Apostolii Epocii de Aur, episodul #15. Constantin Dăscălescu, premierul pe care Revoluţia l-a prins la WC

Constantin Dăscălescu şi-a început cariera politică în anul 1945, direct din fabrica în care lucra ca strungar în fier. Ultimul său act de inspiraţie politică a fost pe 22 decembrie 1989: s-a ascuns în WC de ceauşeşti. Aceasta este jumătatea sa de secol comunist.

22 decembrie 1989, ora 12.10, clădirea Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR). Constantin Dăscălescu, prim-ministru al Guvernului şi membru de peste 11 ani în Comitetul Politic Executiv (CPEx) al CC al PCR, deschide uşa unei cabine de toaletă din clădire şi răsuflă uşurat: elicopterul care-i avea la bord pe soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu se desprinsese de sol şi plecase pe ultimul drum al liderilor comunişti. Spre Snagov şi apoi vor mai vedea ei. Cruntă ironie a istoriei: în România, comunismul se prăbuşea exact în momentul în care preşedintele statului se ridica, iar premierul era ţintuit într-o umblătoare.

Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă.
Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan

Dăscălescu nu se afla în Cabinetul III al clădirii CC pentru că l-ar fi apucat vreo criză de stomac sau de anxietate maculată. Nu era el cel care întinase nobilele idealuri ale socialismului. De fapt, premierul României chiar fusese desemnat de Ceauşescu să facă parte din comitetul restrâns al fugarilor de pe CC, numai că făcuse o piruetă şcolărească exact în faţa liftului: îşi uitase, vai!, paltonul şi trebuia musai să-l recupereze. Iar dictatorul, presat de revoluţionarii care intraseră deja în sediul CC, îl sacrificase pe Dăscălescu în schimbul duetului de aghiotanţi organici, Emil Bobu şi Manea Mănescu.

Dăscălescu: „Proclam dimisia guvernului!“
Din closetul ministerial, Dăscălescu ajunge în biroul lui Ilie Verdeţ, omul căruia-i succedase, în urmă cu şase ani, în funcţia de premier. Nunai că Verdeţ, mai chibzuit şi un pic mai strateg, îl dăscăleşte tăios: „Du-te la Secretariat şi bate-ţi imediat la maşină demisia în câteva cuvinte pentru că tu nu mai ai cu ce să contribui. Îţi dai seama“, i-ar fi spus Verdeţ, după cum arată Constantin Corneanu în „Victorie însângerată. Decembrie 1989“. Avea treabă Verdeţ, vom explica. Dăscălescu pleacă spre balconul deja ocupat de revoluţionari precum Mircea Diaconu, Alexa Visarion şi Ernest Maftei. După ce semnează, pe o bucată de carton roz găsit în Cabinetul II, eliberarea deţinuţilor politici, ajunge în faţa microfonului şi anunţă, mai triumfalist, mai cumpătat, formarea unui nou guvern, susţine Peter Siani-Davies în „Revoluţia Română din decembrie 1989“. Fluierăturile şi huiduielile îl aruncă înapoi în clădire. E încordat, aproape rătăcit în mulţimea revanşardă, mai are şi probleme cu inima. Îşi dă seama, până la urmă, câtă dreptate avea Verdeţ. Iese din nou la balcon şi anunţă, într-o română stâlcită: „Proclam dimisia guvernului!“. Urale.

Iliescu: „Guvernul se demite!“
Ceva tot nu e bine. Mircea Diaconu explică: „Vrem ca televiziunea să-şi facă treaba!“. Carevasăzică, televiziunea nu era încă pregătită pentru transmisie, iar demisia lui Dăscălescu trebuia anunţată, potrivit procedurii nescrise din decembrie ’89, la televizor. Altfel nu era valabilă. Din nou: „Vă anunţ demisia mea de prim-ministru al guvernului! Vă anunţ demisia guvernului! Vă anunţ: Sunt alături de popor! Am fost întotdeauna şi sunt alături de popor!“. Numai că nici această dublă de regie a demisiei nu e difuzată de Televiziunea Română Liberă, controlată de la etajul 11. Explicaţia e simplă: televiziunea avea de transmis comunicatul către ţară al recent constituitului Consiliu al Frontului Salvării Naţionale. Ion Iliescu anunţă, printre altele, că „din acest moment, se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite“. Numai că Guvernul se cam demisese singur cu câteva clipe înainte de acest anunţ. Cercetătorul Marius Mioc explică: „Astfel a apărut Ion Iliescu în ochii telespectatorilor ca fiind persoana care a răsturnat guvernul comunist, dar el nu mai avea ce să demită“.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

Stănculescu: „Puteam să aleg“
Pentru a completa tabloul oricum criptic al acestui moment, redăm şi declaraţia lui Victor Athanasie Stănculescu, omul care a preluat puterea, ca ministru al Apărării, înainte de fuga lui Ceauşescu: „Puteam să aleg între Ion Iliescu, aflat pe poziţii, Ilie Verdeţ, care era dispus să facă repede un guvern recondiţionat, Constantin Dăscălescu, despre care aveam informaţii că vrea să cheme Marea Adunare Naţională“, spunea Stănculescu într-un interviu pentru „România liberă“.

