Conform dosarului său de la CNSAS, Munteanu a acceptat de bunăvoie să colaboreze cu Securitatea lui Ceauşescu, ba chiar s-a oferit să o sprijine. Misiunea secretă a lui „Ioan” era să dea note informative despre un profesor de-al său de la Facultatea de Filologie (Universitatea Bucureşti), lector portughez, bănuit de comunişti că era spion al serviciilor secrete din Portugalia, dar şi despre câţiva studenţi străini cu care era coleg. După aproape un an, în 2 martie 1989, Securitatea renunţă la colaborarea cu „Ioan”, după ce lectorul care trebuia supravegheat în mod special părăseşte definitiv România. Întreaga dezvăluire a fost publicată de ziarul „Adevărul”.

La două luni după terminarea misiunii în calitate de „Ioan”, în mai 1989, Marian Munteanu ajunge din nou în atenţia organelor de anchetă de la acea vreme. De data aceasta, el a fost cel interogat, fiind pus să dea două declaraţii, pe care le scrie de mână şi le semnează filă cu filă, şi care priveau relaţia sa cu Petre Ţuţea. La acea vreme, student în anul II la Filologie, Munteanu, ca şi alţi câţiva studenţi, era unul dintre tinerii apropiaţi filosofului, vizitându-l foarte des. Ţuţea, care făcuse 13 ani de puşcărie, fiind acuzat de legături cu Mişcarea Legionară, era urmărit pas cu pas de Securitate, iar mai mulţi tineri care-l vizitau au fost chemaţi în faţa organelor de anchetă pentru a se „spovedi” în privinţa relaţiei pe care o aveau cu acesta.

Unul dintre ei a fost Marian Munteanu, care a scris şi semnat două declaraţii referitoare la vizitele pe care i le făcea lui Ţuţea, explicând detaliat, în faţa anchetatorilor, ce discuta cu „Bătrânul”, cu cine se mai întâlnea acesta, ce credinţe politice avea, cât era de ataşat de legionari şi cum vedea ca pe o salvare monarhia constituţională. În cele două declaraţii ale sale, din 12, respectiv 15 iunie 1989, ambele incluse în dosarul păstrat la CNSAS despre persoana de sprijin „Ioan”, Marian Munteanu, cel care legase o relaţie specială cu Ţuţea, se dezice aproape în totalitate de ideile mentorului său, ba chiar reduce, în faţa organelor de anchetă, cuvintele pe care i le impărtăşea filosoful la o „cascadă de vorbe pe teme politice şi economice actuale”, care „face parte din felul de a fi al bătrânului şi absolut nicio clipă nu am considerat-o decât o simplă bârfă”.

Mai mult, Munteanu recunoaşte în faţa anchetatorilor că „am încercat să-i câştig încrederea adoptând o poziţie, în timpul discuţiilor, în funcţie de punctul său de vedere, venindu-i chiar uneori în întâmpinare într-un mod care ştiam că o să-i facă plăcere” şi asta, pentru că Ţuţea, spunea Munteanu, era destul de dificil. În timpul în care a fost interogat şi pus să dea cele două declaraţii, Marian Munteanu recunoştea în faţa comuniştilor că „nu m-am considerat nicio clipă angajat din punct de vedere ideologic, datorită faptului că stăteam de vorbă cu un om care era purtătorul unei mentalităţi ce aparţine unei perioade istorice definitiv şi de multă vreme încheiate”.

Reproduc mai jos, integral, cele două declaraţii, din 12 şi 15 mai 1989, scrise de mână şi semnate de Marian Teofan Dragoş Munteanu, aşa cum apar în dosarul său „Ioan”, păstrat la CNSAS. Aceste două declaraţii, pe care nu se menţionează dacă au fost date în faţa Securităţii, a Miliţiei sau în faţa Partidului, sunt incluse ca dosar distinct în volumul I al dosarului în care Munteanu apare ca persoană de sprijin de la CNSAS. Singurele lucruri notate, cu creionul, înaintea celor două declaraţii din 12 şi 15 mai 1989, pe copertă, sunt: „PCR, 141419). 

