„Din culisele cinematografiei“. Cum au furat italienii filmul „Baltagul“ din portbagajul maşinii regizorului

Margarita Lozano şi Paul Misai în timpul filmărilor

Abandonată de Lucian Pintile, ecranizarea după romanul lui Mihail Sadoveanu a fost finalizată în numai şase luni de către Mircea Mureşan, în coproducţie cu societatea italiană I.D.I. Cinematografica. Plecat la Roma, pentru a înregistra coloana sonoră, regizorul s-a trezit într-o zi că din maşină îi dispăruse un geamantan. Din nefericire, era vorba tocmai de montajul filmului.

Publicat în 1930, „Baltagul“, unul dintre cele mai populare romane ale lui Mihail Sadoveanu, a stârnit un interes deosebit în rândul regizorilor români, încă de la începutul anilor ‘60.

Mai întâi, Victor Iliu şi-a manifestat intenţia de a-l ecraniza, depunând şi un proiect în acest sens, în 1964. Doi ani mai târziu, Liviu Ciulei a vrut la rândul său să realizeze filmul, dar nici de această dată intenţia nu s-a concretizat. La sfârşitul lui 1967, pelicula a fost inclusă în planul cinematografiei pentru anul următor, dar cu un alt cineast la cârmă, Lucian Pintilie, pentru ca, la 16 decembrie 1968, filmul să intre în sfârşit în producţie, dar avându-l drept regizor pe Mircea Mureşan.

Cum a ajuns filmul pe mâna celui care intrase în 1966 pe lista scurtă a cineaştilor români premiaţi la Cannes, fiind recompensat cu „Première Oeuvre“ pentru „Răscoala“? Povesteşte chiar Mircea Mureşan. „M-am trezit chemat într-o zi la direcţia Studioului Cinematografic Bucureşti. Petre Sălcudeanu m-a luat direct, fără introduceri: «Mircea, preiei tu «Baltagul», Pintilie pleacă în străinătate, are nişte contracte...S-a investit financiar mult, nu vreau să amânăm sine-die...». Am întrebat în ce stadiu era lucrul. «Există un scenariu literar, decupaj - nu ştiu...Un proiect de distribuţie, ceva prospecţii prin Prahova...». Nu mai ştiu cine scrisese scenariul, dar nu mi-a plăcut. Am comunicat lui Petre că vreau să scriu propria adaptare. Peste două zile, mi s-a transmis acordul doamnei Profira Sadoveanu. Într-o lună am terminat adaptarea, direct în decupaj, iar după o serie de probe am rămas la Margareta Pogonat, pentru Vitoria Lipan. Doream o femeie frumoasă, cu chip energic, sub 40 de ani, ca să motiveze vârsta de 18-19 ani a lui Gheorghiţă, rol pe care i l-am încredinţat cascadorului Paul Misai“, şi-a reamintit regizorul.

Întâlnirea de la „Athénée Palace“

La scurtă vreme, la Bucureşti şi-a făcut apariţia un cunoscut regizor şi producător italian, Gian Vittorio Baldi, care era interesat de o coproducţie. Nu era ceva nefiresc în epocă, având în vedere că abia se realizaseră, în colaborare, filme precum „Dacii“, „Bătălia pentru Roma“, „Columna“ sau „Şapte băieţi şi o ştrengăriţă“. Dintre filmel aflate deja pe masa de lucru, pe Baldi l-a atras tocmai „Baltagul“. După ce a transmis o ofertă scrisă pe adresa studioului de la Buftea, a urmat o întâlnire cu Mircea Mureşan la „Athénée Palace“. Întrevedere care s-a dovedit extrem de fructoasă. „Mi-a spus că trebuie neapărat două vedete din Italia, care să joace rolurile principale. Avea un acord cu Maurice Le Roux, directorul Operei Garnier din Paris, pentru muzica filmului. S-a oferit şi să ofere toată cantitatea necesară de peliculă «Eastman Color», ceea ce la noi chiar era o problemă. Apoi m-a invitat la Roma ca să vizionăm variante pentru Vitoria. Pentru criminal mi-l propusese deja pe Folco Lulli“, a povestit regizorul. Conform documentelor păstrate de Arhiva Naţională de Filme, acordul de coproducţie semnat la 16 martie 1969 prevedea o participare a părţii italiene în cuantum de 30% din totalul cheltuielilor.

