Lipseşte un volum de istorie a corupţiei în România sau cel puţin eu nu cunosc existenţa unei astfel de cărţi. Dar pot fi trasate liniile principale ale evoluţiei acestui fenomen, prin corupţie înţelegând un act abuziv, activ sau pasiv, al unui reprezentant al administraţiei publice care are ca scop obţinerea de beneficii nemeritate.

În perioada feudală exista practica închirierii funcţiilor publice. De exemplu o vamă era închiriată de unul sau mai mulţi boieri, aceştia îi plăteau în avans voievodului o sumă fixă care reprezenta veniturile respectivei vămi pe durata unui an de zile; administrarea vămii producea de obicei o sumă mai mare de bani, surplusul fiind considerat profit legal (acelaşi mecanism era folosit şi la colectarea impozitelor). Practica aceasta era una obişnuită în întreaga Europă feudală şi era cauzată de lipsa banilor lichizi şi a unui aparat administrativ. Evoluţiile din secolele XVII-XVIII de pe restul continentului au modificat aceste practici – însă în spaţiul românesc aceste schimbări au fost ratate în perioada fanariotă, când vânzarea şi cumpărarea funcţiilor se făcea sub forma licitaţiei: cine achita un avans mai mare primea funcţia. Piramida administrativă a statelor române în secolul al XVIII-lea era construită pe baza licitării funcţiilor publice, de la voievod în jos până la ultimul ispravnic.

Reformele secolului al XIX-lea nu au reuşit să elimine această moştenire fanariotă, modificările fiind doar de suprafaţă, fără să schimbe în mod fundamental practica vânzării şi cumpărării funcţiilor din administraţia publică. Singura diferenţă faţă de secolul fanariot a fost aşa numita „rotativă guvernamentală”, alternanţa la putere a partidului liberal cu partidul conservator aducea şi o înlocuire a întregului aparat administrativ din subordine, de la miniştri până la copiştii de prin prefecturi. De fapt situaţia s-a înrăutăţit: la obiceiul fanariot al cumpărării funcţiilor publice s-a adăugat dependenţa de un partid politic.

Scurta perioadă interbelică nu a reuşit să modifice esenţial moştenirea fanariotă şi nici cea a formelor fără fond din secolul al XIX-lea, ceea ce a făcut imposibilă atât consolidarea unui sistem constituţional real bazat pe separarea puterilor în stat cât şi instaurarea unui regim totalitar (în condiţiile în care un regim totalitar este fundamental dependent de existenţa unei administraţii funcţionale). România a alunecat spre dictatură, iniţial o dictatură regală, ulterior o dictatură militară. În ciuda declaraţiilor, nici una din aceste dictaturi nu a reuşit eliminarea moştenirilor anterioare (vânzarea fanariotă a funcţiilor şi formele fără fond), piramida administraţiei bazându-se în dictatura regală pe favoritism şi nepotism, în cea antonesciană pe ierarhia militară.

Instalarea în forţă a regimului de factură sovietică în România a adus o schimbare la nivelul păturii conducătoare – în sensul eliminării ei fizice – dar nu a reuşit o schimbare fundamentală la nivelul mentalităţii şi practicilor generale. Pentru a putea supravieţui, regimul de factură sovietică a trebuit să îşi construiască accelerat un sistem administrativ propriu cât de cât funcţional, absolut necesar exercitării unui regim totalitar. Rezultatul a fost apariţia unei pături conducătoare inventate peste noapte, lipsită de legitimitate în faţa majorităţii populaţiei, a cărei eficienţă era dependentă de spaima indusă în cetăţeni, o administraţie care îşi exercita puterea asupra populaţiei prin controlul accesului la resursele de primă necesitate.

Venalitatea fanariotă şi formele fără fond au devenit factori ereditari după ce au trecut secole fără a fi combătute în mod real, brutalitatea şi lipsa de legitimitate a regimului totalitar au reuşit să li se suprapună perfect. Nimic nu ilustrează mai limpede falimentul regimului de factură sovietică decât dorinţa neostoită a vârfurilor acestui regim de a deţine şi consuma produse din vestul Europei. Ion Mihai Pacepa a fost în esenţă un contrabandist: se folosea de funcţiile sale de conducere din domeniul spionajului pentru a introduce ilegal în ţară diverse bunuri occidentale pe care le folosea pentru a-şi consolida şi extinde influenţa administrativă şi politică. Documentele publicate despre această latură a lui Pacepa nu pot fi ignorate, abordarea lor critică respinge ipoteza unei înscenări, sunt prea multe mărturii, prea diverse pentru a face parte dintr-o construcţie artificială făcută cu scopul denigrării lui.

Nu Pacepa a inventat corupţia din România comunistă şi cu siguranţă nu a fost singurul care se ocupa cu asta. Dar a fost o piesă esenţială în angrenajul corupţiei de factură comunistă, un nod important al reţelei nomenclaturiste care conducea România. Dosarul de contrabandist al lui Pacepa merită citit în oglindă cu amintirile lui Gheorghe Florescu („Confesiunile unui cafegiu”), mic gestionar al comerţului socialist şi aprig neguţător pe piaţa neagră a produselor de lux din Bucureştiul comunist. Bunurile de larg consum erau scoase din circuitul legal, stocate şi puse în vânzare pe piaţa neagră, într-o formă de economie paralelă care încă aşteaptă să fie studiată în detaliu. Pacepa se ocupa de transferul şi atribuirea bunurilor de lux la nivel înalt, Gheorghe Florescu era activ la nivelul intelectualilor din Bucureşti, în vreme ce majoritatea populaţiei era deservită de „bişniţari”, ultima treaptă în piramida economiei reale din epoca comunistă.

Contribuţia totalitarismului comunist la stratificarea corupţiei din România a fost introducerea unui sistem de castă (nomenclaturiştii) care a blocat în mod real posibilitatea ascensiunii sociale, castă care a deprins mecanismele controlului asupra resurselor şi a creat o economie paralelă. În acelaşi timp implicarea serviciilor de informaţii şi a activiştilor de partid a generat şi o secretizare a acestui sistem paralel, rupt de majoritatea populaţiei. Decembrie 1989 nu a reprezentat o distrugere a mecanismului real din spatele totalitarismului comunist ci o ieşire a lui la suprafaţă.