De elaborarea proiectului de ţară, menit să ofere controlul agendei publice pentru când va fi momentul şi să restarteze un Preşedinte în mare suferinţă strategică şi pierzând accelerat susţinere, se va ocupa, la Cotroceni, un grup de lucru.

A doua zi, marţi, a fost lansat, într-un cadru similar, documentul strategic „România competitivă”, despre care am aflat că respectă logica proiectului de ţară, urmând să reprezinte dimensiunea sa economică. Aşa cum arată cele 12 pagini, o dezbatere publică asupra temelor va avea loc între iulie şi septembrie, ţinta fiind „un acord politic privind strategia de competitivitate a României”. 

Ştim încă prea puţine despre planurile Preşedintelui cu proiectul de ţară. Nu avem o detaliere a modului în care se va desfăşura acest proces, în mod cert legat de centenarul Marii Uniri, de Preşedinţia UE asigurată de România şi, bineînţeles, de alegerile din 2019. Ca să fim cârcotaşi (iar perioada post-alegeri parlamentare va fi testul), sperăm, de dragul sonorităţii conceptului, să nu intre în adormire precum alt proiect naţional lansat de Preşedinte în acest an - România educată

Din acţiunea coordonată a Preşedintelui şi Guvernului, sunt câteva elemente-cheie care atrag atenţia. Klaus Iohannis vorbeşte despre „consens politic” şi despre un proiect „care va ghida mersul României pentru viitorul mediu şi lung în Uniunea Europeană, [...] care este locul României, rolul României şi nivelul de ambiţie al României în Uniunea Europeană”. Documentul elaborat sub coordonarea vicepremierul Borc îşi propune să definească „o viziune care să furnizeze consensul societal asupra principalelor domenii şi măsuri de acţiune menite să aşeze România pe calea dezvoltării sustenabile, ceea ce s-ar traduce, în limbaj economic, prin convergenţa nivelului PIB/locuitor cu nivelul din ţările europene dezvoltate”.

Centrate deci pe atragerea susţinerii politicienilor şi societăţii, eforturile guvernanţilor ridică mai degrabă întrebări structurale, asupra cărora ne vom referi în această analiză. 

1. Este oare adecvată abordarea top-down cu care se porneşte?


Ce frapează atât la reuniunea de la Cotroceni (privind la lista celor prezenţi), cât şi la documentul lansat de Guvern este abordarea top-down. Preşedintele, punând într-un fel între paranteze legitimitatea pe care i-o dă votul din 2014, se concentrează nu atât pe consultarea societăţii, ci mizează, într-un mod pe care îl vom detalia mai târziu, pe rolul partidelor (ignorând credibilitatea acestora). În plus, aducând aminte de comunicarea în doi paşi, documentul Guvernului leagă implementarea fără rezerve din partea factorului politic a proiectului economic de popularitatea măsurilor (o limită firească a tehnocraţiei şi o abordare realistă, veţi spune). 

Într-o democraţie reprezentativă în criză (e suficient să ne uităm la participarea electorală şi la încrederea în instituţiile politice esenţiale), opţiunea decidenţilor, mai mult sau mai puţin explicită, este cea pentru o înţelegere între elitele politice, la care se vor adăuga, pentru diversitate şi un plus de credibilitate, cele academice (Academia Română), financiar-bancare (BNR) şi economice (prin implicarea mediului de afaceri).

Or rolul unui proiect de ţară este tocmai să fie unul bottom up, cu elitele politice funcţionând ca facilitatori ai conversaţiei. Acordul între politicieni năşit de instituţii simbolice (apropo, nu se întreabă nimeni de ce lipseşte BOR?) este lipsit exact de premisa esenţială a inclusivităţii, care cere un start de la planul cel mai general. În mod concret, lansând ideea consolidării şi validării unui proiect de ţară, primul nivel este cel al întrebărilor şi chestiunilor fundamentale:

  • Ce fel de Uniune Europeană vede România, în contextul actual: un plus de integrare politică sau mai degrabă o Europă a naţiunilor?

  • Vrea România în Euro pe termen mediu şi, din această privinţă, cum se raportează la Europa cu mai multe viteze pe care tocmai apartenenţa sau non-apartenenţa la acest club o determină?

  • (în contextul modelului social european) Ce fel de stat social este România, care este contractul social pe care îl agreăm pentru a defini drepturi şi resposabilităţi? Cât de extins sau de restrâns este acest stat? Cum ne raportăm la inegalitate, sărăcie şi dezvoltare inegală a regiunilor şi zonelor urbane şi rurale, din prisma rolului statului? Ca să surprindem ultimele controverse publice, ce înseamnă gratuitate în sistemul de sănătate şi de învăţământ?

  • Care este raportul dintre muncă şi capital? Cum ne definim la nivel regional din perspectiva a ceea ce identificăm drept avantajul nostru competitiv? Continuăm să marşăm pe forţa de muncă ieftină? Cum privim raportul dintre capitalul străin şi cel românesc?