Sophia Loren şi Alida Valli, variante pentru Vitoria Lipan

În Italia, la sediul companiei I.D.I. Cinematografica, Gian Vittorio Baldi şi Mircea Mureşan au început să vizioneze fotografiile actriţelor în vogă ale momentului. Cum românul nu se arăta foarte entuziasmat de variantele propuse, Baldi l-a întrebat pe cine ar vedea el în rol. „Pe Sophia Loren“, a venit imediat răspunsul. După o scurtă perioadă de tăcere, Baldi a exclamat: „Îndrăzneaţă propunere, dar nu e genul ei“. „I-am răspuns că jucase deja o ţărancă, în «La ciociara», aşa că ne-am pus de acord să-i trimită scenariul agentului ei. Răspunsul a venit chiar a doua zi. Sophia Loren a spus că ar fi încântată să interpreteze un asemenea personaj, dar în acel moment nu era disponibilă, fiind însărcinată. Ar fi putut abia peste doi ani, după ce mai creştea copilul, slăbea şi ea din nou. Nu se punea problema. Am numit-o apoi pe Alida Valli. Era împreună cu regizorul Giancarlo Zagni, pe care-l cunoşteam de la Cannes. M-au invitat acasă, am stat de vorbă, ba chiar mi-au făcut şi o mare surpriză, interpretând o secvenţă din «Căldură mare» de Caragiale. Citeau dintr-o carte veche, în limba italiană. Însă nici Alida Valli nu era disponibilă, avea antamat un lung turneu teatral, în Italia şi Elveţia“, a rememorat Mureşan. Au reînceput aşadar căutările. Până la urmă, regizorul s-a oprit la Margarita Lozano. Cunoscută inclusiv în România pentru rolurile din „A Fistful of Dollars“(n.r. „Pentru un pumn de dolari“), unde a fost partenera lui Clint Eastwood, respectiv din „Viridiana“, film recompensat anterior cu „Palme d'Or“ la Cannes. „Baldi a sunat-o, a venit la întâlnire, a spus că e disponibilă, iar apoi, în urma discuţiilor, a acceptat şi rolul. Excelentă actriţă, disciplinată. Şi aşa am făcut filmul“, a povestit regizorul.

Filmările au avut loc între 28 februarie şi 19 mai 1969, exterioarele fiind trase la Suceviţa, Roşu, Rarău şi Buftea. Cheltuielile de producţie s-au ridicat la 3.134.495 de lei. Pe lângă Margarita Lozano (Vitoria Lipan), Paul Misai (Gheorghiţă) şi Folco Lulli (Bogza), distribuţia i-a mai inclus pe Ilarion Ciobanu (Nechifor Lipan), Sidonia Manolache (Minodora), N.N. Matei (Cuţui), Florin Scărlătescu (Subprefectul), Sandu Sticlaru (Părintele Daniil) şi Nunuţa Hodoş (Maranda).

„Într-o zi ne-am trezit că dispăruse un geamantan“

S-a lucrat însă în paralel şi la partea de post-producţie, întrucât Gian Vittorio Baldi dorea să înscrie filmul la Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia, care în acel an se desfăşura între 23 august şi 5 septembrie. De aici începe o poveste care ar putea realmente face subiectul unui alt film.

