Civilizaţia occidentală - cum numim democraţia, confundînd-o naiv cu liberalismul tîrziu - îşi caută febril sfîrşitul. Nu în brutalitatea de cavernă, ci, mai rău, în celula fixă a ideologiei. Nu în barbarie, ci în barbarie structurată.  

Scriind în 1930, înconjurat de măreţia spirituală a Vienei, Sigmund Freud, găsea cenuşa aşernută sub splendorile culturii. Astfel: umanitatea suferă de ”dificultăţi de adaptare la natura civilizaţiei care nu vor ceda nici unei încercări de reformare”. Cu Freud şi observaţiile lui nemeritate de atîţia oameni buni dar confirmate de istoria care i-a sacrificat, sîntem departe de înţelesul zilelor pe care le trăim, acum. Freud, distrugătorul de iluzii, a explicat sursa dar ecranizarea politică a dramei e a noastră. Chiar prea tîrziu, povestea merită înţeleasă bine. Cu actul de clarificare al condamantului care distinge marca fabricantului pe ştreang.

Dar, pentru asta, e nevoie de o cugetare pe care subsemnatul a auzit-o acum 30 de ani şi a înţeles-o, uimit, abia în zilele din urmă.

Cîndva, în anii ’90, pe cînd speranţele mai locuiau în preajma lumii româneşti, Pertru Creţia a spus ceva grav şi inadmisibil de adevărat. Pentru cine n-o ştie şi nu mai are şansa să o afle la şcoală sau din atîtea cărţi abandonate, Creţia a fost una din ultimile lumini ale culturii de care ne-am despărţit. În cursul uneia din întîlnirile pe care le accepta cu folos pentru celălalt, Creţia, democratul pur sînge, l-a pomenit pe Nicoaie Iorga. Şi a adăogat: Iorga a fost ucis de proprii lui copii spirituali.

Remarca lui Creţia pare o aberaţie la limita insultei. Iorga - neasemuitul învăţat -  părinte spiritual al celor ce au exaltat românismul pînă la crimă şi l-au ucis pe cărturar? Poate fi adevărat?

Poate dar numai dacă înţelegem că, uneori, prea sigure de ele, ideile cele mai nobile nasc fanatici, pregătiţi să le ia numele şi să le nimicească sensul.

Naţionalismul românesc şi degenerarea lui ruşinoasă, încheiată cu amuţirea lui Iorga şi, mai tîrziu, cu dizovlarea în patriotism comunist, sînt o lecţie apropiată nouă. Şi tocmai ea deschide poarta spre înţelegerea grozăviilor din depărtări. Căci, aşa cum naţionalismul nostru a fost distrus de impostura etnicismului, democraţia occidentală cade răpusă, acum, de fanatismul liberal.

Aici e cea mai periculoasă şi răspîndită neînţelegere. Mascarada anti-rasistă americană a convins multă lume că asistă la faliemntul meritat al democraţiei. De fapt, dezastrul e sută la sută liberal. Democraţia cade, discreditată şi desfigurată  de perversiunea liberală. Doar o confuzie îndelung încurajată a aşezat în mintea noastră ideea după care democraţia şi liberalismul sînt totuna. E momentul să recalculăm. După 30 de ani de expansiune furibundă, liberalismul a eşuat în tiranie anti-democratică.

America va fi totalitară iar cheia acestei prefaceri de coşmar e remoralizarea lumii. Nu e uşor de admis dar experimentul american a fost rătăcit de propria lui origine. La patru secole de la însămînţare, sminteala puritană a protestanţilor rebeli pe care nici Anglia maternă nu i-a mai răbdat a rodit un fruct rece şi uscat. Apoi, implantul marxist-freudist, adăogat la începutul anilor ’60, a dat delirului apel social şi a propus indolenţa intelectuală supremă: ideea unică. Acolo unde puritanii puneau sexul, liberalii au aşezat, după model marxist, rasa. Acolo unde puritani cumpărau prin muncă şi disciplină absolvirea de păcat, liberalii au aşezat, după model freudist, o lume egală cu suma dorinţelor emise de victime şi împlinite prin edictele justiţiei sociale.

În rest, acelaşi frison cumplit care învie doctrina păcatului originar şi despică lumea în caste, separate de virtute. De-o parte, mucenicii şi martirii dezrobiţi. De cealaltă, păcătoşii albi, damnaţi pe veci, sub vina de rasism.

Apoteoza filonului protestant şi logodna lui întunecoasă cu fanatismul freudo-marxist au fost o afacere mentală americană. Şi, poate, ar fi rămas aşa, scutind de nevroze culturile tehnologic mai înapoiate dar mental stabile ale Europei. Însă, 1989 a schimbat tot.     

