpic exclusiv feminin, și-a făcut debutul la Jocurile Olimpice în 1984, la Los Angeles. Fiecare gimnastă concurează la sol cu minge, panglică, măciuci, coardă sau cerc, acompaniată de muzică. Până în 1992, la Barcelona, s-a concurat doar la individual, iar din 1996, de la Olimpiada de la Atlanta, a fost introdusă și competiția pe echipe, grupuri formate din câte șase sportive. România a fost reprezentată în competiția olimpică de gimnastică ritmică la edițiile din 1984, 1992, 1996 și 2016, iar prima medalie a fost un argint obținut încă de la prima ediție. Anul acesta, pentru tricolor va concura Annaliese Drăgan.
MEDALII: Argint 1
SPORTIVI: 1, Annaliese Drăgan
TENIS DE MASĂ
Se spune că tenisul de masă ar proveni din vremea nobililor victorieni, care îl inventaseră ca formă de distracție și relaxare, de obicei pentru a se juca după masă. Termenul de ping-pong ar fi existat deja, se pare, însă firma de echipament sportiv Jaques of London și l-ar fi însușit, când a scos pe piață, în 1901, setul de palete cu minge. Mult timp s-a jucat după regulile tenisului de câmp, însă în 1927 a fost scos primul regulament, cu alte direcții de respectat, adnotat cum se cuvine.
Deși primul Campionat Mondial a avut loc la Londra, în 1926, tenisul de masă a fost inclus în programul olimpic la JO de la Seul, în 1988, cu întreceri la individual și dublu, atât la feminin, cât și la masculin. România a fost reprezentată în premieră în competiția olimpică de tenis de masă în 1992, la Olimpiada de la Barcelona, iar de atunci sportivii noștri nu au mai lipsit de la nicio ediție. La Londra, Adrian Crișan a jucat în sferturile de finală, obținând cel mai bun rezultat românesc la acest sport, în întrecerile olimpice masculine. Anul acesta, delegația României va avea reprezentanți la toate probele, vedeta noastră fiind Bernadette Szöcs, campioană europeană, multiplu premiată la campionatele europene și mondiale.
MEDALII: 0
SPORTIVI: 6, Elizabeta Samara (simplu, echipe), Bernadette Szöcs (simplu, dublu mixt, echipe), Adina Diaconu (echipe), Andreea Dragoman (echipe); Ovidiu Ionescu (simplu, dublu mixt), Eduard Ionescu (simplu).
TENIS
Tenisul este încă un sport care se va simți în largul său la Paris, având în vedere originile sale franceze, din secolul al XII-lea, când era numit „jeu de paume“ (trad. – „jocul mâinii“), la curtea lui Ludovic al X-lea. Apoi, către modernitate, pasiunea pentru tenis a ajuns mai degrabă în Anglia și a trecut Oceanul, în SUA, unde a și fost înființată prima organizație de tenis din lume. La Jocurile Olimpice, tenisul și-a făcut debutul încă de la prima ediție, însă din cauza unor dispute privind statutul de amator al jucătorilor, între Comitetul Olimpic Internațional și Federația Internațională de Tenis, din 1924 a fost scos de pe lista oficială a sporturilor olimpice. Reîntoarcerea tenisului a fost în 1988, la Seul, jucătorii putând avea orice vârstă sau statut profesional. Recordul pentru cele mai multe medalii de aur este deținut de surorile Serena și Venus Williams, fiecare având în palmares câte patru. România a avut reprezentanți la edițiile olimpice din 1924, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2012 și 2016, prima medalie câștigată fiind argintul la dublu masculin, la ediția din 2016, de la Rio de Janeiro. Anul acesta ne vor reprezenta patru jucătoare, care vor juca atât la simplu, cât și la dublu.
MEDALII: Argint 1
SPORTIVI: 4 Ana Bogdan, Jaqueline Cristian, Irina Begu, Monica Niculescu.