„Declaraţie

dată în faţa noastră: 12.05.1989

Subsemnatul Munteanu Marian Teofan Dragoş, fiul lui Vladimir şi Maria, născut la 19.06.1962, domiciliat în Bucureşti, student anul II, Facultatea de Filologie, Secţia limba şi literatura română, membru al PCR, fără antecedente penale, căsătorit, declar următoarele:

În anul 1988, profesorul meu de lingvistică şi îndrumătorul grupei mi-a vorbit despre Petre Ţuţea în termenii următori: că este un bătrân filosof român care a fost în tinereţe prieten cu o seamă de personalităţi ale culturii interbelice, că este bolnav şi nu poate ieşi din casă neînsoţit. Profesorul Coja (Ion Coja - n.r.) m-a întrebat dacă nu vreau să fac cunoştinţă cu el şi, dacă pot şi mă interesează, să ies din când în când cu el la plimbare prin Cişmigiu. În schimb, aş beneficia de avantajul de a putea sta de vorbă cu o mare personalitate şi chiar aş fi recompensat băneşte. Am refuzat din capul locului ideea că aş primi bani pentru a ajuta un bătrân profesor să meargă din când în când în parc sau la frizer, dar am spus că m-ar interesa să-l cunsoc.

Profesorul Coja mi-a făcut cunoştinţă cu el (nu aş putea preciza, însă cred că la prima întâlnire am fost împreună cu colegul meu M.G.). Înainte de a merge la Petre Ţuţea, profesorul Coja mi-a spus că bătrânul este destul dificil (în sensul că e, uneori, irascibil şi nu prea suportă să se discute cu el în contradictoriu), lucru care s-a dovedit a fi adevărat. Am stabilit, mai apoi, cu Petre Ţuţea să vin să-l scot la plimbare, în zilele în care îmi permite programul, de la ora 15.00. La fel ca mine au mai venit colegii mei M.G. şi C.D., M.V. şi C.D., tot cu scopul de a-l însoţi la plimbare. Lui M.G. şi M.V. eu le-am vorbit despre bătrân, datorită faptului că nu reuşeam să vin decât destul de rar şi bătrânul spunea că are nevoie zilnic de mişcare, în caz contrar paralizia fiind inevitabilă. Aceştia doi l-au adus pe C.D. fără ştirea mea. Acest fapt l-am dezaprobat, deoarece am considerat că C.D., după părerea mea, ar putea da o interpretare eronată relaţiilor mele cu Petre Ţuţea şi, pe de altă parte, nu îl consider suficient de matur şi în pericol de a reţine de la bătrân aspecte nefaste, dăunătoare din punct de vedere ideologic.

Din discuţiile cu Petre Ţuţea am aflat că acesta ar mai fi fost vizitat de următoarele persoane: Marcel Petrişor (căruia îi dictează scrierile sale) şi un medic belgian. Eram de faţă când a fost vizitat de un bărbat în vârstă de 40 de ani care s-a recomandat M. Fiind rugat de bătrân, am telefonat lui Marcel Petrişor şi lui A.D.M. (acestuia din urmă cu mult înainte de incidentul cu scrisoarea de care am auzit că ar fi trimis-o).

În convorbirile avute cu Petre Ţuţea, în care, în cea mai mare parte vorbea mai mult dânsul, au fost discutate probleme extrem de diverse. Bătrânului îi plăcea foarte mult să vorbească şi sărea deseori de la un subiect la altul sau impunea un anumit curs al discuţiei, dorit de dânsul. Deşi lucrează în prezent la un vast tratat de antropologie, domeniile care îl obsedează sunt politica şi istoria.