Acestea sunt întrebări care evident trebuie detaliate şi traduse pentru o dezbatere de societate, exact miza unui demers precum cel anunţat de Preşedinte. De cât de inventiv este acest proces, de cât de mulţi oameni participă, de cum reuşeşti să îi consulţi/stârneşti pe români depinde succesul iniţiativei, care este chiar mai amplă decât cea a revizuirii Constituţiei. 

Un proiect de ţară este, în fapt, un proiect al unei noi Republici, al unui aranjament social, economic, politic şi cultural care să permită atingerea obiectivului creşterii nivelului de trai. Dacă Preşedintele nu înţelege să lărgească cercul şi să ducă această dezbatere din somptuosul Cotroceni până în Vaslui, Vama Veche şi Satu Mare, să asculte oameni cât mai diverşi, atunci eşecul este previzibil. Nu spune nimeni că este uşor să ai o asemenea conversaţie naţională, dar, dacă tot vrei proiect de ţară, atunci ridică-te la înălţimea obiectivului şi, vorba americanului, think big.

2. Chiar nu avem un proiect de ţară? Ridicăm asamblarea bucăţilor de puzzle la statutul de proiect de ţară?


De când am evadat din comunism, nu cred că e greu pentru nimeni să pună degetul pe American Dream-ul românesc. E simplu, a spus-o, printre alţii, Traian Băsescu în 2004: vrem să trăim bine. O spune şi documentul Guvernului: „România: ţara în care vreau să trăiesc, să muncesc şi să mă întorc”. Traiul ca în Vest este cel care ne-a mobilizat şi continuă să ne mobilizeze. NATO şi UE, identificate drept proiectul nostru de ţară deja atins, sunt de fapt obiective de ordin secund: vrem să trăim bine, iar aceasta nu se poate face decât fiind în anturajele potrivite. De aici, dincolo de suprema dezamăgire faţă de actorii politici interni, vine explicaţia îmbrăţişării şi supunerii uneori totale faţă de ceea ce vine dinspre aceste medii. Pentru că obiectivul mai mare este cel care te ghidează, pentru că poţi pune mâna pe el (cu atât mai mult după deschiderea graniţelor şi acordării posibilităţii de a munci în Europa). 

Proiectul nostru de ţară este convergenţa. Primim fonduri europene, pe baza unor strategii de ţară, avem Acord de parteneriat, avem programe operaţionale, avem acorduri cu instituţii internaţionale de finanţare şi asistenţă tehnică. Brexitul este un pretext, el poate fi momentul când România decide să joace în altă ligă în Europa. Dar responsabilii noştri politici trebuie să pună lucrurile în context, să explice unde nu este suficientă Europa de azi pentru România de mâine şi unde ne dorim mai mult. Altfel, din aceste iniţiative insuficient definite, se înţelege doar că miza noastră strategică (implicit economică) depăşeşte UE şi vrem diversificarea opţiunilor. Nu este nimic în neregulă atât timp cât este o decizie dezbătută public şi asumată (aşa tranşăm eventual şi atitudinea faţă de investiţiile chineze, de exemplu, care i-au făcut pe mulţi să strâmbe din nas în ultimii ani). Dacă, coborând o treaptă, nu este vorba decât de organizare şi coordonare a eforturilor şi proiectelor, de un nou aranjament instituţional; iar atunci, oricât s-ar făli decidenţii noştri, nu suntem la nivelul unui proiect de ţară. Că tot îi place Preşedintelui, suntem la etajul României lucrului bine făcut, care e mai degrabă o chestiune de execuţie, cu evidente ajustări strategice, dar proiectul de ţară e tare departe.

FOTO Administraţia Prezidenţială

3. E realist să vorbeşti de absenţa factorului ideologic?


În mod cert, răspunsul la această întrebare depinde de cum le tratezi pe primele două. Dar discuţia despre uciderea ideologiei prin consens politic este şi falsă, şi periculoasă. 

Obişnuiţi cu abordări pe care le denumesc tehnice, fie la Bruxelles, fie în mediul privat, decidenţii noştri trec peste dimensiunea zero a opţiunilor fundamentale. Dacă termenul de ideologie este unul compromis discursiv, atunci ar trebui să insistăm şi să mergem la discuţia despre valori şi principii. 

Aşa cum arată, documentul economic al Guvernului nu doar că nu este neutru ideologic, ci reprezintă în mod cert o viziune pentru a înţelege lumea şi de a o transforma ca atare. Consensul ca factor al progresului este o opţiune ideologică, un principiu structurant (alţii cred că tocmai competiţia aduce progresul). A vedea educaţia prin prisma unei forţe de muncă adaptate la cerinţele actuale ale pieţei muncii este din nou o citire valorică a situaţiei - una care aduce în prim-plan o abordare a educaţiei pur economică; e de urmărit dacă acesta va fi unghiul şi în proiectul de ţară al Preşedintelui. Cuvântul „sărăcie” lipseşte din document. Perspectiva este cea a neoliberalismului, tratând statul aşa cum tratezi o firmă, sau, ca să reluăm metaforele conceptuale ale doamnei Thatcher, bugetului statului drept bugetul unei familii.