HALTERE
Ridicarea greutăților este unul dintre sporturile moștenite de la strămoșii greci, diferența fiind că, în trecut, ridicarea de la sol se făcea atât cu o singură mână, cât și cu ambele, și toți concurau la fel, indiferent de mărime sau de greutate. Prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne a prins și halterele, însă primele trei ediții premergătoare Primului Război Mondial au exclus acest sport. Abia din 1920, halterele s-au întors cu propriul podium, însă până în anii ’80 regulile s-au tot schimbat, în funcție de evoluția sportului. Participarea femeilor la acest sport a fost posibilă începând abia cu Sydney 2000. La Jocurile Olimpice, halterele au zece categorii de concurs: la masculin +102 kg, 102 kg, 89 kg, 73 kg, 61 kg, iar la feminin: +81 kg, 81 kg, 71 kg, 59 kg, 49 kg.
România a răspuns „Prezent!“ la halterele olimpice încă din 1952, cu excepția anilor 1956 și 1968. Momentul de referință al acestei discipline l-a reprezentat competiția de la Los Angeles, în 1984, unde România a urcat de 8 ori pe podiumul olimpic. Atunci, Nicu Vlad și Petre Becheru au devenit campioni olimpici, iar performanța lor a rămas unică în sportul românesc până în ziua de azi. După un scandal urât de dopaj, România a rămas fără halterofili la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 2020. Încet-încet, ne revenim. Anul acesta, la Paris, am trimis doar două sportive române care vor debuta la Olimpiadă: Mihaela Cambei (49 kg), care are 6 titluri europene și un argint mondial, și Loredana Toma (71 kg), de 5 ori campioană mondială și de 17 ori medaliată cu aur european. Cele două sportive, care au dominat această disciplină în ultimele două cicluri olimpice, vor fi însoțite la Paris de antrenorii Adrian Ionescu și Valeriu Calancea și de psihologul Alina Reuț.
MEDALII: Aur 2, Argint 6, Bronz 3
SPORTIVI: 2 Mihaela Cambei, Loredana Toma
JUDO
Unul dintre sporturile eclectice ale secolului al XIX-lea, strănepot al luptelor samurailor, judoul a ajuns la linia de start a Jocurilor Olimpice abia la ediția găzduită de Tokyo, în 1968. Femeile au îmbrăcat judogi, echipamentul oficial al disciplinei, în 1988, însă doar pentru o demonstrație – medaliile au putut fi oferite competiției feminine începând cu Barcelona, 1992.
Începând cu ediția din 1980, România a bifat zece ediții ale Jocurilor Olimpice. Primele medalii pe care le-am câștigat au fost două de bronz, la ediția din Los Angeles. Ne amintim cu plăcere de Alina Dumitru, care a scris istorie în judoul românesc în 2008, la Beijing, unde a adus României singura medalie de aur la această disciplină. Elevă a controversatului și valorosului Florin Bercean, Alina a făcut parte dintr-o generație de judoka cu rezultate excelente, ea obținând și argintul la Londra, în 2012. În acest an, România va fi reprezentată pe tatami-ul de la Paris doar de un singur sportiv, Alex Criț, care a avut rezultate promițătoare în ultimii ani: bronz în 2024 la Campionatele Europene seniori de la Zagreb – la categoria 90 kg; tot bronz în 2023, la Campionatele Europene U23 de la Potsdam; bronz în 2022, la Campionatele Mondiale de Juniori de la Guayaquil (Ecuador); argint în 2020 la Campionatele Europene de Juniori de la Porec și locul 5 la Festivalul Olimpic al Tineretului Euopean – FOTE Baku 2019.
