Zi de zi, conducătorul se plimba prin grădina Cotrocenilor, căci aşa se numea tărâmul, cu grijă ca apele să fie perfect oxigenate, iar peştii din heleşteu să vieţuiască fără grijă. Din când în când, se consulta cu sfetnicii, cărora le spunea, îngândurat, că grădina sa nu e destul de aerisită, nici destul de îngrijită şi îi ruga să vegheze sănătatea fragilelor fiinţe. Într-adevăr, peştii de la Cotroceni o duceau cum nu se poate mai minunat. Unii crescuseră în câteva luni de mandat cât alţii în ani de zile şi era o plăcere să îi priveşti.

Liniştea heleşteului a cuprins, în scurt timp, întregul Palat şi a îmbrăţişat ca iedera zidurile groase, astfel încât cetatea marelui conducător plutea deasupra tărâmului, într-un halou de tăcere profundă care contrasta însă cu zgomotul de pe străzi, cu strigătele oştenilor de la televiziunile partizane şi, mai ales, cu ţipetele sugrumate ale unei anume doamne legate la ochi care se agita frenetic. Femeia, care ţinea într-una din mâini o sabie, iar în alta o balanţă cu două talere, era hăituită şi alungată cu pietre pe unde se nimerea, iar dacă s-ar fi întâmplat, cumva, să nimerească în preajma Casei Poporului, care de fapt nu era a poporului, dar asta e altă poveste, ar fi fost de-a dreptul mutilată.

Tot acest tablou dezolant era însă departe de ochii conducătorului de la Cotroceni. Tăcerea sa devenise atât de apăsătoare, încât poporul îl implora să comunice măcar prin alfabetul Morse, pentru a-i afla intenţiile. Din când în când, sfetnicii şuşoteau: „Nu îţi imaginezi cum e preşedintele ăsta. Se plimbă prin grădină întreaga zi şi se preocupă doar de calitatea apei, de sănătatea peştilor...“. Din afara zidurilor, nu ieşeau însă nici măcar şuşotelile sfetnicilor, atât de sufocantă era tăcerea, în iureşul zgomotos care, altminteri, cuprinsese demult întreaga ţară.

Un eveniment minor, dar grăitor s-a petrecut însă în toată această poveste suprarealistă. Într-o zi, după ce fusese pălmuită zdravăn de câţiva bărbaţi, femeia care nu se desprindea de balanţa şi de sabia sa a bătut la poarta Cotrocenilor. A bătut o dată, apoi de două ori, apoi de nouă ori, dar nimeni nu îi răspundea. A început să strige şi să agite, furioasă, sabia, până ce însuşi marele conducător a apărut în poarta Palatului, uşor încruntat, pesemne că apele din heleşteu se tulburaseră. Până să apuce femeia să îngaime însă câteva cuvinte, el i-a făcut semn cu degetul să tacă şi i s-au putut citi pe buze următoarele vorbe: „Taci, că sperii peştii!“.

Femeia ar fi vrut să îi şoptească, totuşi, câteva cuvinte, aşa că la început s-a apropiat încrezătoare de urechea conducătorului, dar s-a îndepărtat îngrozită când a văzut, lângă jugulara prezidenţială, mai multe orificii minuscule care pulsau şi care se reproduceau, identic de altfel, de cealaltă parte a gâtului: două branhii.