Cel mai amărât e, desigur, fostul lider al PNL. După ce a reuşit să răstoarne, prin manevre parlamentare, guvernul Dăncilă chiar în preziua scrutinului prezidenţial din 2019, făcându-i astfel un imens serviciu lui K. Iohannis, după ce a urmat indicaţiile de la Cotroceni privind o posibilă declanşare a alegerilor anticipate, apoi pe cele privind gestionarea pandemiei în 2020, după ce, în iarna trecută, a cedat poziţia de premier pentru a convinge USRPLUS să participe la majoritate, Orban s-a trezit că preşedintele vrea ca premierul să preia partidul. Iar Cîţu l-a preluat, cu 60% din sufragii. 

Rezultatul nemulţumeşte, cu siguranţă, USRPLUS sau, pentru a fi mai precis, tabăra din acest partid care doreşte cu orice preţ guvernarea. Victoria lui Orban i-ar fi îngăduit reluarea formulei negociate în urmă cu aproape zece luni. Aflat în plin proces de alegere a preşedintelui – după ce Dacian Cioloş a câştigat primul tur –, USRPLUS e obligat să hotărască acum cine e mai bun ca lider al opoziţiei la un guvern condus de Cîţu, fără a putea anticipa ce va fi de-acum în şase luni.

Pesediştii sunt încurcaţi fiindcă trebuie să se hotărască şi ei ce fac: dacă alegerea lui Orban şi reanimarea coaliţiei le-ar fi îngăduit să joace rolul de cel mai mare partid de opoziţie, confirmarea lui Cîţu la şefia guvernului îi obligă să opteze între sprijin – explicit sau tacit – pentru premierul lui Iohannis, alegeri anticipate sau – veche specialitate a partidului – suspendarea preşedintelui. Pentru a impune două dintre aceste soluţii, are nevoie şi de AUR, şi de USRPLUS.

Pe scurt, după ce Klaus Iohannis a vrut să controleze guvernul – i-a spus „guvernul meu” –, iar Ludovic Orban l-a ajutat să atingă acest obiectiv, acum, tot preşedintele – folosindu-se de Florin Cîţu –, are şi „partidul lui”. Problema e dacă asta îi va folosi la ceva...