Selectez în continuare un număr de afirmaţii sau opinii ale lui Petre Ţuţea care reveneau mai des în discuţie:

-  Poporul român ocupă un loc important între naţiunile lumii, chiar cel mai important, nu a greşit niciodată în istorie, a fost mereu învingător în conflictele multe.

- Consideră religia creştină (catolică şi ortodoxă) ca o atitudine fundamental umană, iar Biblia – cartea cea mai importantă.

- Zona socială de bază este satul, din considerente în primul rând de natură demografică şi morală.

- Basarabia şi pericolul maghiar.

- Viitorul poporului român.

Cele prezentate mai sus sunt temele cel mai des abordate de Petre Ţuţea, în afara celor strict culturale, acestea din urmă dominau totuşi fondul discuţiilor. Cu privire la istoria interbelică, Petre Ţuţea consideră Partidul Liberal ca cea mai importantă forţă politică. Mişcarea legionarilor, de care este ataşat în primul rând datorită caracterului religios şi naţionalist, a făcut o greşeală de neiertat prin politica de alianţă cu Germania. Pe Ion Antonescu îl socoteşte nebun datorită faptului că a declarat război Americii. Afirmă că cel mai important act din istoria modernă este Insurecţia de la 23 august şi susţine că, dacă PCR nu ar fi preluat conducerea statului, România ar fi fost distrusă definitiv de Stalin. Nu este de acord cu ideologia marxistă, datorită concepţiei sale total religioase.

De câte ori vorbeşte despre situaţia politică şi economică actuală, este preocupat numai de puterea ţării de a rezista în faţa duşmanilor ei principali: ruşii şi ungurii. Din acest punct de vedere consideră foarte important rolul satului, ca rezervor uman. De aceea s-a declarat, iniţial, a nu fi de acord cu sistematizarea, spunea dânsul, că odată cu dispariţia satului ar dispărea şi poporul român. Este de acord cu industrializarea, planul său de organizare a economiei naţionale prevedea crearea comunelor agro-industriale.

Declară că este militarist şi crede că este necesară o puternică înarmare a ţării, în primul rând nucleară, deoarece spune că România a nimicit toate imperiile care au ameninţat-o (Otoman, Austro-Ungar, German) şi mai devreme sau mai târziu o să vină şi rândul ruşilor. Americanii, spune Petre Ţuţea, sunt un popor de tâmpiţi şi n-au avut nici un creier politic, au făcut numai greşeli. Despre restructurarea din URSS spune fie că este ca în Caragiale, fie că este un proces care ne avantajează, deoarece a creat posibilitatea emancipării românilor din Basarabia. De asemenea, reformele din Ungaria le consideră foarte periculoase pentru statul român.

Despre poziţia unor persoane ca D. Deşliu, M. Dinescu, Doina Cornea, Aurel D. Munteanu, Petre Ţuţea spune că este de admirat curajul acestora, pe care îl numeşte «act de eroism civic» . Despre grupul Răceanu şi scrisoarea lor spune că este o gravă lovitură primită, datorită funcţiilor deţinute în trecut de aceştia. Şi fapta acestora, ca şi a lui Deşliu şi a celorlaţi, Petre Ţuţea o judecă în funcţie de atitudinea lor în primul rând faţă de sistematizarea satelor.

În general, afirmaţiile bătrânului cu privire la politică, istorie sunt tranşante şi de multe ori surprinzătoare. Temele privind poporul român îl fac să se ambaleze şi să reacţioneze violent la orice încercare de contrazicere. Este extrem de orgolios şi, în cel mai bun caz, refuză să mai discute.