Marea descătuşare de acum 30 de ani a declanşat delirul de grandoare liberală. Lozinci neavenite ca ”sfîrşitul istoriei” şi ” momentul american-uni-polar al lumii” au făcut din democraţie o consecinţă a libealismului şi din liberalism un fetiş. Această eroare euforică s-a soldat cu sanctificarea principiului liberal şi cu o cascadă de aventuri iraţionale. Politica externă americană a decretat nevoia de liberalism a umanităţii, înţeleasă, de la Riga la Bagdad, ca masă plastică în aşteptarea demiurgului.

Eroarea? Orbită de prejudecăţi liberale, America a refuzat să înţeleagă de ce a cîştigat Războiul Rece.

În versiunea oficială, comunsimul a fost învins de nobleţea liberalismului şi de năzuinţele est-europenilor care tînjeau după comoara principială a lui Lincoln.  

În lumea reală, Războiul Rece a fost cîştigat de realism şi de putere, nu de lecturile din Mill şi Hayek. Comunismul a fost învins de atuuri americane palpabile şi măsurabile: o economie fertilă, o armată fără egal, un regim de competiţie sufocant  pentru fabrica de rebuturi pe patru roţi Moskvici, un sistem de educaţie şi cercetare deschis şi superioritate nucelară netă. Locul acestor observaţii terestre a fost luat de teoriile ceţoase ale lui Fukuyama şi ale mulţimii de furnici conforme universitare. Noua ideologie americană a repetat eroarea dogmatică a teologiei marxiste, desemnînd ideea liberală drept întrupare a mersului istoriei şi desăvîrşire  a proiectului uman. Realismul era pierdut.
 

În România, toată această rotaţie în altar a avut efecte uluitoare. În primul rînd, a pietrificat un fals. Zona cultivată a lumii publice, urmată, cu bună credinţă, de mica burghezie urbană, a prins din zbor pretenţiile încurajate de pseudo-fabula liberală. De aici, ideea după care revoluţia din decembrie 1989 a fost generată de un dor popular pătimaş după statul de drept. Şi tot de aici orbirtea voluntară faţă de realitatea socială a României.  

În România comunismul nu a fost doborît la capătul unui război ideologic. Învingătorul a fost un nucleu comunist, în condiţiile în care o parte a serviciilor secrete au basculat. În varianta civică, 1989 e preznetat ca erupţie eroică a  rezistenţei morale la comunism (dealtfel, perfect inexistentă). Efectul e o stare de beatitudine fără alt agent halucinogen decit apa rece. Acest tip de beţie permite liberalismului intern să îşi aroge merite istorice fictive, să se considere reprezentant al societăţii şi să se simtă persecutat ori de cite ori pierde sau nu obţine ceva. Tot asta permite regizorilor de scenariu să joace uşor comedia partidelor de dreapta sau civice pe care le trmit sau le scot din arenă, după nevoi.

Abjecta realitate politică românească e controlată, încă de la naştere, de adevăraţii deţinători ai puterii istorice: o clasă de campioni fără orizont, din ce în ce mai prost pregătiţi şi mai ticăloşi, o masă primitivă şi abilă, specializată în dezarticularea lumii fizice şi transformarea ei în bani. Priviţi peisajul de dinaintea alegerilor locale şi nu veţi afla nici o figură decentă, nici o minte la lucru şi nici o speranţă non-verbală. Numai culise, simulacre şi comploturi.

Dispariţia ideilor şi eradicarea gîndirii sînt complete: singurele iniţiative cît de cît cerebrale, bune sau rele, vin din afara lumii oficiale, de la persoane sau instituţii non-statale. Cînd e, totuşi, obligată să articuleze ceva, birocraţia politică a statului emite o logoree circulară. Aşa de pildă, Planul Naţional de Investiţii şi Relansare Economică - un monument lingvistic obscur de care nu s-a mai auzit şi nu se va mai auzi nimic, pînă la disiparea tacită în uitare. În schimb, ne rezervăm simţul acut şi saltul prompt, pentru a-l tăvăli educativ pe Cristi Puiu - refuznicul de mască demascat recent ca agitator şi regizor de scandal auto-publicitar.     

O bombă de tonaj libanez continuă să explodeze lent în centrul societăţii româneşti. La marginea unei lumi apăsate de spasme dogmatice, România se piteşte în propria descompunere. O singură consolare: anihilarea noastră n-are nimic principial dar e mult mai colorată şi parşivă. Liban bucureştean.