PORTRET Alexandra Dariescu, pianistă convinsă de mică: „Când am ajuns în Marea Britanie, aveam partiturile trase la xerox şi mi s-a spus că e ilegal“

PORTRET Alexandra Dariescu, pianistă convinsă de
mică: „Când am ajuns în Marea
Britanie, aveam partiturile trase la xerox şi mi s-a spus că e ilegal“

Alexandra Dariescu                                                                                       FOTO:  Marco Borggreve

Alexandra Dariescu a fost prima femeie pianist din ţară care a cântat la Royal Albert Hall din Londra. De mic copil, Dariescu, acum în vârstă de 34 de ani, a ştiut că vrea să treacă prin viaţă apăsând clapele pianului, fără să regrete, deci, nicio clipă, orele pe care şi le-a petrecut exersând. Pianista va urca pe scena de la Sala Palatului, sâmbătă seara, de la ora 19.30, alături de Orchestra Naţională a Franţei şi dirijorul Ion Marin.

La şapte ani, o tânără din Iaşi începea să ia lecţii la o pianină pe care mama ei o cumpărase, după multe economii, înainte de ’89. O frumuseţe rusească vişinie care şi-a primit numele de Ceaikovski. Deşi nu provine dintr-o familie de muzicieni, mama Alexandrei Dariescu a vrut ca aceasta să înveţe să cânte- pur şi simplu. „M-a dus la Liceul de Artă, care acum e Colegiu Naţional, unde a fost o preselecţie şi am intrat imediat, iar apoi m-am îndrăgostit de pian. Am ştiu exact ce vreau, explica pianista într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ de la începutul acestui an.

Primul concert cu orchestra s-a întâmplat pe când avea doar nouă ani, cu Orchestra Simfonica din Chişinău şi cu dirijorul Nikolae Tatarinov. A fost un moment aparte care a făcut-o, după ieşirea de pe scenă, să le spună mamei şi profesoarei ei că îşi dorea să devină pianist concertistă- asta, deşi nu îi era prea clar ce înseamnă asta. Şi-a făcut apariţia pe scenă într-o rochiţă de catifea vişinie pe care i-o făcuse mama ei, cu o fundă mare la spate şi cu pantofi cu toc mic, aşa cum nu mai purtase. 

A urmat o scenă în care, micuţa Andriescu, fără să ştie, şi-a decis ferm cariera, nelăsându-se pradă emoţiilor care, iniţial, am putea spune, mai mult ca pe o glumă, că au îngenuncheat-o. „Când am intrat pe scenă, în sala arhiplină, orchestra de adulţi era acolo şi eu am alunecat. Am căzut şi toţi s-au speriat. Partiturile parcă au zburat! Mama, în primul rând, în sală, a îngheţat, şi atunci a fost momentul super-important. Ce faci? Stai jos şi începi să plângi? Sau te ridici şi îţi zici: «Hai, Alexandra, să facem un show extraordinar!». A venit dirijorul şi m-a întrebat: «Să te ajut?». I-am răspuns: «Nu, nu, mulţumesc!». M-am ridicat, am mers la pian, m-am aşezat, m-am uitat la oamenii din sală şi am cântat. În viaţă, în orice carieră, de multe ori pici, la propriu sau la figurat, dar e important să te ridici şi să mergi înainte“, rememora Alexandra Dariescu în cadrul aceluiaşi interviu.  

Dedicată pianului, din copilărie

Când era copil iubea să meargă în taberele la munte şi în vacanţe, la mare. Când avea 10 ani, excursia la mare era în aceeaşi perioadă cu primul ei concurs internaţional, in Italia. Mai erau două săptămâni, iar ea voia să rămână acasă să studieze. I se părea inacceptabil să ia şapte zile pauză. „Unul dintre părinţi m-a întrebat atunci: «Cum să faci treaba asta? Ai doar 10 ani»“. Numai că Alexandra a arătat că putea. A rămas la ore cu profesoara ei, apoi a plecat la concurs şi a luat premiul I.  Şi-a ascultat profesoara care obişnuia să îi spună că pianul mereu îi va da înapoi. 

„A fost cea mai mare satisfacţie; pianul mi-a deschis o altă lume. Profesoara mea spunea: «Cu cât îi dai mai mult pianului, cu atât primeşti mai mult». E adevărat, pentru că ai o călătorie spirituală cu muzica: tot timpul încerci să devii mai bun şi asta te face să mergi mai departe pe o scară invizibilă pe care niciodată nu reuşeşti să o urci complet. Apar determinarea şi dorinţa de a-i oferi publicului cât mai mult“.