În ceea ce priveşte poziţia mea în discuţiile avute cu Petre Ţuţea, iniţial am avut o poziţie rezervată în legătură cu aspectele culturale, iar în rest am intervenit uneori încercând să aduc în discuţie argumente contrare. Am observat însă foarte repede că bătrânul nu suportă discuţiile în contradictoriu, lucru pe care l-am pus pe seama vârstei. De asemenea, mi s-a părut evident şi sunt convins că afirmaţiile sale au natura unor idei bine fixate şi imposibil de zdruncinat. Aşa că m-am rezumat să aflu tot ce se poate afla, fără să-l contrazic. Petre Ţuţea are o fire voluntară şi este suspicios. Este aproape imposibil, după părerea mea, ca să poată discuta deschis cu o persoană în care nu are încredere. Am încercat să-i câştig încrederea adoptând o poziţie, în timpul discuţiilor, în funcţie de punctul său de vedere, venindu-i chiar uneori în întâmpinare într-un mod care ştiam că o să-i facă plăcere.

Ţinând cont că discuţiile erau între patru ochi, nu m-am considerat nicio clipă angajat din punct de vedere ideologic, datorită faptului că stăteam de vorbă cu un om care era purtătorul unei mentalităţi ce aparţine unei perioade istorice definitiv şi de multă vreme încheiate.

Consider că am reuşit să-i câştig încrederea şi astfel să înţeleg şi să cunsoc îndeaproape o modalitate de existenţă individuală a unui fenomen social-politic de demult. Demersul meu a fost pur cognitiv şi nu a existat nici un alt scop decât acela de a cunoaşte, cât mai bine, un om. Este exclusă posibilitatea unei influenţe din partea ideologiei lui Petre Ţuţea asupra mea. Nu trebuia să aflu că în Basarabia este pământ românesc, că Mihai Eminescu este cel mai mare om al culturii noastre sau că satul reprezintă fundamentul istoric al poporului român de la Petre Ţuţea. Lucrurile acestea le ştiam.

Regret însă că i-am adus pe colegii mei, G. şi V. la Petre Ţuţea, dar nu am vrut altceva decât să-l scoată pe bătrân la plimbare, deoarece nici eu, nici G. nu puteam prea des. Nici eu, nici colegii mei nu am putea prelua idei de-ale lui Petre Ţuţea, sunt sigur, însă îmi dau seama că trebuia să limitez relaţia mea cu Petre Ţuţea la mine însumi, fără a-i amesteca pe colegi. Personal, nu am luat nicio clipă discuţiile mele cu Petre Ţuţea altfel decât un mijloc de a afla cât mai multe din ceea ce cunoaşte acest om. Am considerat că este o problemă închisă aceea a ideologiei sale şi m-am limitat să constat nişte fapte cărora le-am acordat un interes pur istoric. 

Petre Ţuţea mi-a spus de multe ori că nu ar vrea să avem necazuri din cauza lui şi întotdeauna avea grijă să spună că activitatea lui politică a încetat după război şi nu se mai ocupă decât de scrieri filosofice. Am pus aceste temeri pe seama vârstei şi a trecutului său agitat, deoarece nu am crezut că Petre Ţuţea ar mai putea reprezenta un interes altfel decât cultural. Toată cascada de vorbe pe teme politice şi economice actuale face parte din felul de a fi a bătrânului şi absolut nici o clipă nu am considerat-o decât o simplă bârfă.

Aceasta este declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez.
12 mai 1989
Marian Munteanu”.


Marian Munteanu, alături de Petre Ţuţea, în interviul pe care l-a făcut cu „Bătrânul” în mai 1990. Captură video www.munteanu.ro

„Declaraţie 
Dată în faţa noastră la 15.05.1989

Subsemnatul Munteanu Marian Teofan Dragoş, fiul lui Vladimir şi Maria, născut la 19.06.1962, student anul II, Facultatea de Filologie, membru al PCR, fără antecedente penale, declar următoarele:

În continuarea celor declarate anterior, menţionez următoarele:

În cursul discuţiilor avute cu Petre Ţuţea, acesta a afirmat că sistemul socialist nu este viabil şi că, aplicat, duce la distrugerea oamenilor. Consideră că cel mai potrivit sistem este monarhia constituţională. Discutând cu el, foloseam propriile sale afirmaţii, pe care însă nu le consider niciun moment veridice, dar din motivele pe care le-am explicat în declaraţia anterioară, nu i-am făcut cunsocut acest lucru lui Petre Ţuţea.

