Cultura ― între şmecherie şi bovarism

Dacă, înainte de '90, mulţi ipochimeni cu diverse apucături artistice au ajuns să fie cunoscuţi de popor, asta se datorează criteriilor "valorice" aplicate prin programul cultural "Cântarea României" -- chit că s-a numit "Cenaclul Flacăra", "Antena vă aparţine", ”Dialogul hărniciei” sau altfel.

Adică amatorismul livrat ca artă, ca să se demonstreze că, vorba lui Heraclit, "sunt şi aici zei": pe câmp, în fabrici şi uzine, pe şantiere, în cadrul "armeţii" etc. Cu alte cuvinte, ce mare lucru-i să fii artist? Astea sunt mofturi burgheze… Iată că avem şi ”noi” artişti noştri, de toate soiurile, ba chiar cu ghiotura...!

După '90, "arta" a continuat să-şi facă drum spre "puritatea" ei, înlocuindu-se vechile "criterii" cu altele mult mai funcţionale, mai temeinice şi mai lucrative: cumetria, obedienţa, ipocrizia, nepotismul, adică eterna şi tradiţionala ”şmecherie”.  România devenind astfel o adevărată rezervaţie a "artelor", un nesecat izvor de "talente" (mai ales atunci când în joc sunt banii publici), în foarte multe cazuri, girate chiar de oameni a căror menire era/este tocmai aceea de a le curma "geniul". Ei bine, aceşti indivizi au contribuit din plin la instaurarea veleitarismului, la ignorarea valorilor, la mutilarea gustului estetic şi, în cele din urmă, fireşte, la dezinteresul faţă de cultură, la ducerea ei în derizoriu. Să nu uităm, de pildă, marea ”revelaţie” de acum câţiva ani a d-lui profesor Cornel Ungureanu, critic şi istoric literar: nimeni altcineva decât d-na Maria Grapini ― căreia nu numai că i-a salutat ”talentul” pe coperta a IV-a a cărţii, ci, din câte spune ”autoarea”, chiar a îndemnat-o să scrie. În fiecare domeniu artistic cred că se pot face lungi liste de veleitari (unii chiar agramaţi, cum e cazul ”talentatei” doamne deja amintite) ajunşi "genii" şi de josnice şi servile ”autorităţi” susţinătoare.

Fără să escaladezi temeinic versantul axiologic al unui domeniu sau altul, nu poţi avea pretenţii valorice. Asta, bineînţeles, în afara crizelor de bovarism, atât de des întâlnite în societatea românească ― şi mai ales în domeniul artelor. Faptul că vârful unui domeniu sau altul a fost, din diverse cauze (politice, mercantile etc.), coborât până la nivelul tău, nu înseamnă că aparţii elitei sale, că reprezinţi o valoare a sa, ci că respectivul domeniu, căruia îi dai târcoale, a fost dus în derizoriu -- remarcabilul, apogeul, eminenţa s-au bagatelizat, devenind, astfel, ceva direct proporţional cu produsul dintre superficialitate şi conjunctură. (Poate că ar fi cazul de născocit un minister al subculturii, care să administreze ”frumos-elegant” ”geniul” noilor vremuri.) Aşa se face că, în societatea românească de astăzi, unele domenii, cum ar fi cele culturale, bunăoară, nu prea mai stârnesc interes receptor (deşi banii statului se toacă silitor), iar altele, cele vital-pragmatice, au ajuns să revolte. Paradoxal e că totuşi ne arătăm nemulţumiţi, ne surprindem adesea strigând la ceruri, având pretenţia de a culege cu totul altceva decât ceea ce semănăm. Vrem recunoaşteri internaţionale, premii Nobel, Oscar, râvnim egalităţi şi poziţii de echilibru cu marile culturi ale lumii, cu marii ei artişti, cu marile ei spirite. Nu ne mai încăpem în pielea genialităţii noastre mioritice. Ne dă harul pe-afară. Or ”aiasta nu se poate, maiestate”! ― mersul lumii, de la facerea ei încoace, e altul, şi gura paremiologică românească îl numeşte simplu: ”Cum îţi aşterni, aşa dormi.” Noi ne-am ales, se pare, insomniile sprâncenate, ”somnul uşor!” ne lasă reci.