„Prin iunie aveam filmul gata la două benzi, cum zicem noi. Adică dialogurile şi imaginea. Se primeau şi astfel de filme la preselecţia pentru Veneţia. Am plecat la drum cu maşina mea, Fiat 2300, împreună cu Adrian Caracaş, directorul filmului. În portbagaj, 12 cutii cu pelicula, 12 cutii de sunet. Am plecat aşadar la drum. De pe la Lugoj a început să se audă un scârţâit la roata stânga - spate. La Timişoara, eram deja în pană! Am oprit la cel mai mare service din oraş. Mi s-a recomandat numele unui mecanic specialist în Fiat-uri. A urcat maşina pe rampă: «Uitaţi, rulmentul e spart! Sper că se potriveşte unul de la 1800» Am plecat la drum, am condus zi şi noapte. Am prezentat filmul, echipa condusă de profesorul Ernesto Laura m-a asigurat că e admis în competiţia oficială. De la Veneţia am plecat la Roma să înregistrăm muzica. Ne-am cazat la un hotel oarecare, iar într-o zi ne-am trezit că dispăruse un geamantan. Ne furaseră filmul!“, şi-a reamintit Mureşan.

„Nimeni nu credea că putem să fim gata la timp“

„Pur şi simplu ne furaseră bagajul, fără să ştie ce e înăuntru. Au văzut că era mai greu şi au întins-o! L-am căutat pe Baldi, i-am explicat ce se întâmplase. Furaseră montajul, la care am lucrat trei luni. Au dat anunţ în ziar, că se oferă recompensă. Pentru că hoţii chiar n-aveau ce face cu pelicula. N-a răspuns nimeni la apel. Marea problemă era că era cam pe 25 iunie, iar la festival trebuia mers pe 15 august cu o copie subtitrată. Ajuns acasă, mi-am convocat echipa, dar nimeni nu credea că putem să fim gata la timp pentru festival. Astăzi, montajul se face mult mai simplu, pe calculator. Dar atunci se tăia cu foarfeca şi se lipea, bucată cu bucată. Se intra în laborator, se copiau dublele. Un proces migălos. După o muncă titanică, în mai puţin de patru săptămâni, aveam copia de lucru, în proiecţie la două benzi, cu dialog. A durat încă o săptămână sincronizarea muzicii. A urmat mixajul, încă o săptămână. Între timp, ţineam legătura cu cei de la Veneţia. Profesorul Ernesto Laura ne-a spus că n-are cum să ne rezerve un loc în competiţia oficială, dacă nu e sigur că venim. Dar ne-a promis că, în cazul în care reuşim să ajungem oricând pe parcurs, filmul va fi prezentat în secţiunea informativă. Cam pe 21 august am reuşit să terminăm, aveam o copie standard subtitrată în italiană. Am plecat iar cu maşina, împreună cu operatorul Nicu Stan. Baldi a făcut o publicitate extraordinară, el având şi un alt film în competiţie, «Porcile», al lui Pier Paolo Pasolini“, a povestit regizorul.