Dăscălescu rămâne, aşadar, primul sacrificat dintre cei care aspirau să muşte din cadavrul politic al lui Ceauşescu. Devine una dintre capturile de lux ale revoluţionarilor, la fel ca subalternii săi, Ion Dincă şi Tudor Postelnicu. În mai puţin de două ceasuri de la decolarea elicopterului, îl numeşte pe Ceauşescu „criminalul care a fugit“, arată Viorel Domenico în „Demnitari comunişti în Revoluţia din decembrie 1989“. Încă încearcă. E inutil.

Opt biciclete Pegas pe lună
Dăscălescu va îngroşa rândurile condamnaţilor din lotul CPEx, mai întâi pentru genocid, apoi, după schimbarea încadrării juridice, pentru alte lucruri mai blânde, mai uşor de graţiat, precum complicitate la omor şi tentativă de complicitate. Pe 31 octombrie 1991, „România liberă“ publică adeverinţa de salariu a lui Dăscălescu: de la 1 ianuarie 1984 şi până la 30 noiembrie 1989, premierul României a câştigat lunar câte 12.300 de lei, echivalentul a şase salarii medii pe economie. Astfel, fostul demnitar ar fi putut să-şi cumpere câte opt biciclete Pegas pe lună sau, de două ori pe an, câte un autoturism din gama Dacia. Calculul este, însă, pur ipotetic – pentru achiziţia unei Dacii se aştepta mai mult de jumătate de an.

La cinci ani de la arestare, Dăscălescu e pus în libertate din motive medicale. Nu-şi mai poate ispăşi pedeapsa, decid judecătorii. Un comentariu al Domniţei Ştefănescu, extras din volumul „Cinci ani din istoria României“, arată frământările unora dintre români: „Un simplu cetăţean se întreabă: De ce nu şi-a luat şi Corneliu Coposu concediu medical, după ce a fost condamnat, ar mai fi stat şi el pe acasă şi nu ne-ar mai fi adus aminte acum că a făcut peste 17 ani de temniţă grea“.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

Moştenitorii
După eliberare, Dăscălescu nu mai iese din confortul obscurităţii în care se complace. Are însă moştenitori, cel puţin din punct de vedere politic. De pildă, fostul său şef de cabinet, Şerban Mihăilescu, cunoscut mai degrabă pentru porecla „Miki Şpagă“, devine una dintre piesele grele de pe tabla de şah a Partidului Social Democrat, ocupând funcţii precum secretar general al guvernului condus de Adrian Năstase. În 2006, când Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii arăta că domnul Şpagă a fost, în perioada 1986-1989, maior acoperit al Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii, incriminatul a exclamat: „Este fie o confuzie, fie o făcătură!“. Nu era nici aşa, nici altminteri. Alt şef de cabinet al lui Dăscălescu, Ghiorghi Prisăcaru, specialist în problemele internaţionale al mişcării comuniste de tineret şi reprezentantul UTC la Federeaţia Mondială a Tineretului, rămâne şi el aproape de partidul lui Ion Iliescu. După două mandate de senator în legislatura 1996-2000 şi 2000-2004 (unde e chiar preşedintele Comisiei de Politică Externă), Prisăcaru e uns consilier de stat pe probleme de relaţii externe la Cotroceni, în 2007, în timpul interimatului lui Nicolae Văcăroiu.

Cel care-i duce numele mai departe lui Constantin Dăscălescu este însă nepotul său, fostul procuror Liviu Dăscălescu, fost procuror general al Curţii de Apel Bucureşti, fost vicepreşedinte al Consiliului Suprem al Magistraturii, actual avocat. În urmă cu un deceniu, Liviu Dăscălescu era unul dintre puternicii zilei, în conflict deschis cu actualul procuror-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi adesea inclus în grupajele de ştiri ale ziarelor.

„Întruparea oficialului fără chip“
Despre Contantin Dăscălescu, românii mai aud doar la 17 mai 2003, când fostul prim-ministru se stinge la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca din Bucureşti. Fostul comunist suferea de stenoză aortică strânsă, fiind cunoscut de către medici ca vechi cardiac. Cotidianul britanic „The Independent“ îi publică un necrolog mai extins şi mai documentat decât toate ziarele din România. Din textul cu tilul „Ultimul şi cel mai obedient prim-ministru al lui Ceauşescu“, se remarcă următoarea frază: „Constantin Dăscălescu a fost întruparea oficialului fără chip. În cuvintele profesorului Silviu Brucan, unul dintre nomenclaturiştii care au denunţat regimul Ceauşescu, dacă voiai să scrii o piesă de teatru în care politicianul servil să fie personaj principal, Dăscălescu ar fi fost eroul tău. Numai că nu e era deloc un politician, ci un aparatcic“.

Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.

„Pojiviom, uvidim“. Ce i-a spus Gorbaciov lui Ceauşescu în ’89?