Doar Dariescu şi o valiză

În clasa XI-a, Alexandra Dariescu pleca în Marea Britanie. Câştigase un concurs, în trei runde, pentru toate instrumentele şi voce. A câştigat, şi-a făcut valiza, şi-a lăsat familia acasă şi a plecat la studii. A fost o perioadă foarte diferită faţă de ceea ce văzuse în România, cu acces la tot ceea ce îi trebuia.

Şcoala a fost extraordinară, am avut acces la pian tot timpul, în bibliotecă găseai orice partitură sau carte, tot ce voiai se putea comanda pentru tine. În România este greu, pentru că toate partiturile sunt fotocopiate. Când am ajuns în Marea Britanie, aveam partiturile trase la xerox şi mi s-a spus că e ilegal. Trebuia să lucrez cu originalele“. A fost şi o perioadă dificilă pentru cineva care era, totuşi, încă un copil. I-a fost dor de casă şi, fiind o perioadă în care nu avea nici telefon, nici calculator, le trimitea părinţilor în ţară, scrisori. „Primeam câte cinci lire bani de buzunar, colegii îşi cumpărau dulciuri, iar eu îi păstram şi îmi luam cartele de telefon. Cu cinci lire puteam vorbi trei minute la telefon. De-abia aşteptam să sun acasă“.

În clasa a XII-a a revenit în ţară, unde a fost nevoită să dea toate diferenţele la şcoală. Era anul şcolar 2002-2003, România nu era în UE, aşa că numai aşa s-a putut. Totuşi, cât a fost în Marea Britanie, şi-a asigurat viitorul în muzică. A fost la preşelecţie pentru Conservatorul  Regal din Manchester. Acolo a cântat aceeaşi piesă de trei ori: pentru şeful de  catedră, căruia i s-a alăturat o profesoară, cărora li s-a alătura decanul. 

„A ajuns şi el, iar prima lui întrebare a fost: «Ai vrea să studiezi aici?». Şi le-am zis că da. S-a deschis raiul! Le-am spus şi că România nu este în Uniune, taxele sunt foarte mari – 30.000 de lire pe an –, plus cazare, şi mi-au răspuns că voi primi bursa integrală de patru ani. A fost unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea“. 

(Foto: arhiva personală)

Ulterior, Conservatorul i-a organizat primul turneu în America. Cât a călătorit în Europa, a obţinut medalia de aur, în anul III, înmânată de Ducesa de Kent. După absolvirea conservatorului, tânăra pianistă a continuat cu masteratul la Londra, la Guidhall School of Music and Drama, unde, spunea aceasta a început să aibă „alte contacte şi altă viziune“. În 2013, se întâmpla debutul la Royal Albert Hall.  

În Londra, acolo unde se întâmplă totul, după cum îi place pianistei să spună, a studiat cu Faye Mercer la Pocklington School, Mark Ray, Nelson Goerner, Alexander Melnikov şi Dina Parakhina la Conservatorul Regal din Manchester, Ronan O’Hora şi Imogen Cooper la Guildhall School of Music în Londra. Au urmat şi Sir Andras Schiff în Elveţia şi SUA, Dimitri Bashkirov şi Menahem Pressler în Elveţia şi Phillippe Cassard în Franta. Alexandra este astăzi Artist Onorific al Conservatorul Regal din Manchester şi preşedinta Fundaţiei Music în Lyddington în Marea Britanie.

„Spărgătorul de Nuci şi cu mine“

La finalul anului 2017, a avut loc premiera producţiei Alexandrei Dariescu, „Spărgătorul de Nuci şi cu mine“, un spectacol în care se combină pianul, dansul unei balerine şi animaţia digitală. „E un format nou pentru muzica clasică, care nu a fost făcut nicăieri. După trei ani şi jumătate de muncă am avut acea premieră la Londra“. A urmat un turneu mondial, cu peste 50 de concerte, aprope în întreaga lume, de la Europa, la Emirate, China şi Australia. „De ce am făcut acest proiect? La recitalurile de pian vârsta medie nu este cea pe care ne-o dorim, iar cu acest spectacol am avut 35% dintre spectatori sub 31 de ani. Ţelul a fost atins; asta e cea mai mare bucurie“.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: