Primii proprietari

În 1870 averea lui Ghiţă Petrescu a fost scoasă la licitaţie, la cererea creditorului său, G. Băjescu, care avea de recuperat suma de 600 galbeni de la acesta. Proprietatea este adjudecată de către Vasile Porumbaru pentru suma de 6110 lei. Este vorba, cel mai probabil, de cel care va deţine, alături de fratele său, Constantin G. Porumbaru, vaste suprafeţe de teren în afara Bucureştiului de atunci, în zona cuprinsă astăzi de străzile arh. Ion Mincu, Blvd. Aviatorilor, str. Ghe. Brătianu şi Blvd. Mareşal Ctin. Prezan (parcelarea extraurbană Câmpul Porumbaru din ultimul deceniu al sec. al XIX-lea). 

În strada Cătunului este posibil să fi existat o construcţie mai veche, anterioară celei de acum, însă nu deţinem informaţii despre ea. Ea apare încă în planul cadastral din 1911. Cert este că la aproximativ 25 ani de la achiziţionarea proprietăţii, familia Porumbaru decide să ridice o casă impunătoare, potrivit statutului ei social şi stilului vremii.

Dacă până în 1895 îl găsim pe Vasile G. Porumbaru cu adresa în strada Sfinţilor nr. 4, putem trage concluzia că noua locuinţă, din strada Cătunului nr. 25 a fost ridicată în 1896-1897, adică pe finalul vieţii sale. În 1897 moştenitorii lui Vasile Porumbaru cereau împărţirea averii sale, ceea ce a dus la scoaterea la vânzare a proprietăţii din str. Cătunului. Noul proprietar, Tache Ionescu, a plătit de la el 83000 lei şi a mai beneficiat de un împrumut în valoare de 58290 lei de la baronul de Waldberg. Totuşi, în vederea extinderii reşedinţei, a mai luat un împrumut de 160000 lei de la Creditul Funciar Urban, pe care îl va suplimenta cu alţi 30000 lei în 1899. (Sursa: inventarele C.F.U.)

Tache Ionescu

Pe numele său adevărat Dumitru Ioan (1858-1922), cunoscut și ca Dimitrie George Ionescu, iar în politică ca Tache/Take Ionescu, avocat și ziarist, a intrat în 1883 în Partidul Național Liberal. Din 1891 se alătură conservatorilor pentru ca apoi în 1908 să fondeze și să conducă Partidul Conservator-Democrat. A fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, de Finanțe, de Externe, devenind în decembrie 1921 Prim-ministru al României. 

În 1881 s-a căsătorit în Anglia cu Elisabeth (Bessie) Richards (n. 1860) și o perioadă au locuit în București cu chirie, relația nefiind pe placul familiei lui, pentru că superba tânără nu poseda avere şi titlu. Cuplul a locuit în casa din str. Cătunului până la ocupaţia germană a Bucureştiului, de la sfârşitul anului 1916; Bessie a plecat spre Iaşi şi apoi s-a refugiat în Anglia, unde a murit în aprilie 1918, în urma unui accident de călărie. În contextul istoric zbuciumat al intrării ţării noastre în război şi al înstrăinării de soţie, Tache Ionescu se va îndrăgosti de tânăra Alexandra "Adina" Catrina Olmazu (1891-1975, căsătorită la acea dată cu Dumitru Cordescu), provocând un adevărat scandal în lumea mondenă şi politică românească. După moartea lui Bessie, cei doi îndrăgostiţi, despărţiţi de 33 de ani, se vor căsători în 1919 dar nu vor avea o viaţă lungă împreună, Tache murind în 1922 în urma unei infecţii provocate de consumul de stridii. Odihneşte din 1924 în capela funerară proiectată de arh. Petre Antonescu şi decorată de sculptorul Emil Wilhelm Becker în Mănăstirea Sinaia.

Arhitecţii casei 

În perioada 1891-1895 Tache Ionescu a fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în subordinea sa desfăşurându-se activitatea arhitecţilor Thoma Dobrescu şi Louis Pierre Blanc.

Tache Ionescu va apela la serviciile arhitectului Thoma Dobrescu (1862-1934) pentru a-i ridica vila Negoiul din Sinaia şi se crede că tot acesta este autorul planurilor iniţiale ale reşedinţei bucureştene din str. Cătunului. (Vezi si bmim.muzeulbucurestiului.ro)

Casa Ionescu în 1906 (Sursa: Fr. Damé)

În 9 mai 1897 găsim solicitarea lui Ionescu de a cumpăra o bucată de teren de 40, 25 m.p., ce rămăsese în fața proprietății sale, după alinierea decretată de primărie. Odată achiziționată, în 26 mai proprietarul demarează lucrările de reparație a casei și de extindere a ei cu un corp de 62, 70 m.p. Planurile sunt semnate de elveţianul Louis Pierre Blanc (1860-1903), care optează pentru stilul Neorenașterii franceze. (Sursa: A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic, dosar 368/1897, vezi şi Oana Marinache, Cristian Gache, Louis Pierre Blanc, o planşetă elveţiană în slujba României, Ed. Istoria Artei, Bucureşti, 2014) 