Ultima lună din anul 1989 fusese, probabil, cea mai grea pentru Constantin Dăscălescu. Încă din 4 decembrie, Dăscălescu era la Moscova, unde-şi însoţea conducătorul la ultima întâlnire cu liderul URSS, Mihail Gorbaciov. Tensiune şi aici: relaţiile României cu renegatul frate mai mare de la răsărit erau din ce în ce mai reci, iar partea română urmărea, printre punctele importante ale agendei cvasidiplomatice, programarea unei întâlniri între cei doi premieri. Contextul e esenţial aici: URSS anunţase intenţia de a trece, în relaţiile economice cu ţările socialiste, la decontări în valută convertibilă şi la preţuri mondiale, arată istoricul Constantin Corneanu în „Victorie însângerată. Decembrie 1989“. Omologul lui Dăscălescu, premierul Nikolai Rîjnov, propune ca întâlnirea să aibă loc pe 9 ianuarie 1990, cu ocazia unei noi consfătuiri a CAER. Partea română solicită o devansare a datei, mai ales că România se confruntă cu dificultăţi economice severe. În discuţia dintre cei doi intervine Mihail Gorbaciov: „Veţi mai trăi până la 9 ianuarie!“, frază al cărei sens a fost deturnat, în memoria românilor, printr-o serie de interpretări abuzive.

Istoricul Vasile Buga explică, în „Pe muchie de cuţit. Relaţiile româno-sovietice“: „Formula a fost interpretată într-o serie de medii româneşti cu pretenţii, inclusiv politice, în sensul că liderul sovietic i-a prorocit liderului român că nu va mai apuca ziua de 9 ianuarie 1990. Repet, remarca făcută era adresată celor doi premieri. De altfel, formula folosită deriva din sintagma des folosită în rusă: «Pojiviom, uvidim» (n.r. – Om trăi şi-om vedea), care era uzitată de Mihail Gorbaciov în momentele în care nu dorea să se angajeze în stabilirea unei date exacte“. În avion, pe drumul de întoarcere, la masă cu Dăscălescu şi alţi doi nomenclaturişti de vârf, Constantin Olteanu şi Ion Stoian, Ceauşescu nu-şi mai asunde regretul că a venit la Moscova. „E om rău, periculos“, spune despre Gorbaciov, arată Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu. Tiranul“.

Citiţi şi: Ministru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.

Vânătoarea de la Ghimpaţi
Stresul şi tensiunea acumulate la Moscova trebuiau lecuite cumva, mai ales că dictatorul n-avea niciun motiv să-şi prelungească şederea cu o zi, în interes personal şi de cuplu. De fapt, în ultimii ani, Ceauşescu era de o prudenţă bolnăvicioasă, abuzivă şi antiprotocolară – de cele mai multe ori, venea cu pachetul de-acasă pe avion şi refuza să mănânce chiar şi la dineurile oficiale. Îi era teamă că uneltirile imaginate de el s-ar putea materializa prin cancelariile prezidenţiale ale statelor prietene sau aiurea. În fine, duminică, 10 decembrie 1989, ora 10.00,  dictatorul apare în pădurea Ghimpaţi din judeţul Giurgiu pentru tradiţionala vânătoare tovărăşească. Îi sunt alături Contantin Dăscălescu şi Gheorghe Oprea. Se vânează fazani, iar Nicolae Ceauşescu foloseşte două puşti Purdey. Fără să fie un eveniment special, vânătoarea de la Ghimpaţi a fost ultima faptă de arme a dictatorului.

„Nu renunţaţi, tovarăşe secretar“
Peste doar o săptămână, la 17 decembrie, se mâhneşte atât de tare încât, în plină şedinţă CPEx, anunţă că-şi dă demisia şi se îndreaptă, cu obidă, către uşă. Stenografa şedinţei, Maria Ionescu, povestea, la 4 ianuarie 1990, în faţa Procuraturii Militare, că demisia mimată a dictatorului, oricum o premieră în politica ceauşistă, nu era decât o reacţie la adresa nomenclaturiştilor săi: „Pentru că unii dintre cei prezenţi, printre care Gheorghe (Gogu) Rădulescu şi Constantin Dăscălescu, nu şi-au însuşit propunerea lui Ceauşescu ca generalul Vasile Milea şi Tudor Postelnicu să fie destituiţi“, spune femeia, citată de Constantin Corneanu în „Victorie însângerată. Decembrie 1989“. Dăscălescu inuieşte amărăciunea lui Ceauşescu şi-l întoarce din drum cu replici precum: „Nu se poate, tovarăşe secretar general! Noi nu asta am vrut! Nu vom merge fără dumneavoastră! [...] Tovarăşe Ceauşescu, nu renunţaţi! Noi mergem mai departe doar alături de dumneavoastră!“.

Citiţi şi: În decembrie 1989, Ion Coman a ordonat foc pe străzile Timişoarei. În total, au murit '73 de oameni şi 296 au fost răniţi. Coman a fost acuzat, condamnat şi graţiat. Nimic nu l-a făcut însă să-şi regrete trecutul şi ordinele criminale. A rămas, impenitent, un apostol al trecutului. Un apostol liber al crimei instituţionalizate.