Cel mai mare pericol, în opinia noastră, este ca predicata absenţă a factorului ideologic să fie de fapt acoperirea piaristică pentru impunerea unei anumite ideologii, în mod cert una care nu are nimic de-a face cu valorile progresiste. Pentru unii lideri politici, acceptarea unor asemenea opţiuni, de dragul consensului, ar însemna de fapt trădarea propriului electorat şi ignorarea nevoilor legitime ale acestuia.

Realist vorbind, dacă nu ne place discuţia despre ideologie şi o ignorăm, putem totuşi nega o conversaţie despre valori atunci când definim un proiect de ţară? Aşa cum demonstrează întrebările de la punctul 1, existenţa unei diversităţi de puncte de vedere faţă de teme importante nu poate fi trecută cu vederea. Să punem capacul peste aceste tensiuni sociale (sau batista pe ţambal) nu înseamnă că le-am rezolvat sau că ele vor dispărea. Că spui că eşti de stânga sau de dreapta, ca eşti sau nu coerent ideologic, că ştii ce reprezintă aceşti termeni, în final tot ai nişte preferinţe, predispoziţii, experienţe care te fac mai apropiat de o tabără sau alta. Ceea ce ne duce la punctul următor, definitoriu.

4. Unde mai este rolul competiţiei politice în acest consens al politicienilor? La ce poate duce consensul elitei politice?


Documentul strategic al Guvernului merge, cel puţin ca discurs (nu s-au publicat fişele), până la nivelul de măsuri. Cu greu ne putem abţine de a citi totul în cheie electorală - e comic să spui că faci un document pentru o perioadă de patru ani (2016-2020) şi să tot vorbeşti despre consens dincolo de cicluri politice, când tu te referi la unul singur; cum e la fel de comic să ai o consultare extensivă în trei luni, din care două de vacanţă (iulie şi august). Dar, în contextul opţiunilor valorice de care vorbeam mai sus, care se traduc în preferinţe pentru diferite politici publice, care mai este atunci rolul alegerilor, care mai este rolul campaniilor electorale? Vom avea, deci, alegeri despre cine poate implementa mai bine unicul program de guvernare, acceptat de toată lumea? 

Nu că ar exista astăzi prea mari diferenţe între marile partide, dar un astfel de deznodământ ar reprezenta punctul final al dezvrăjirii. În mod cert, aceasta ar fi însoţită de o concluzie foarte tristă despre calitatea democraţiei noastre, pentru că ar fi pusă sub semnul îndoielii însăşi ideea de alegere (dincolo de binecunoscutele caricaturi politice al căror singur rol este să valideze prin comparaţie marile partide). Ar dispărea în acest consens invocat de Preşedinte şi Guvern exact competiţia de idei care ar trebuie să caracterizeze o ţară cu o democraţie vibrantă. 

Dar acest consens al elitei politice ar fi greu de ignorat şi nu ar rămâne fără urmări. Dacă România ar fi ca Germania, dacă paşaportul românesc ar avea valoarea celui german, atunci consensul şi coalizarea poate ar fi uşor acceptate. Dar în ţara în care în fiecare din ultimii ani am avut proteste masive de stradă, în care încrederea în stat şi instituţii este la genunchiul broaştei, în care corupţia merge mână în mână cu dispreţul faţă de politicieni şi partide, înţelegerea dintre politicieni arată mai degrabă, pentru populaţie, drept armistiţii mutual avantajoase între familii mafiote. Ocuparea spaţiului politic cu înţelegeri insuficient explicate, fără participare societală va crea nevoia de alternativă, nevoia unei reprezentări politice şi eventual partinice cu adevărat anti-sistem. Ne temem că, după ce se va pune cruce şi opţiunii tehnocrate, cu politicienii văzuţi complotând înţelegeri obscure pentru conservarea propriei puteri (deci opunându-se schimbării atât de dorite), o să trecem la nivelul următor: articulări periculoase la marginea sistemului politic, cu abordări necenzurate şi aparent coerente, cu ieşiri în stradă care nu ne vor mai umple de emoţie, ci de teamă. 

Ce spunem este că, tot golind de conţinut şi de sens actualul sistem politic, cu efecte asupra rolului şi imaginii democraţiei noastre, apar sâmburii pentru ceva ce în mod cert nu ne va plăcea. Cu toate supapele, cu tot controlul, cu toată ocuparea nişelor, s-ar putea ca la un moment dat să se producă accidente şi să ajungem să contemplăm dezastrul. Ar fi trist ca tocmai nobila idee a proiectului de ţară, nepriceput sau îngust manevrată, să ne ducă în acest punct de tristă inflexiune.

În concluzie, cu scepticism, aşteptăm să vedem cum se va răspunde observaţiilor noastre prin felul în care fi implementat proiectul căutării unui proiect de ţară. Teoria ca teoria, dar practica...