Într-o discuţie despre industrie, ştiind că, în epoca lui Petre Ţuţea, industrializarea era considerată imposibil de realizat sau nocivă de către unele cercuri, l-am întrebat dacă nu cumva astăzi nu este mai potrivit să se accentueze pe latura culturală. Bătrânul s-a înfuriat cumplit şi a spus, de fapt a strigat, că industrializarea este mai mult decât necesară, este vitală, deoarece numai în acest fel se poate dezvolta capacitatea militară a statului român. Discuţia a avut loc mai la începutul relaţiilor mele cu Petre Ţuţea, când încă nu mă lămurisem care sunt punctele sale de vedere. De multe ori am fost surprins să constat că apreciază unele situaţii altfel de cum ar fi fost de aşteptat şi, uneori, chiar se contrazice.

Într-o discuţie despre pesimism în filosofie şi la Mihai Eminescu, bătrânul a spus că este normal ca un om inteligent să fie pesimist când vede câtă durere este în lumea întreagă. Nu la mult timp după aceea, discutând despre viitor, i-am spus că sunt pesimist în ceea ce priveşte situaţia ţării noastre înconjurată de duşmani, gândindu-mă că este firesc să creadă dânsul acelaşi lucru. Ar fi fost mai bine să-i spun adevărul, adică că sunt încrezător în viitorul naţiunii, pentru că bătrânul iar s-a înfuriat şi a răcnit că nimeni nu are voie să fie altfel decât optimist cu privire la soarta poporului român care este etern s.a.m.d.

Într-o zi, mergând cu el la frizer, bătrânul a văzut că frizerul nu are pastă de ras şi, deci, nu are cu ce să-l bărberească. De aici, la întoarcere, a început să spună că ce fel de comerţ e ăsta, care nu e în stare să asigure livrarea unui produs atât de banal ca pasta de bărbierit şi că ăsta e un semn de rea organizare. Văzând diverse cozi pe drum, bătrânul m-a întrebat pentru ce stau oamenii la coadă. Eu i-am spus că aşteaptă diverse produse care se găsesc rar (unt, ouă etc) şi i-am spus fireşte că e un semn de rea-organizare etc etc. Aici, altă surpriză: bătrânul a început să spună că el este fericit de câte ori vede cozi, că e o dovadă a marii capacităţi de supravieţuire a poporului, că astfel se căleşte puterea de răbdare a oamenilor şi de aici o întreagă teorie, altfel destul de interesantă, despre rolul răbdării în istoria noastră, despre capacitatea de rezistenţă a poporului nostru, care a făcut posibilă de multe ori chiar supraviţuirea românilor în condiţii foarte grele (evul mediu timpuriu, în timpul migraţiei popoarelor barbare, de exemplu).

Aflase de apariţia volumului de istorie „România după marea Unire” şi dorea să vadă cele scrise cu privire la epoca lui. Îl interesau în mod deosebit relatările cu privire la relaţiile externe ale  României (pierderea teritoriilor din 1940), «mişcarea» legionară, Octavian Goga. I-am citit capitole care îl interesau şi a confirmat în totalitate lucrurile pe care le cunoştea şi a afirmat că astfel se restabileşte adevărul istoric. A insistat în mod deosebit asupra unui discurs al lui Goga şi asupra relaţiei de independenţă a partidului „Totul pentru ţară” în raport cu Germania nazistă. S-a bucurat foarte mult şi a spus că el este fericit că oamenii cunosc adevărul şi că el ştie că a greşit (se referea în special la alianţa «judeţului» Germania, cum îi spunea dânsul), dar că pentru ce a greşit a plătit cu anii de închisoare pe care i-a făcut. De aici a început să spună că istoria este o disciplină esenţială, că cel mai important este să se cunoască bine realitatea, că e un semn de maturitate politică, că numai cei puternici pot reda la lumină adevărul etc.