Timişoara: „Nu acceptăm concesii“
Ultima declaraţie a lui Dăscălescu are o reprezentare cât se poate de concretă: pe 20 decembrie 1989, la ora 12.36, din dispoziţia Elenei Ceauşescu, premierul României, însoţit de celălalt strungar în fier de la vârful partidului, Emil Bobu, ajunge pe aeroportul din Timişoara revoluţionară. Organele locale de partid şi de stat îi pregătiseră lui Dăscălescu trei scene de unde ar fi putut negocia cu demonstranţii: Opera Română, Consiliul Judeţean de Partid (CJP) Timiş şi Stadionul 1 Mai. Dăscălescu va fi dus însă la sediul judeţenei, sub o puternică escortă militară, coordonată de către generalul-locotenent Constantin Nuţă, de unde speră să aibă un dialog constructiv, cu scopuri progresiste, cu cei aproximativ 10.000 de oameni de pe străzi. Fireşte, socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din primul oraş-martir al Revoluţiei: după ce încearcă să tragă de timp cu explicaţii şi strategii stângace, după ce e huiduit în repetate rânduri, Dăscălescu încearcă o discuţie cu delegaţii revoluţionarilor, invitaţi în sediul CJP. Nu prea-i merge nici aşa. Într-un acces de furie, bate cu pumnul în masă şi-i ameninţă cu moartea prin împuşcare pe liderii revoluţionarilor. E departe de a realiza amploarea protestului din oraşul de pe Bega. Îl lămureşte însă Ioan Savu: „Domnule prim-ministru, mi-aţi înţeles colegii în mod greşit. Noi nu vrem revendicări mărunte, nu acceptăm concesii de conjunctură. Adică discuţia noastră poate începe cu următoarele două puncte: 1. Demisia guvernului actual. 2. Demiterea lui Ceauşescu“.

Drept răspuns, premierul României încearcă un ineficient, deloc ludic, revoltător joc pasiv de „ştiaţi că“, pe teme de politică internaţională şi idei: „Domnule, dumneata ştii că Gorbaciov şi cu Bush au hotărât în Malta să-mpartă lumea? [...] Mata ştii că Gorbaciov l-a lăsat pe Bush să intervină în Panama? [...] Dar ştii că Bush l-a lăsat pe Gorbaciov să intervină, să împartă România între Rusia şi Ungaria?“, arată istoricul Constantin Corneanu. „Îi tremurau fălcile“, spunea o timişoreană prezentă la masa rotundă. Oricum, situaţia e clară: n-o fi având Dăscălescu niciun monolog interior cu privire la povara trecutului şi prezentului său, dar, chiar şi în ultimul ceas, pare prea departe de-a fi un om al dialogului.

„Atunci să se tragă în ei!“
Noaptea, liderii de la Bucureşti pleacă învinşi de la negocieri. Speriaţi, însoţiţi de o gardă importantă de paraşutişti, duetul se întoarce spre aeroport în mare viteză. „Din cauza vitezei, un camion de paraşutişti s-a răsturnat la o curbă, accidentul soldându-se cu rănirea grava a unor militari“, scrie Corneanu în „Victorie însângerată. Decembrie 1989“. Avionul decolează la ora 04.35, dar, pentru că vremea era neprielnică unei aterizări pe Otopeni, zădărnicitul duet aterizează la Constanţa, de unde e adus la Bucureşti cu maşina primului secretar de judeţ.

După întoarcerea lui Nicolae Ceauşescu din Iran, în ultima şedinţă a CPEx, din 22 decembrie 1989, Dăscălescu arată că şi-a învăţat lecţia la Timişoara şi oferă soluţia pentru a opri manifestaţiile din Capitală: „Vom vedea dacă masele vin liniştite, dar dacă vin cu armă în mână, atunci să se tragă în ei!“. Nu trădează niciun regret, n-are mustrări de conştiinţă, rămâne acelaşi impenitent supus necondiţionat lui Nicolae Ceauşescu. E vorba de un calcul politic şi, până la urmă, e o chestiune de supravieţuire. Iar robii de meserie nu-şi trădează niciodată stăpânul.

Citiţi şi: A fost un om credincios. A fost sluga perfectă a lui Nicolae Ceauşescu. Pentru devotamentul arătat a primit numeroase funcţii atât în aparatul de partid, cât şi de stat: a fost ministru de Interne, viceprim-ministru al guvernului şi secretar al CC al PCR.

„Bun strungar şi foarte supus“

Constantin Dăscălescu se naşte la 2 iulie 1923, în localitatea Breaza de Sus, judeţul Prahova, într-o familie relativ modestă. În chestionarele de partid şi-n autobiografii, va scrie, precaut, că provine dintr-un mediu mic-burghez, deşi nu face decât să-şi amplifice artificial potenţialele slăbiciuni. Tatăl său, Nicolae Dăscălescu, lucrase o vreme ca muncitor la magazia de rechizite a societăţii Steaua Română, iar în anii ’30, fusese, pentru jumătate de an, primar al localităţii din partea Partidului Naţional Ţărănesc-Nicolae Lupu. Mama, Stanca Dăscălescu, rămăsese să îngrijească de gospodărie. „Este o femeie liniştită şi cu comportări bune faţă de celelalte femei“, arată o notă a Comitetului Raional Câmpina din 15 aprilie 1953, anexată dosarului de cadre al lui Dăscălescu.

Constantin creşte, alături de părinţi, de soră şi de cei doi fraţi ai săi, în casa părintească din comună, cu două camere şi împrejmuită de o livadă cu pomi întinsă pe un pogon de pământ. În copilărie şi la şcoală nu se remarcă. Numai învăţătorul Gheorghe Mateescu îl mai împodobeşte, într-o referinţă pentru partid, cu virtuţi spirituale şi intelectuale: „A fost un copil inteligent, mereu fruntaş printre fruntaşi, cu voinţă pronunţată şi mereu preocupat de realizări frumoase şi utile semenilor săi şi lui însăşi (sic!). Avea preocupări intelectuale, în sensul de a se forma pentru viaţă, printr-o cultură cât mai temeinică“, scrie învăţătorul, profesorul şi directorul şcolii primare la care învăţase Dăscălescu şapte ani.