MEDALII: Aur 1, Argint 2, Bronz 3
Sportivi: 1, Alex Creț
LUPTE
Parte din moștenirea vechilor sporturi care strângeau zeci de mii de fani în Grecia Antică, luptele, în varianta de greco-romane, au prins lista finală pentru prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne. Apoi, din 1904, a apărut și stilul liber, precum și departajarea pe categorii de greutate – o sută de ani mai târziu, li s-a permis și femeilor participarea la această disciplină.
Prima participare a României a fost în 1936, la Berlin, unde a fost reprezentată de cinci luptători. Din însoritul Melbourne ne-a venit prima medalie olimpică: Francisc Horvath a luat bronzul la greco-romane 57 kg. Ne amintim cu nostalgie de primul titlu olimpic la greco-romane obținut de Dumitru Pârvulescu, 52 kg, în fosta capitală a Imperiului Roman – anul 1960 a fost unul bun pentru această disciplină, românii întorcându-se acasă cu încă două medalii, una de argint și una de bronz. La capitolul superlative nu putem să-l omitem pe sportivul care a obținut cele mai multe medalii la lupte: Ștefan Rusu, palmaresul său fiind greu de egalat: greco-romane 68 kg, 74 kg, cu 3 medalii: aur la Moscova 1980, argint la Montreal 1976, bronz la Los Angeles 1984. Trecem în revistă alți mari luptători de elită: Vasile Pușcașu (Seul, 1988, primul titlu olimpic la lupte libere), Albert Saritov (bronz la libere 97 kg, Rio, 2016), care a obținut și ultima medalie olimpică obținută de România. Este timpul să ne împrospătăm palmaresul.
MEDALII: Aur 7, Argint 8, Bronz 19
SPORTIVI: 5 Andreea Ana, Kriszta Incze, Cătălina Axente, Alin Alexuc, Răzvan Arnăut.
SCRIMĂ
Sport cu iz medieval, care pare sinonim cu onoarea și care a trecut la nivelul de competiție undeva în timpul secolului al XV-lea, scrima ni-i aduce mereu în față pe cei trei muschetari – o legătură de netăgăduit cu Franța cea romantică. Introdusă fără drept de apel încă din 1896, scrima a fost dedicată la început bărbaților. Și acum, o altă legătură cu țara-gazdă: la Olimpiada de la Paris din 1924, așadar, fix în urmă cu o sută de ani, femeile puteau spune oficial: En Garde! În prezent se concurează atât la masculin, cât și la feminin, în următoarele probe olimpice: spadă individual, floretă individual, sabie individual și pe echipe. La JO se mai concurează la spadă pe echipe, doar la masculin, și la floretă pe echipe, doar la feminin.
România a bifat prima participare cu sabia în 1928 și de atunci a mai lipsit doar la patru ediții (1932, 1940, 1944, 1948). Prima medalie a României a venit în 1956, un argint obținut de Olga Szabo Orban, iar în 1968, Ionel Drîmbă aducea acasă, din Mexico, aurul olimpic la floretă. Laura Badea a fost prima floretistă campioană olimpică – s-a întâmplat la Atlanta, în 1996. Edițiile dinainte de 1989 au fost darnice cu sportivii români, aproape mereu plecând acasă cu cel puțin o medalie, indiferent de culoarea ei. Apoi, anii 2000 au fost marcați de două nume: Mihai Covaliu și Ana Maria Brânză, cei doi aducând medalii de aur, argint și bronz. Acum, cu toate că scrima românească nu trece chiar prin cea mai bună perioadă, Mălina Elena Călugăreanu vine cu entuziasm să-și încrucișeze floreta cu cele ale marilor sportive ale lumii după ce a luat bronzul la floretă individual la Jocurile Europene de la Cracovia Malopolska 2023.
MEDALII: Aur 4, Argint 6, Bronz 7
SPORTIVI: 1: Mălina Călugăreanu
YACHTING
Cu toate că era inclus pe lista sporturilor pentru prima ediție a Jocurilor Olimpice, yachtingul a rămas pe bancă din cauza condițiilor meteorologice neprielnice. Așadar, vântul a suflat în vele abia din 1900.
