Rezultatul acestei atitudini în situaţia noastră este un spaţiu public plin de invective, în care nimeni nu este şi nu poate fi respectabil, pentru că nici o reputaţie nu impune un minim de decenţă.
 
Problema este, pentru început, internaţională. Spectacolele şi intelectualii din România sunt într-un fel sau altul dependenţi de originile lor internaţionale. Forma, scopul şi materia acestor spectacole sunt imitaţii ale unor modele occidentale. Adesea, muzica şi filmul sunt importate direct. Un fel de detaşare de loc şi obiceiuri este evident în acest fel de a fi cosmpolit. Sistemul politic este şi el importat de unde ne vine şi muzica. De fapt, o complicată istorie intelectuală a lumii moderne ar putea fi scrisă de un om care încearcă să desluşească originile complicate ale instituţiilor private şi publice la modă în România. Vrem, nu vrem, am fost globalizaţi.
 
Situaţia noastră este excesiv de superficială şi insuficient de superficială în acelaşi timp. Nu suntem destul de interesaţi nici de originile instituţiilor pe care le-am importat, nici de situaţia în care trebuie să le modificăm pentru a le face să funcţioneze. Instituţia-cheie este spaţiul public. Regimul modern depinde de consimţământul populaţiei pentru a avea legitimitate şi asta înseamnă că discuţiile despre autoritate şi autorizare ocupă spaţiul public în continuu. Viaţa unei democraţii liberale este o dezbatere interminabilă--partizană--despre autorizarea deciziilor politice. Acesta este singurul fel în care cetăţenii în capacitate privată pot supraveghea viaţa publică. Votul este un act de voinţă şi campaniile electorale sunt momente febrile. În rest, însă, este posibil să fim rezonabili--şi luptele politice depind de interesul şi abilitatea noastră de a fi rezonabili, altfel degenerează.
 
În aceste circumstanţe, problema cu care ne confruntăm în spaţiul public este un fel de cinism ieşit din acest exces de superficialitate şi lipsă de superficialitate. Lipsa de superficialitate este lipsa de atenţie faţă de formalităţile spaţiului public. Oameni mai superficiali ar conchide, datorită formalităţilor discursului public, că mai multe puncte de vedere sunt respectabile şi că dezacordul este respectabil. Oamenii incredibil de inteligenţi care bântuie spaţiul nostru public dispreţuiesc atare naivitate. Oamenii pe care îi vedem în public sunt prea înţelepţi pentru a vorbi politicos sau a asculta politicos--aceşti oameni deja ştiu că inteligenţa şi dispreţul sunt acelaşi lucru. Nu sunt capabili să creadă că interlocutorii au ceva serios de spus, chiar dacă greşit--nu pot crede că oamenii care nu sunt de acord cu ei pot fi respectabili.
 
Excesul de superficialitate ajută şi el acest cinism, această inteligenţă al cărei scop pare să fie desfiinţarea oamenilor care, în naivitatea lor, cred că au ceva serios de spus. Acest exces de superficialite vine din lipsa de educaţie în politică şi istorie necesară pentru o judecată serioasă. Ce contează aici este atitudinea faţă de reputaţie--adică faţă de opinia publică despre cariera unui om public. Asemeni istoriei, reputaţia se referă la trecut, la ceea ce deja s-a întâmplat--presupunerea aici este că acţiunile şi reacţiile la circumstanţe imprevizibil schimbătoare revelează caracterul omului. Oamenii excesiv de raţionali care domină spaţiul public la toate nivelele nu au nici un interes faţă de reputaţie şi nu admiră nici un mare om public. Aceşti oameni nici nu pot înţelege ce este şi ce nu este posibil în viaţa politică, ce realizări sunt mari şi care mici, pentru că nu cunosc exemplele cele mai importante de reuşite şi eşecuri.
 
Democraţia, din nefericire, ne învaţă pe toţi că avem drepturi--dreptul de a ne exprima opiniile şi de a impune opinia majorităţii asupra opniei minoritare--dar nu ne învaţă despre responsabilitatea pe care majoritate o are pentru spaţiul public şi despre datoria de a fi serioşi şi de a arăta respect. O lume descrisă, în mod abstract, de o sumă de oameni care îşi cer drepturile fiecare cum îi vine şi nimeni nu vorbeşte sau ascultă discursuri despre datorii sau obligaţii sau responsabilităţi este lumea individualismului. Această lume este insuportabilă oricărui om, pentru că face imposibilă încrederea.
 
Alternativa la această situaţie vizibilă mereu în spaţiul public în România este efortul oamenilor responsabili de a impune blând un minim de decenţă oriunde este posibil. Problema intelectualilor noştri este că şi-au importat aşteptările o dată cu formaţia intelectuală--sunt poate capabili să înţeleagă structura liberală a unei societăţi civile unde conversaţia publică este normală, dar nu sunt capabili sau interesaţi de geneza acestei structuri. Exerciţiul conversaţiei în limitele decenţei este în sine o educaţie--dar este o formă de educaţie nedemocratică--nu oferă profit sau un avantaj care poate fi prezentat ca scop--singurul rezultat al acestei conversaţii este educaţia sufletului, îmblânzirea ferocităţii naturale a individualismului.
 
În România ar trebui să fie mai evident decât în alte locuri ce lucru preţios este conversaţia inteligentă şi politicoasă despre treburile publice--este în acelaşi timp un exemplu de generozitate şi de spirit public, este un lucru rar şi oferă pace sufletului hărţuit şi aţâţat de scandaluri, înjurături şi nedemnitate. Poate că lipsa de exerciţiu este problema, dar experienţa mie îmi sugerează altceva. Există în România o dezamăgire şi o amărăciune faţă de viaţa noastră democratică care urâţeşte oamenii; le este greu să ascundă urâţenia, nu numai să se elibereze. Viaţa publică nu ne înfrumuseţează--într-un fel, oamenii care încearcă să lupte împotriva acestei tendinţe par naivi, dar într-alt fel par suspicioşi, par că vor să ne ascundă adevărul urât...
 
Vă asigur că adevărul despre noi nu este atât de urât; partizanatul teribil din ultimii ani, care pare să distrugă prietenii şi separă familii, care pare să nu creeze decât pasiuni urâte, nu este tot adevărul despre situaţia noastră. Ura care apare în spaţiul public este în parte numai un spectacol stupid. Toţi avem vieţi care ni se par una peste alta bune şi viaţa publică nu ne-a dus la sfârşitul lumii până acum. Astfel că şi în absenţa unor mari succese, ar trebui să ne purtăm în public cu oarecare speranţă că avem ceva de învăţat şi că este posibil să întâlnim oameni care merită respectul nostru.