Expoziţia de nuduri din dulapul cu scule

Drumul spre Italia a fost iarăşi plin de peripeţii. „În Iugoslavia, trecusem de Belgrad, auzim un scrâşnet puternic, pe stânga spate. Se spărsese din nou rulmentul. Eram pe şosea, se lăsase noaptea şi nu oprea nimeni. Pe la 8 dimineaţa apare unul pe bicicletă. Zicea ceva pe limba lui. A adus şi sculele de la bicicletă. Mi-a venit o idee formidabilă. Iarăşi – jocul întâmplării. L-am întrebat, prin semne, puţin pe nemţeşte, la ce distanţă e prima localitate. Zice că sunt cam 10 kilometri. Mi-a dat bicicleta. Era duminică dimineaţă. Nu era deschis decât biroul poştal. Era o fată care îl trăgea de bretele pe un băieţandru. Am vorbit cu ea pe toate limbile ştiute. Nu înţelegea nimic. Până la urmă, i-am spus: «Auto, kaput!» A înţeles. I-am arătat direcţia, zece degete şi am spus: «Kilometer». A pus mâna pe telefon, a vorbit ceva, după care mi-a făcut semn să mă duc la maşină. Şi am plecat. Imediat a venit şi o maşină-platformă, de la un service de-al lor. L-am salutat pe cel cu bicicleta, care între timp se îmbătase, cu o sticlă de ţuică pe care o aveam în portbagaj. Am ajuns în curtea unui atelier auto. A venit mecanicul, a deschis un dulap imens cu scule, pe uşile căruia erau numai femei goale. A scos un rulment, de aceeaşi dimensiune, care era însă mai subţire cu doi milimetri decât cel original. A stat, s-a gândit, ne-a trimis afară. O oră a meşterit. Eu m-am dus, am mai tras cu ochiul. Ştiţi ce-a făcut? O şaibă, la strung, ca să se potrivească până la urmă rulmentul cel subţire. I-am întins o bancnotă de 10 dolari. A luat-o, s-a frecat cu ea pe frunte. Ne-a mai prezentat o dată expoziţia de nuduri, după care a închis prăvălia şi a plecat. Lucrătura funcţiona bine-mersi şi în 1978, când am vândut Fiat-ul“, a dezvăluit Mircea Mureşan. După ce a fost prezentat la Veneţia, filmul a mai figurat şi în programul festivalului de la Brno, proiecţia de gală având loc la 15 octombrie 1969, în timp ce premiera de la Bucureşti a fost programată pe 27 octombrie.

Unii din critici au comis o gravă greşeală de ţinută atunci când au vorbit în termeni aproape insultători de Margarita Lozano. Desigur, e omenească supărarea că o artistă străină a fost socotită a juca mai bine un rol aşa de românesc ca acel al Vitoriei. Poate că dacă el i-ar fi fost încredinţat unei actriţe indigene, ar fi fost tot atât de bine interpretat. Da. Dacă. Dar felul extraordinar cum a jucat Margarita Lozano nu este un «dacă». Este un fapt împlinit D.I. Suchianu („Contemporanul“, decembrie 1969)

5.111.388 de spectatori au urmărit filmul în reţeaua autohtonă de cinematografe.

Cum a fost salvată secvenţa înmormântării lui Nechifor Lipan

Mircea Mureşan şi-a dorit şi a reuşit să filmeze scena înmormântării lui Nechifor Lipan exact aşa cum şi-a imaginat-o şi Mihail Sadoveanu în paginile romanului. A fost singura secvenţă care i-a deranjat pe vigilenţii cenzori ai timpului, care au vrut să-i impună regizorului „ciuntirea“ acesteia.

„Comuniştii nu îi iubeau deloc pe popi. Norocul a venit din partea unui înalt responsabil, absolvent de seminar teologic. A fost o înmormântare în toată regula, la care au participat, din proprie iniţiativă, peste o sută de ţărani autentici din zona Vatra Dornei“, a povestit, amuzat, venerabilul cineast.

Cetăţean de onoare al Judeţului Sibiu

Mircea Mureşan, care va împlini 89 de ani la 11 noiembrie, a primit săptămâna trecută titlul de cetăţean de onoare al Judeţului Sibiu, devenind prima persoană care deţine acest titlu atât din partea Municipiului, cât şi a Judeţului Sibiu. Pentru serviciile aduse cinematografiei româneşti, Mircea Mureşan a mai fost distins cu „Ordinul Muncii” şi „Ordinul meritul cultural şi serviciul credincios în grad de cavaler”.

Pe lângă „Răscoala“ (1966), „Baltagul“ (1969) şi „Ion - Blestemul pământului, blestemul iubirii” (1980), Mircea Mureşan este şi regizorul unor seriale de televiziune de mare succes, „Toate pânzele sus” (1977) respectiv „Lumini şi umbre” (1981-1982, alături de Andrei Blaier şi Mihai Constantinescu).