Citiţi şi: A rămas în istorie pentru afirmaţia „am fost un dobitoc“, rostită în faţa judecătorilor, în primul proces al comunismului, din ianuarie 1990. Tudor Postelinu n-a fost niciodată un dobitoc! A ştiut întotdeauna care-i misiunea sa în ceauşism şi şi-a asumat, cu cinism ţanţos, dar cu preţul onoarei proprii, atât responsabilităţile criminale de şef al Securităţii, cât şi conspiraţiile şi câştigurile din jurul maşinăriei de bani a Securităţii.

„Dreptul la viaţă al muncitorului conştient“
După absolvirea cursului primar, în 1937, tânărul se înscrie la „Gimnaziul industrial muncitoresc din Breaza“, după cum scrie în autobiografii. La şcoala profesională unde învaţă, timp de patru ani, secretele strungăritului în fier. Cu diploma de meseriaş, în 1941, se angajează la Societatea Astra Română Câmpina, unde întrerupe lucrul doar pentru a merge în armată.

Copilăria şi adolescenţa lui Constantin Dăscălescu ar fi rămas, probabil, prizoniere ale anonimităţii specifice unui sat guvernat de banalitate, de pe dealurile României. Totuşi, în perioada de formare a viitorului premier intervin două evenimente aparte. Cel mai important: la 25 octombrie 1945, tânărul e primit în Partidul Comunist Român, formaţiune care există în legalitate de două luni şi două zile. În adeziunea scrisă, Dăscălescu susţine că motivaţia pentru care îmbrăţişează, direct de la strungul de fier, ideologia comunistă este „dreptul la viaţă al muncitorului conştient“.

Această fotografie de pe Stadionul din Ploieşti i-a adus lui Constantin Dăscălescu mai multe probleme în partid FOTO: Arhivele Naţionale, Fond CC al PCR

Fanfaronul
În fine, înainte de ataşamentul muncitoresc, Dăscălescu îşi face cunoscute şi veleităţile artistice. „În timpul cât am stat la gimnaziu am cântat la fanfara gimnaziului, timp de vreo doi ani“, scrie într-o autobiografie pentru partid. Predilecţia şi, de ce nu?, aptitudinile pentru rezonanţa aparte a muzicii de fanfară îl va urmări o vreme. Nu despre ambiţiile ulterioare de fanfaron e vorba, ci despre o problemă care i-ar fi putut curma cariera politică înainte chiar de a o fi început. Comisia de Verificări a partidului, care controla, din 1948, dosarele tuturor membrilor pentru a tria, dintre comunişti, oportuniştii şi alţi membri cu dosar imperfect muncitoresc, găseşte şi în trecutul lui Dăscălescu un episod neclar. E vorba despre o fotografie de la un concurs al fanfarelor de uzină, ţinut pe stadionul din Ploieşti, unde s-ar fi cântat melodii dintr-un fond cultural suspect, adică cel al legionarilor.

Bass fligornul
Dăscălescu (foto dreapta) lămureşte această confuzie, cu eleganţă şi migală, într-o completare la autobiografia de partid: „Întrucât învăţasem să cânt la fanfară, atât la şcoala primară şi, mai ales, la gimnaziul industrial, orele de muzică din cadrul programului şcolii erau folosite exclusiv pentru pregătirea la instrumentul respectiv la care eram repartizaţi. Eu am învăţat să cânt la Bass-fligorn şi jass. [...] Fanfara a fost programată să meargă cu echipa de dansuri, formată din ucenici, la un concurs organizat pe stadionul din Ploieşti, unde a luat parte mai multe întreprinderi. [...] Pe stadion fanfara a cântat cânteva cântece, dansuri naţionale pe care le-a executat echipa“, explică bărbatul. În plus, aceasta a fost ultima sa reprezentaţie în calitate de membru al fanfarei, care făcea artă, nu politică. Apoi, a pus muştiucul la loc şi-a agăţat bass fligornul în cui. Era timpul pentru lucruri mai măreţe. Se pare că evenimentul e trecut cu vederea de către comisarii partidului, care totuşi îi verifică trecutul cu mai multă atenţie: dosarul său de cadre cuprinde descrieri detaliate despre părinţi, fraţi, soţie, unchi, mătuşi, cumnaţi şi alţii, alături de zeci de referinţe de la persoanele care l-au cunoscut.

Deşi devine repede membru de partid, Dăscălescu nu renunţă la meseria sa. Rămâne în fabrică, la strungărit fier, până în noiembrie 1947. Se pare că omul ştia să lucreze bine cu pile şi burghie – Vasile Bucuroiu, tovarăş de atelier, spune că era „bun strungar şi foarte supus executa ori ce piesă fără a da rebuturi“. Această frază ar putea explica perfect ascensiunea ulterioară a tânărului strungar, numai că bărbatul îşi începe cariera în partid cu stângul. „În anii 1945-1946 nu luam parte regulat la şedinţe, căutam mai mult să plec acasă. Nu eram destul de pătruns şi hotărât, toate astea din cauza nivelului politic scăzut. Cred că nu am făcut muncă suficientă de partid, am citit prea puţin ca să-mi ridic nivelul politic până mai târziu, când am început să prind gustul cititului“. Cei care l-au cunoscut pe Dăscălescu ştiu mai bine cum s-a materializat acest gust al cititului, afişat cu ostentaţie în chestionarul de partid citat, completat la 13 iulie 1949.