Deși avem ieșire la mare, tradiția României la un sport costisitor precum yahtingul este destul de mică. Totuși, anul acesta nu ne aflăm la prima reprezentare a României în competițiile olimpice de yachting: am fost în cursă în 1980, la o ediție organizată de URSS, la Moscova, și am obținut cea mai bună clasare, locul 11 la Clasa Tornado, prin Andrei Chiliman, Cătălin Luchian. La Atlanta, în cealaltă parte a Cortinei de Fier, am obținut, în 1996, un loc 28 respectiv 48.
Anul acesta, din portul Marsiliei, Ebru Bolat va vâsli sub culorile României. Ea va concura la proba olimpică dinghy în perioada 28 iulie – 7 august. Discutăm deja de o campioană – mai exact, dubla campioană europeană de juniori, la clasele Zoom8 și Optimist –, și vicecampioană mondială la Zoom8. Aflată de la 8 ani la timona yachtului, Ebru a reușit după două încercări eșuate să se califice la Olimpiadă. În 2016, calificarea în competiția olimpică de la Rio s-a dovedit a fi misiune imposibilă pentru tânăra constănțeancă. Nici la Tokyo 2020, vântul nu i-a suflat în pupă, așa că a privit competiția de la televizor, chiar dacă și-a „înghețat“ un an de facultate. Ebru a mers mai departe și a câștigat, anul acesta, biletul pentru Paris 2024. Specialiștii nu ne dau șanse la vreo medalie, dar pentru Ebru clasarea în prima jumătate a clasamentului dintre cele 44 de adversare ar reprezenta o victorie. Ebru Bolat este și prima femeie din România care participă la o competiție olimpică de yachting.
MEDALII: 0
SPORTIVI: 1 Ebru Bolat
POLO
La origine, polo vine din Antichitate, din lumea Persiei – însă, pe atunci, era un joc ai cărui participanți erau călare. Polo-ul pe apă, care seamănă foarte mult cu handbalul, își are rădăcinile și popularitatea în Anglia secolului XIX, acolo unde s-a și scris primul set de reguli. De aici, acest sport pe echipe a debutat la a doua ediție a Jocurilor Olimpice, în 1900. De asemenea, abia de la ediția Sydney, din 2000, au fost introduse și competițiile pentru femei.
România a participat cu echipa de polo la opt ediții, începând cu cea din 1952, de la Helsinki, cel mai bun loc obținându-l în 1976, la Montreal: locul 4. Paris 2024 este o calificare nesperată pentru echipa masculină de polo a României: băieții noștri au primit undă verde după ce reprezentativa Africii de Sud a renunțat. Rezultatul poloiștilor români la Campionatul Mondial de la Doha – adică un loc 10 – i-a făcut să fie prima echipă eligibilă la calificare după cele 4 locuri oferite prin regulament. Franţa, Ungaria, Grecia, Japonia, SUA, Africa de Sud, Spania şi Australia erau deja calificate la JO înainte de Mondialele de la Doha, iar la CM au obținut biletele olimpice Serbia, Croaţia, Muntenegru şi Italia. Așadar, 12 ani de secetă au fost pentru polo-ul românesc. La Londra, în 2012, am revenit în apă și am obținut locul 12. La Paris se poate mai bine. România va evolua în grupa A, alături de Croația, Italia, Grecia, Statele Unite ale Americii și Muntenegru.
MEDALII: 0
SPORTIVI: 13
Echipa masculină de polo: Marius Ţic, Francesco Iudean, Matei Luţescu, Tudor Fulea, Andrei Neamţu, Andrei Prioteasa, Andrei Ţepeluş, Nicolae Oanţă, Silvian Colodrovschi, Vlad Georgescu, Sebastian Oltean, Levente Vancsik, Eduard Drăguşin.
Se încarcă comentariile...