Proiectul extinderii realizate de arh. Blanc în 1897

Antreprenorul lucrărilor din 1897 a fost italianul Iosef/Josef Piantini, colaborator frecvent al arh. Ion Mincu. În 1898 Piantini realiza şi grajdul din curte. Tot el este cel care în iulie 1904 extinde casa cu încă 20,80 m.p., adăugând un birou la parter și un salon la etaj, precum și sera. (Sursa: A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic, dosar 92/1904) Ştim că după moartea proprietarului, văduva sa, Adina Ionescu, a donat Baroului Ilfov cărţile de specialitate din bibliotecă (1928).(Sursa: Georgeta Filitti, Woroniecki, în „Biblioteca Bucureştilor”, anul X. nr. 11, decembrie 2007, pp 10-13)

Aşa cum putem observa în planul cadastral din 1911, în dreapta proprietăţii Ionescu se afla încă un vast teren viran; în această direcţie se va extinde casa Ionescu şi alături de ea se va mai ridica o reşedinţă somptuoasă, cea a secretarului și prietenul său apropiat, avocatul Constantin Xeni (1878-1963). Casa Xeni de la nr. 27 a fost realizată după proiectul arhitectului de origine olandeză Josef Schiffeleers (Sursa: A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic, dosar 328/1911, vezi şi Oana Marinache, Josef Schiffeleers, destinul unui arhitect olandez în România, Ed. Istoria Artei, Bucureşti, 2020) 

Familia Ionescu i-a comandat în aprilie 1913 arhitectului Leonida Negrescu lucrări noi la proprietatea din str. Costaforului nr. 25: împrejmuirea cu grilaj de fier, înălțarea zidului despărțitor de vecini, construirea unei anexe cu parter și etaj, supraînălțarea casei. Din planuri observăm două noi spații, primul retras în curte, destinat garajului, unei bucătării și odăilor servitorilor, precum și extinderea vestibului și a sălii de așteptare de la parterul reședinței principalae, iar la etaj o terasă și o cameră. (Sursa: Arhiva P.M.B., dosar 207/1913) 

Ambianța casei Ionescu, decorată cu lucrări de G.D. Mirea (1852-1934) și Mihai Simonidi (1872-1933), ne este prezentată de I. G. Duca în amintirile sale: 

"Casa lui Take Ionescu, ce curiozitate și ce simbol! Jos, camera de așteptare, intrarea, până și sufrageria ticsite de lumea cea mai neașteptată, diplomați cunoscuți, senatori respectabili, deputați grăbiți, ariviști de tot felul, clienți bogați, ziariști serioși sau lihniți, șantajiști de meserie, solicitatori de rând, văduve, orfani, bancheri, cămătari, femei suspecte, toată zgura politicianismului român. [...] Sus, liniște și seninătate. D-na Bessie Ionescu, înconjurată de câteva englezoaice și de nenumărați câini, citind, cântând la pian și ocupându-se cu o britanică tenacitate de protecția animalelor. Occidentul în toată splendoarea lui, un colț al civilizației Angliei pripășit pe malurile Dâmboviței. O scară numai despărțea aceste două lumi, între care în realitate erau atâtea secole de credințe, de lupte și de vitregii deosebite. Nu am cunoscut contrast mai izbitor și m-am întrebat adesea dacă, urcând cele câteva trepte, Take Ionescu reușea să fie în parte măcar alt om decât cel din biroul său de jos?" (Sursa: I. G. Duca, Amintiri politice, volumul III, Jon Dumitru Verlag, München, 1981-1982, pp. 111-112) Ca un detaliu de excentricitate, în afară de cei 10 câini, mai sunt consemnate şi alte animale: ursul Bruni, maimuţa Armina şi căprioare.

Transformări interbelice

Văduva Adina Ionescu se va recăsători în 1928 cu diplomatul polonez Jan Woroniecki; cu prilejul mutării noului soţ, au închiriat casa principală diferitelor instituţii şi ei au locuit în fostele dependințe din curte, modificate după planurile arhitectului Alexandru Zaharia,  rezultând astfel cea de-a două reşedinţă în stil toscan. În martie-iulie 1940 are loc vânzarea proprietății din str. Atena nr. 25 către Ministerul Justiției în scopul folosirii ca sediu pentru Consiliul Legislativ. (M.O. nr. 52 și nr. 163/1940) Înţelegerea a căzut însă, autorităţile nerespectându-şi obligaţiile rentei viagere acordate fostei doamne Ionescu. Familia Woroniecki se va muta apoi la Şosea, pe colţul cu str. arh. Ion Mincu, într-o reşedinţă comandată aceluiaşi Alexandru Zaharia.

După Revoluţie, proprietatea din str. Take Ionescu nr. 25 a fost revendicată de urmaşii Adinei Woroniecka şi abia în 2011 a fost emisă o decizie definitivă, Institutul de Etnografie și Folclor "C. Brăiloiu" (din cadrul Academiei Române)  evacuând acest sediu în toamna anului 2013.

În prezent proprietatea este scoasă la vânzare de către Regatta Imobiliare. 

Fotografiile au fost realizate de Ana Rubeli şi Patricia Lupuţiu cu prilejul unei vizite de studiu a Asociaţiei Istoria Artei, marcând şi sărbătorirea a 160 de ani de la naşterea arh. Louis Pierre Blanc.