Rezultatele n-au întârziat să apară: la europarlamentarele din mai anul trecut, PNL s-a poziţionat pe primul loc, cu 27%, urmat de PSD cu 22,5% şi USR cu 22,36%. Strategia retorică a continuat şi la următorul scrutin, cel prezidenţial, unde a beneficiat de un impuls semnificativ şi din partea preşedintelui Iohannis.

Liberalii or fi crezut că, asezonată cu debarcarea lui Dăncilă şi preluarea guvernării, victoria en fanfare a lui Klaus Iohannis – câştigător detaşat la ambele tururi de scrutin – se transferă automat, cu tot cu procente, şi la partid. Iar de când au început să apară sondaje care îi creditau şi cu 47% din preferinţele electoratului, liberalilor a început să li se umfle orezul în ei şi să creadă că pot, prin ei înşişi, să cucerească toate redutele electorale care au mai rămas de cucerit în acest an: localele şi parlamentarele. Numai că...

Spre deosebire de USR+, de la care a preluat retorica câştigătoare, PNL a preluat şi guvernarea. Şi când eşti la guvernare, este foarte uşor să ţi se măsoare, cu precizie matematică, diferenţa între ceea ce spui şi ceea ce faci. Şi ce am constatat?

Că popularea ministerelor cu olguţe şi andruşti nu e deloc apanajul sau exclusivitatea PSD, sunt câţiva miniştri din Cabinetul Orban care se califică fără probleme pentru asemenea titluri onorifice.

Că la Justiţie se întâmplă totuşi nişte lucruri destul de dubioase, mai ales cu desemnarea procurorilor şefi, iar ministrul Predoiu pare să-şi concentreze eforturile pe atingerea unei mediane între „băieţii buni” şi „băieţii răi” din sistem, între complicii lui Dragnea şi contestatarii politicilor sale – ca şi cum ar fi posibilă o înţelegere amiabilă între criminal şi victima sa.

Că minsitrul Fondurilor Europene şi-a asigurat, prin ordonanţă de urgenţă, o sinecură personală după ce n-o să mai fie ministru.

Că ministrul Educaţiei, când nu face ambuscade de PR prin şcoli săteşti, protejează în continuare doctoratele plagiate.

Că mult trâmbiţata profesionalizare a administraţiei prin eliminarea clientelismului PSD nu e decât o instaurare a clientelei PNL.

Că PNL e un partid prea mare ca să nu aibă propriul candidat la Primăria Capitalei sau la primăriile marilor oraşe. Poate prea mare în sondaje, căci în mai anul trecut, ecartul faţă de următorii clasaţi a fost, totuşi, de sub 5 procente. Şi vine acum şi povestea de la Iaşi, unde PNL, în criză de candidat propriu, îl reevaluează pe Mihai Chirica şi vrea să meargă pe mâna lui la locale. Toate acestea, şi multe altele, sunt lucruri care se adună şi nu rămân secrete...

Colac peste pupăză, a apărut şi teoria blatului dintre PNL şi PSD, în urma căruia au fost sacrificate alegerile locale în două tururi. Un important lider PNL, din zona zero de decizie, mi-a explicat că nu a fost propriu-zis un blat, o înţelegere verbală - necum una scrisă. Ci, mai degrabă, o înţelegere ghicită. Părţile s-au amuşinat reciproc, şi-au înţeles, tacit, interesele comune şi au acţionat în consecinţă. Liberalii au jucat totul pe o singură carte – asumarea răspunderii – iar PSD-iştii le-au trântit Guvernul, omorând scrutinul în două tururi şi deschizând calea spre anticipate.

Acum, văzând ce se întâmplă prin Parlament, parcă ne-am fi dorit să fi existat un blat, fie el şi sub forma unui gentlemen’s agreement, pentru că am fi avut o minimă garanţie că vom avea măcar alegeri anticipate. Însă PSD, odată scăpat de securea alegerilor în două tururi şi fără nicio înţelegere prealabilă cu PNL, are la îndemână toate instrumentele să saboteze cu succes şi anticipatele: majoritatea parlamentară şi Curtea Constituţională.

Liberalii vor trebui să se mulţumească - şi să intre în alegeri - doar cu blazonul neputinţei absolute: „Noi am vrut, dar nu s-a putut”.