Lunga şi încurcata posteritate a unui divin măscărici

În urmă cu un an, presa de pe întreaga planetă îşi oprea respiraţia şi anunţa vestea morţii lui Maradona. FOTO: marca.com.

Pentru trei sau patru dintre generaţiile contemporane, Maradona nu a jucat niciodată fotbal altfel decât în reluare. Pentru multe altele, de aici înainte, el va exista doar în globul de cristal al ferestrelor de pe YouTube.

Dacă lumea va cădea victimă unui scurtcircuit planetar, iar memoria tuturor computerelor se va topi într-o apocalipsă electrică, Maradona va dispărea pentru totdeauna dintre cei vii şi se va refugia, pentru ultima oară, în aburul celebrităţii care se transmite din gură în gură. 

De aici, nimeni nu îl va mai putea alunga vreodată. Folclorul a fost, de la bun început, habitatul lui natural. A jucat şi a trăit doar pentru a fi în centrul atenţiei. Pentru a se realcătui, întruna, din cuvintele altora.

Clovn din naştere, prin însuşi magnificul lui talent fotbalistic, a dus clovneria la nivel de artă, dincolo de relaţia cu sora sa siameză, mingea. Şi e greu de crezut că, în lipsa clovneriei generalizate cu care a inundat lumea, moartea l-ar fi găsit la fel de faimos pe cât era atunci când organismul i-a făcut, în cele din urmă, implozie.

Gargara lui politică, poza de revoluţionar, de avocat al dezmoşteniţilor sorţii, pretenţiile de victimă a unei oculte mondiale, aerele de filozof al străzii, ajutate de o mimică plânsă, ca de cerşetor din telenovele, au reuşit să îi creeze o legendă de cetăţean fără frontiere, preocupat de problemele globului pământesc, dispus să sufere şi să se lase sacrificat pe altarul acestora.

Un mit, în cel mai bun caz, comic, însă cu o incredibilă popularitate în rândul nevoiaşilor lumii a treia; şi cu o aderenţă spectaculoasă la firile melodramatice, amatoare ale amplelor vodeviluri în care el era specializat.

Prin îngemănarea aceasta, dintre mitul virtuos, al colosalului fotbalist care a fost, şi mitul vicios, al „luptătorului pentru justiţie socială”, Maradona a izbutit să îşi ridice o statuie mult mai înaltă şi mai durabilă decât cea la care aspiră, de obicei, gloriile lumii sportive.

Paradoxul face însă ca această statuie - care monumentalizează un aliaj kitsch de adevăruri şi de neadevăruri - să prejudicieze imaginea jucătorului de geniu, pe mulajul căruia, teoretic, a fost turnată.

Succesiunea cronologică în care cele două mituri au fost consacrate îi condamnă pe cei care deschid astăzi ochii asupra fotbalului să fie orbiţi de legenda „rebelului politic Maradona” şi să nu mai apuce să îl vadă vreodată pe fenomenalul atlet pe fruntea căruia idolatrii săi au aşezat această caraghioasă cunună de sfânt civic.

Astăzi, la un an de la moartea sa, fanfaronul, trişorul, măscăriciul universal care a fost Maradona e infinit mai vizibil decât giganticul sportiv care, înainte de a înşela lumea cu farsele lui de ordin politic, a vrăjit-o cu o banală minge de fotbal.

Din fericire, civilizaţia nu a fost încă lovită de o apocalipsă electrică, memoria computerelor nu a fost calcinată încă într-un cataclism planetar, iar arhivele de pe YouTube încă mai pot fi de folos la recuperarea personajului autentic, de dinainte de a deveni ruina la care l-au redus propriile vicii.

În cei zece - treisprezece ani de vârf ai carierei lui fotbalistice, transmisiunile televizate erau suficient de evoluate astfel încât să lase în urma lor o colecţie bogată de înregistrări în care poate fi văzut originalul Maradona - neîntinat de tenebroasa legendă care a crescut şi l-a impurificat mai târziu.

Răsfoirea acestei ample colecţii video - care cuprinde meciuri ale Argentino Juniors, Boca Juniors, FC Barcelona, Napoli şi, desigur, ale selecţionatei Argentinei - invită şi astăzi la o experienţă aşezată sub zodia supranaturalului.

Chiar şi acum, când memoria colectivă e saturată de miracolele recente ale lui Zidane, Ronaldinho, Messi şi Cristiano Ronaldo, stafia lui Maradona, trezită din repaus, aduce cu sine nemaivăzutul.

Îndesat, păros, cu picioare lungi, ca de tarantulă, tânărul Maradona invadează terenul de joc cu forţa unui car de război. Prin trupul lui - care e, în sine, o contestaţie la prejudecăţile pe care le-am putea avea faţă de constituţia unui sportiv - curge demonstraţia faptului că, în fotbal, tehnic, orice este posibil.

Loveşte năprasnic mingea cu capul, deşi e doar un pitic, bate, cu o lejeritate vecină indiferenţei, lovituri libere imparabile, driblează, ridiculizându-şi adversarii, cu o inventivitate nesfârşită, dă loburi cu latul, care aterizează în poarta adversă precum coşurile de trei puncte din baschet. Se mişcă de parcă ar ţine în pumni frâiele tuturor coechipierilor săi, care, mânaţi prin aceste sfori nevăzute, se transformă într-un irezistibil detaşament de atac.

Nu e un om în carne şi oase, ci un fenomen al naturii în echipament sportiv, o divinitate ludică, o explozie pirotehnică care aruncă fulgere în întreg stadionul.

E mai mult decât cel mai important fotbalist de pe gazon, e patronul acestui joc, cel din imaginaţia căruia par să fi ieşit şi ceilalţi fotbalişti, şi spectatorii, şi tribunele; ca şi cum lumea aceea ar fi, toată, născută din erupţia de vulcan a geniului său.

Sub atingerile lui magice, mingea şi, odată cu ea, fotbalul se clatină în însăşi definiţia lor şi se reinventează.

Acesta a fost, atât cât îl pot încăpea cuvintele, uluitorul, improbabilul, miticul Maradona, pe care scandalagiul, opiomanul, mitomanul, comunistul Maradona l-a îngropat dedesubtul propriului mit.

În caz că o să cădem victimă unei pene insurmontabile de curent electric sau că echipamentele electronice în care este depozitată memoria jocului său vor fi lovite de un cataclism tehnologic, pe acest Maradona vom fi obligaţi să nu îl lăsăm să fie înghiţit de uitare.