Îl văd scoţându-şi ceasul şi aşezându-l pe catedră. Niciodată nu stătea la masa infinită de şah cultural pe care aşternea fişe, însemnări şi cărţi împărtăşite studenţilor săi. Sprijinit de marginea catedrei, cu ochelarii potriviţi şi cu mâinile împreunate, domnul Profesor Mihail-Radu Solcan îşi purta discursul cu o dăruire din care puteai lesne să îţi dai seama că îşi trăise viaţa întru filosofie şi o preschimbase, cu toată pasiunea, într-o filosofie vie. Vie, pentru că aşa va rămâne pentru toţi cei care s-au hrănit, ca alumni, din slova sa.

 

Ar fi nepotrivit din partea noastră să vorbim despre domnia sa la trecut. Am devenit, fiecare după puteri şi după înţelegerea noastră, mai buni, prin simpla privire închinată zilnic dascălului nostru. Nu voi greşi, aşadar, dacă voi spune că este un intelectual modest, care şi-a purtat cu o demnitate boemă şi curată ţinuta academică dincolo de care îndrăzneam să văd un titan al filosofiei contemporane. Este profesorul care a trezit în mine conştiinţa unui tânăr care trebuia să fie pregătit, pe cât cu putinţă, pentru creştere şi pentru îndoială, pentru sine şi pentru o societate în care cei toleranţi vor lua la rost „încotro-ul” unei vieţi la care nu puteai răspunde abstract.

Gândiţi-vă că veţi fi întrebaţi nu ce e filosofia, ci cu ce vă ocupaţi!.

Îl văd zâmbind şi rânduindu-le pe toate cu o privire care se împărţea între studenţi şi manuscrise, între un punct de inspiraţie şi o bătaie de ceas care îl făceau să treacă la o altă idee. Totul se complica progresiv şi rămânea clar.  La fel de clar cum ar trebui să îmi fie mie acum că în tot prezentul acesta se încăpăţânează să vorbească un trecut care îmi spune că profesorul nostru drag s-a uitat la timp prea devreme; că timpul pe care îl ordonase cu o precizie dedicată, s-a împlinit şi s-a scurs. Dar acesta a fost şi rămâne timpul său.

 

În tot acest joc de călăuze, priviri, unelte şi tălmăciri, filosofia ni se descoperise ca o suverană dezlegare a „toate cele ce sunt”.

 

Avem sentimentul vag că există în jurul nostru o lume umană, că mai degrabă decât „gândesc, deci exist” este valid un argument care sugerează că „interacţionez cu alţii, deci exist”. Undeva ni se pare că fiinţează şi o lume a stelelor, ca să-l pastişăm pe Kant. Influenţează ea lumea oamenilor? (...) Pe cine să credem? Cum descoperim ceva despre „toate cele ce sunt”? Cu ajutorul filosofiei.

Filosofia este o activitate perfect legitimă, de a afla cum se articulează „toate cele ce sunt” dar şi de a înţelege rostul unei existenţe cum este cea pe care o ducem. Ca orice întreprindere umană, ea are o formă naivă şi una care se debarasează de presupoziţii insidioase.

(Prof.Dr. Mihail-Radu Solcan, Filosofia Ştiinţelor Umane. O introducere, Editura Universităţii din Bucureşti, 2012)

 

Cred că aceasta este cea mai grea lecţie a cărei noimă încerc să o desprind din plecarea dascălului meu. Rostul unei existenţe, „toate cele ce sunt” rămân, acum, cele mai grele întrebări care se lasă peste sufletul unor discipoli care trebuie să înţeleagă cu resemnare că „lumea stelelor” dăruieşte, învaţă şi răpeşte. Acestea sunt zilele în care doare să îţi priveşti şi să îţi potriveşti ceasul. Şi tot acum, pentru unii, se clatină curajul de a lua în serios  filosofia ca o pregătire pentru moarte.  

 

Mulţumesc pentru tot ce am primit nemeritat şi timpuriu, pentru răbdare şi pentru elan.

 

Îmi doresc să îi zăresc din prag biroul neatins, un univers cu patru dimensiuni livreşti în care se întind cărţi, scrieri şi însemnări în condei ca într-un mausoleu de gânduri, acolo unde fiecare dintre noi îşi va regăsi, rând pe rând,  aşa cum bine s-a spus, „profesorul enciclopedic”.

 

Dumnezeu să îl odihnească în pace!