De multe ori se arăta foarte curios şi voia să mai afle ce se mai întâmplă prin lume. Spunea că este izolat ca într-un cavou, nu are ziare, nici radio, nici televizor şi că doar prietenii constituie singura lui şansă (de aici sau de la problema cu plimbarea în parc a ajuns de câteva ori să spună că singura lui scăpare este sinuciderea, că nu mai poate, că e prea bolnav etc etc).

Odată m-a întrebat dacă e adevărat că au trimis o scrisoare nişte foşti demnitari. I-am spus că am auzit ceva, dar nu mai ţineam minte decât de unul sau două nume (Mănescu şi Apostol – atunci nu ştiam mai mult). Dânsul însă ştia foarte bine numele lor şi ştia că au nu ştiu ce relaţii în occident. Altădată m-a întrebat dacă am auzit despre ce se întâmplă în Basarabia. I-am spus că ştiam destul de aproximativ, că sunt pe cale să obţină ca limba română să fie declarată limbă oficială şi să introducă alfabetul latin şi că cei care se luptă pentru asta se declară ca susţinători ai politicii de restructurare, că ceva s-a tipărit deja în alfabetul latin. Chiar când nu spunea în mod expres, era limpede că lucrurile îi erau cunsocute. Cred că, uneori, pur şi simplu le uita şi-şi aducea aminte abia după ce i se mai spunea o dată şi atunci aducea completrile respective.

M-a întrebat de câteva ori ce se întâmplă cu sistematizarea satelor şi dacă ştiu ce zic cei din străinătate că el auzise ceva de unguri că ar fi protestat. Eu am auzit că se face un mare scandal pe tema asta pe undeva prin Belgia de către românii fugiţi şi că ungurii n-au scăpat prilejul să facă nu ştiu ce proteste. Dânsul a spus că nu ştie să se mai fi întâmplat ceva asemănător în Europa şi că „înfrăţirea” satelor româneşti este un eveniment fără precedent, după ştiinţa lui. Eu i-am spus că întreaga înglobare mi se pare artificială şi, oricum, nu prea cred că pe cei de la Europa liberă îi interesează cine ştie ce soarta satelor şi că tot restul scandalului face parte din stilul obişnuit acolo. După nişte aprecieri nu prea măgulitoare la adresa postului de radio respectiv, a spus că pe el nu-l interesează ce vor cei de la «Europa liberă», ci doar satele şi că este imposibil ca tot tămbălăul să nu aibă nici un efect.

Eu i-am argumentat că oricum proiectul de sistematizare are în primul rân raţiuni economice pe care dânsul, ca economist, ar fi în mai mare măsură capabil să le înţeleagă şi că în presa centrală am citit într-o cuvântare că se va rămâne cu un număr de circa 3.000 de comune şi l-am întrebat dacă nu ştia de acest lucru. A început să strige că nu ştia şi că vrea neapărat să-i citesc din ziar, să se liniştească. I-am citit şi a început să spună că poate muri liniştit, că dacă există sate înseamnă că poporul român se va înmulţi tot mai mult samd.

Era deseori curios să afle ce se întâmplă în Ungaria, mai ales de când cu «restructurarea». I-am spus că am auzit că au apărut nişte organizaţii numite Partidul socialist, Partidul democratic şi că vor să facă o nouă constituţie care să permită existenţa acestora. Dânsul a spus că un demnitar ungur a afirmat că în Ungaria «perestroika» va fi dublă. Eu i-am spus că, după părerea mea, partidele formate în Ungaria sunt socialiste sau democratice doar cu numele şi că, oricum, e limpede că în general ungurii ar fi bucuroşi să anexeze Transilvania. Dânsul a spus că e clar că, dacă ungurii sunt lăsaţi să facă aşa ceva, vor intra în relaţii strânse cu Vestul şi se vor înarma puternic, deci sunt periculoşi pentru statul român. A mai spus că ar fi bine să fie puşi la punct ca în 1956 (când, spunea dânsul, România a jucat un rol important) şi dacă aşa se va întâmpla el va fi fericit, îşi va recunoaşte toate păcatele şi va cere să fie primit în partid.