Citiţi şi: Nicolae Doicaru a servit Securitatea comunistă timp de 40 de ani. Şi la Gheorghiu-Dej, şi la Ceauşescu. A condamnat oameni la moarte şi a fost cel mai longeviv şef al spionajului românesc. În decembrie 1989, se prezenta drept luptător împotriva regimului condus de dictator. Îşi nega, în faţa naţiunii, întreaga existenţă. Totuşi, Nicolae Doicaru a existat şi a lăsat cicatrici adânci.

Cât de educat era Dăscălescu
Oricum, aparte de funcţiile mărunte de secretar de sindicat petrolist în Câmpina, parcursul bărbatului în ierarhia Partidului Comunist înregistrează mai multe opriri formative: în 1949, Dăscălescu e trimis la şcoala de partid de şase luni din Ploieşti, iar după absolvire rămâne asistent. În 1951, e numit director la cursul de partid de trei luni din Câmpina, iar din ’51 – instructor în Secţia Organelor de Partid a CC al PCR. În tot acest timp, reuşeşte să absolve şi cursurile fără frecvenţă ale Şcolii superioare de partid „Ştefan Gheorghiu“, iar din ’56 e ales secretar cu probleme economice al Comitetului regional de partid Ploieşti. Tot acest îndelung proces pedagogic, poate chiar instructiv, e definitivat în 1962, când Dăscălescu se întoarce de la cursurile de trei ani ale Şcolii superioare de partid de pe lângă CC al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Înapoi în România, e ales secretar cu probleme organizatorice (1962), apoi prim-secretar al comitetului regional de partid Galaţi şi, mai important, membru în CC al PCR (1965), iar, în cele din urmă, prim secretar al Comitetului judeţean de partid Galaţi (1968). Unul dintre referatele de partid anexate dosarului său aduce o adăugire cel puţin curioasă: „În acest timp a absolvit liceul, iar în prezent susţine examenele de diferenţă la Academia de Studii Economice“.

Prieten cu ofiţerii KGB şi GRU?
În fine, e clar că sejurul educaţional de la Moscova îi prieşte lui Dăscălescu. În plus, în această perioadă, se pare că leagă prietenii aparte. Fostul ministru comunist de Externe Ştefan Andrei povesteşte: „Fost absolvent al Şcolii Superioare de Partid de la Moscova, Dăscălescu, în anii când era secretar şi apoi prim-secretar regional de partid la Galaţi, se întâlnea deseori în zonă cu ofiţeri KGB ori GRU. Chiar înainte de momentul decembrie ’89, se întreţinuse cu consulul sovietic de la Ismail“.

Citiţi şi: Ştefan Andrei, diplomatul care a luat numele lui Ceauşescu în deşert. Ştefan Andrei a promovat interesele lui Nicolae Ceauşescu pe toate continentele, din Washington până-n deşertul african. A fost ministru de Externe şi unul dintre oamenii de încredere ai dictatorului – printre puţinii demnitari care ajunseseră la şcoală şi în timpul orelor de curs, nu doar în vizite.

Elena Ceauşescu: „Dăscălescu ştie să dea cu biciul“

Momentul-cheie în ascensiunea politică a lui Constantin Dăscălescu este strâns legat de ascensiunea celui care-i va guverna fiecare dintre alegerile politice: Nicolae Ceauşescu. Ştefan Andrei îl descrie pe bărbat, în volumul „Din frac în zeghe“, în cuvinte prea puţin măgulitoare pentru un viitor premier: „Un fel de «buldozer»‚ fără o cunoaştere aprofundată a problemelor economiei naţionale, dar abil, dur, fără simţul răspunderii“. Iar Dumitru Popescu „Dumnezeu“ îl plasează pe Dăscălescu sub vremuri: „Nu avea trăsăturile generaţiei proletare edulcorate, de după Dej, şi însuşi Ceauşescu l-a ţinut mult timp în rezervă, la judeţ, conştient că poate strica imaginea regimului său, pe care-l voia şlefuit, emancipat, suficient de evoluat să facă faţă deschiderii spre Vest. Dăscălescu rămăsese un troglodit. Dispreţuia «de plano» cultura, manierele şi orice rigori morale în politică. În judeţul lui se bătuse orbeşte pentru investiţii, nu atât ca să ofere populaţiei altă viaţă, cât pentru a-şi orna propriul curriculum vitae cu mari ctitorii, pregătindu-şi trambulina de lansare spre centru. Elena Ceauşescu, marea nostalgică a mâinilor de fier proletare de altădată, l-a determinat pe Nicolae Ceauşescu să-l aducă în Centrală, pentru început ca secretar cu agricultura, funcţie necunoscută până atunci, şi apoi ca numărul doi al Partidului, secretar organizatoric“, susţine Popescu „Dumnezeu“ în „Cronos autodevorându-se“.

Un serviciu la fileu pentru Ceauşescu
Totuşi, poate că ar fi nedrept ca ascensiunea lui Dăscălescu să fie explicată doar ca o urmare a pasiunilor efervescente mici ale dictatorilor. De fapt, promovarea lui Dăscălescu i se datorează exclusiv abilităţilor bărbatului. Aparte de frumoasa metaforă a mâinilor de fier, Dăscălescu era, într-adevăr, omul de care avea nevoie Nicolae Ceauşescu. O demonstrase mai întâi în august 1969, la Congresul al X-lea al Partidului. Lavinia Betea descrie, în „Viaţa lui Ceauşescu. Fiul poporului“, întreaga strategie: la alegerea membrilor CC, Dăscălescu ridică obiecţii serioase atunci când aude numele lui Gheorghe Apostol, vechi ilegalist şi tovarăş de puşcărie cu Gheorghiu-Dej. Veteranului i se reproşau chefurile şi ieşirile neprincipiale, în condiţiile în care ocupa funcţia de deputat în circumscripţia Galaţi-Est. Intervenţia lui Ceauşescu a fost însă, hotărâtoare. „Ca şi cum ar fi fost cu totul străin de «iniţiativa» lui Dăscălescu, secretarul general a părut că-i ia apărarea veteranului comunist. Un pahar-două în plus, o petrecere mai face oricare, a zis el, după relatările unor martori. Nu acesta-i marele defect al lui Apostol însă. Ci faptul că... nu citeşte, nu învaţă, nu ţine pasul cu timpurile moderne“, arată Lavinia Betea. Deşi în luna ianuarie a acealuiaşi an, Dăscălescu susţinuse candidatura lui Apostol la Galaţi, potrivit menţiunii lui Pierre du Bois, în „Ceauşescu la putere“, congresul partidului îi dădea posibilitatea de a-i oferi un serviciu la fileu liderului comunist. Or, ştia şi el că nicio faptă bună nu rămâne nerecompensată.

Citiţi şi: Şeful spionajului românesc în perioada 1972-1978, Ion Mihai Pacepa, a fost omul bun la toate din anturajul cuplului Ceauşescu. În 1978, i-a trădat pe cei pe care înainte îi adulase. A dezertat. Presa occidentală îl prezenta drept „cel mai mare peşte“. Avea dreptate: există câteva lucruri putrede în biografia lui Pacepa.

Dăscălescu se va dovedi util şi în alte înscenări similare: după ce ilegalistul Constantin Pârvulescu îndrăznise să ia cuvântul împotriva tovarăşului, în noiembrie ’79, la al XII-lea Congres al partidului, Dăscălescu a examinat atitudinea fostului lider comunist alături de Emil Bobu şi Petre Lupu. Rezultatul anchetei de partid: excluderea din partid a lui Pârvulescu. „Îndărătnicia cu care şi-a susţinut în continuare părerile antipartinice, provocatoare, exprimate în congres şi după aceea scot în evidenţă cu pregnanţă că Pârvulescu nu regretă în niciun fel ce a făcut“, spune Dăscălescu în şedinţa CPEx din 16 decembrie 1980.

Apoi, la Conferinţa Naţională a Scriitorilor din iulie 1981, tot Dăscălescu, trimis de Ceauşescu, îl înfierează pe scriitorul Ion Caraion. „Fusese trimis de Ceauşescu să regizeze alegerile din cadrul ultimei conferinţe a Uniunii Scriitorilor dinaintea prăbuşirii regimului“, susţine Vladimir Tismăneanu pe blogul său. Ştefan Andrei susţine că tot Dăscălescu a fost instrumentul prezidenţial şi în ’82, când Cornel Burtică a fost destituit din funcţia de prim-secretar al judeţenei de partid Prahova, din CPEx şi din CC, după ce fuseseră descoperite ilegalităţi financiare comise de Triţă Făniţă, directorul Întreprinderii Agroexport.

Toate funcţiile lui Dăscălescu
Operativitatea lui Dăscălescu în astfel de situaţii politice l-a adus, din ’68 până în ’82, într-o serie de funcţii de incertă responsabilitate: membru al Consiliului de Stat (din ’72), prim-adjunct al şefului Secţiei Organizatorice a CC al PCR (26 noiembrie ’75-16 iunie ’76), preşedinte al Uniunii Naţionale a Cooperativelor Agricole de Producţie (16 iunie 1976-7 martie 1978), preşedinte al Consiliului central de coordonare a activităţii organizaţiilor cooperatiste (în 1978), preşedinte al Consiliului Organizării Economico-Sociale (7 martie 1978-3 iunie 1982), secretar pentru probleme organizatorice al C.C. al P.C.R. (7 martie 1978-6 februarie 1979), şef al Secţiei Cadre a CC al PCR (6 februarie 1979-21 mai 1982), preşedinte al biroului Comisiei pentru problemele organizatorice de partid, de stat, ale organizaţiilor de masă şi obşteşti a CC al PCR (din 27 martie 1980). Din 21 mai 1982, Dăscălescu e numit în cea mai înaltă funcţie pe care o putea ocupa cineva în ceauşism: prim-ministru al Guvernului. Fostul şef al cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, susţine, în memoriile sale, că a aflat motivul schimbării, în ’82, a lui Ilie Verdeţ cu Constantin Dăscălescu, chiar de la Elena Ceauşescu: „Verdeţ a devenit prea «sfătos», tovarăşu’ are nevoie de cineva care să vorbească mai puţin şi să execute ce i se spune. Dăscălescu ştie să dea cu biciul şi, când exagerează, tovarăşu’ o să-i pună căpăstru“, ar fi spus femeia. Lavinia Betea susţine, în „Viaţa lui Ceauşescu. Tiranul“, că schimbarea lui Verdeţ s-ar fi datorat opoziţiei acestuia faţă de decizia lui Ceauşescu, din ’82, de a cartela pâinea.