De foarte multe ori, întotdeauna când simţea că nu sunt de acord sau am rezerve faţă de cele afirmate, Petre Ţuţea spunea că acesta este punctul lui de vedere, iar dacă cineva are altă părere, pe el nu-l interesează şi nu vrea să fie aprobat de nimeni.

Din ideile sau atitudinile vehiculate de Petre Ţuţea consider nocive următoarele (din câte le cunosc eu):

1. Atitudinea faţă de sistemul socialist (deşi afirma că în România marea realizare a socialismului o constituie industrializarea, vechiul regim nefiind capabil de aşa ceva) şi faţă de democraţie în general, faptul că punea pe primul loc monarhia constituţională.

2. Tendinţa sa militaristă, de a privi războiul ca pe un rău necesar.

3. Tendinţa de a desconsidera un mare număr de popoare, etichetările rapide şi ”concise” (ruşii, germanii, americanii, ungurii sunt tâmpiţi, Elveţia e o cooperativă etc).

4. Îngăduinţa cu care-i privea uneori pe «dizidenţi». Menţionez că este dificil de a selecta idei clare şi precise din afirmaţiile cu caracter politic ale lui Petre Ţuţea, deoarece acestea variau foarte mult, de multe ori anulându-se reciproc, fiind deseori, după părerea mea, expresia unor stări emoţionale de moment. Dacă uneori spunea, în consens cu unii autori vechi, că democraţia nu poate rezista, alteori recunoştea că este evident că forţele democratice au câştigat războiul; Socialismul, uneori blamat, era alteori recunoscut ca realizator al dezvoltării ţării noastre; popoarelor, uneori etichete ca incapabile, alteori le recunoştea atribuţia adusă la progresul omenirii. Mai mult decât atât, existau situaţii în care chiar afirmaţii cu caracter ne-politic se găseau în neconcordanţă unele cu altele.

Poziţia mea în legătură cu ideile vehiculate de Petre Ţuşea este următoarea:

1. Viabilitatea sistemului socialist este dincolo de orice discuţie. Istoria şi realitatea contemporană o dovedesc cu prisosinţă. Pentru România, socialismul înseamnă independenţă, integritate naţională, dezvoltare economică. Aşa-zisa poziţie a monarhiei constituţionale aparţine unei epoci istorice definitiv încheiate, referirea la monarhie în condiţiile de astăzi este mai mult decât anacronică, este ridicolă.

2. Consider că, atâta vreme cât în lumea contemporană există posibilitatea declanşării unor războaie de agresiune a căror victimă ar putea fi ţara noastră, este necesară menţinerea şi buna organizare a forţelor noastre armate în scopul de a putea face faţă cu succes oricărui conflict. Precizez, însă, încă o dată, că acesta nu poate avea decât un caracter defensiv, idealul politic al viitorului fiind deplina garantare a păcii.

3. Consider aşa-numita «dizidenţă» un fenomen nociv, aproape patologic, deşi uneori există, poate, anumite explicaţii. Părerea mea este că singura poziţie corectă a unui individ faţă de societate este de a contribi după puterile sale la dezvoltarea acesteia şi, în caz că anumite stări de lucruri sunt considerate de el deficiente, să încerce să le remedieze participând la efortul întregii societăţi, nu acţionând împotriva ei. Cu privire la sursele de informaţii din actualitate ale lui Petre Ţuţea, de câte ori îl întrebam răspundea invariabil că ştie datele respective de la prieteni, fără a preciza niciodată vreun nume. Aproape întotdeauna era mai bine informat decât mine.

Aceasta este declaraţia mea pe care o dau, susţin şi semnez.
Marian Munteanu
15.05.1989”