1 august 1987. Premierul israelian Iţac Şamir (stânga) îl primeşte pe omologul său român în Israel FOTO: Guliver / Getty Images

Cum a ignorat Ceauşescu catastrofa de la Teleajen
Dacă avea sau nu cu adevărat dreptate Elena Ceauşescu nu ştim, însă Dăscălescu îi oferea toate motivele să-şi formeze o astfel de părere. Dăscălescu, docilul, servilul, preaplecatul respecta cuvântul lui Ceauşescu în litera lui. Un exemplu: Explozia de la Combinatul Petrochimic Teleajen din decembrie ’83, produsă la punerea în funcţiune a noii instalaţii de piroliză, s-a soldat cu 28 de morţi şi 39 de mutilaţi, prejudiciul economic fiind de cinci miliarde de lei, arată Lavinia Betea în „Tiranul“. Deşi comisia de anchetă raportase cauze tehnice (neaprofundarea tehnologiei şi utilizarea unor componente corespunzătoare de producţie autohtonă), Ceauşescu a contrazis vehement specialiştii, fiind susţinut de emulii Dăscălescu şi Bobu. Verdictul său: catastrofa s-a produs din indisciplina şi dezordinea factorilor de răspundere.

Citiţi şi: Lina Ciobanu era cunoscută în ceauşism mai ales prin prisma înfăţişării sale: cocul cuminte şi deux-piece-ul tradiţional. Această imagine-clişeu ascundea însă o biografie fără prea multe repere. În afară de frizura standard, Lina Ciobanu n-a reuşit să lase o amprentă personală în comunism. În spatele cocului nu se
asundea, de fapt, mai nimic.

O situaţie similară a condus, câţiva ani mai târziu, şi la revolta muncitorilor de la Braşov, din 15 noiembrie 1987. O notă din dosarul de urmărire a inginerului Nicolae Oancea, directorul Direcţiei de Export a Întreprinderii de Autocamioane „Steagul Roşu“ Braşov (IABv), publicată de CNSAS, arată o serie de deficienţe de producţie şi de aprovizionare cu care gigantul industrial se confrunta încă din 1980. Motivele: echiparea maşinilor cu piese de slabă calitate şi stocuri de mii de camioane incomplete. Deşi Ilie Verdeţ şi Constantin Dăscălescu sunt înştiinţaţi de problemlele de la IABv, conducătorii statului decid să fie construite în continuare autocamioane incomplete pentru a putea raporta îndeplinirea planului de lucru. Pentru raportările fictive şi stocurile imense, muncitorii erau, însă, cei penalizaţi, iar situaţia lor devine din ce în ce mai dramatică. Muncitorilor li se taie cantităţile de făină, mezelurile sunt proaste, brânza, untul şi lactatele sunt insuficiente, iar carnea e, mai degrabă, un ideal. În plus, braşovenii n-au nici măcar apă potabilă întotdeauna, se îmbolnăvesc şi, dacă lipsesc de la serviciu, sunt sancţionaţi. Ajunşi la capătul puterilor, muncitorii organizează spontan un protest în noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1987. Revolta este însă înăbuşită de autorităţi, iar protestatarii – anchetaţi în stilul securist al epocii lui Dej.

„Voiau să ne distrugă“
„Ceauşescu a trimis în Braşov pe Ion Radu, Tudor Postelnicu, Emil Bobu şi Constantin Dăscălescu. Au fost aduşi din toată ţara ofiţeri din Ministerul de Interne. În urma anchetării noastre trebuia să se obţină un număr de dosare care să fie satisfăcător pentru toată lumea: pe noi, anchetaţii, să ne distrugă, pe anchetatori să-i scoată basma curată, pe Ceauşescu şi pe activişti să-i răzbune şi, în acelaşi timp, să nu supere prea tare comunitatea internaţională, fiindcă România declarase în 1975 că nu mai are deţinuţi politici“, scrie Mircea Sevaciuc în „15 noiembrie 1987. Ziua demnităţii“. La întoarcerea în Bucureşti, Dăscălescu spunea, la 20 noiembrie, într-o şedinţă CPEx: „Nu vă mai spun că toţi aceşti oameni, unii dintre ei, nu ştiu decât să bea şi să dea din gură şi să ceară“.

S-a blocat în Lăstun
Păstrând proporţiile, logica după care funcţiona IABv seamănă izbitor cu întâmplare mai degrabă comică, petrecută la Întreprinderea de Autoturisme Timişoara, în 1988, la inaugurarea primului lot de autoturisme Lăstun. Se pare că premierul Dăscălescu a rămas, pentru câteva clipe, blocat în maşina de mici dimensiuni, pentru că uşa se blocase. Nu degeaba îi spunea Ceauşescu, încă din ’72, c-ar fi cazul să mai slăbească.

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]