Cu securiştii la Înviere, la Paştele interzis al dictatorului Ceauşescu. Preotul Bordaşiu, 20 de ani de puşcărie politică: „Comuniştii au crezut că ne pot sili să ne lepădăm de credinţă“

Cu securiştii la Înviere, la Paştele interzis al dictatorului Ceauşescu. Preotul Bordaşiu, 20 de ani de puşcărie politică: „Comuniştii au crezut că ne pot sili să ne lepădăm de credinţă“

Preotul Nicolae Bordaşiu slujeşte la Biserica Sfantul Silvestru din Capitală. FOTO Adevărul

Căutat de poliţie în 1948 după ce a împărţit manifeste prin care încuraja muncitorii să meargă la slujba de Înviere deşi erau forţaţi să meargă la parada de Ziua Muncii, părintele Nicolae Bordaşiu de la biserica Sfântul Silvestru din Capitală a povestit cum sovieticii şi ulterior comuniştii au încercat să frângă credinţa din sufletul românilor, dar nu au reuşit.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cel care a slujit până în 2003 alături de unul dintre reperele Ortodoxiei, părintele Constantin Galeriu, al cărui mormânt stă în pace îngrijit mereu cu flori proaspete chiar lângă biserică, Nicolae Bordaşiu s-a născut la 22 mai  1924, în localitatea Săbolciu, judeţul Bihor. Tatăl şi bunicul său au fost preoţi, iar mama sa a fost nepoată de văr a Mitropolitului Vasile Mangra. A terminat liceul în oraşul Beiuş şi a urmat cursurile Facultăţilor de Teologie şi de Farmacie din Bucureşti.

Bordaşiu a făcut parte din grupul de tineri ai „Rugului Aprins" de la Mănăstirea Antim. A participat la înfiinţarea Asociaţiei Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS), fapt ce a condus la arestarea şi la condamnarea sa. 

„Dacă nu ar fi găsit ceva bun în manifestarea credinţei, oamenii ar fi abandonat”

”Eu mă apropii de intrarea în al 90-lea an. Pe parcursul acestor ani am cunoscut multe aspecte din manifestările omeneşti. M-am născut la sat, acolo găseşti tradiţia autentică. În viaţa oamenilor de la sat se păstrează în memoria colectivă aspectele frumoase şi bune ale vieţii cetăţeneşti. În felul acesta ne dăm seama cât de mare este sprijinul sufletesc pentru viaţa materială a oamenilor. Dacă nu ar fi găsit ceva bun în manifestarea credinţei, oamenii ar fi abandonat”, începe să povestească părintele. Are vocea caldă, privirea înţeleaptă şi părul de-un alb imaculat. Umorul nu-i lipseşte, exact cum nici memoria suferinţei nu-l părăseşte, chiar dacă niciodată nu-i spune pe nume.

Părintele Bordaşiu acceptă întrebări de orice fel, dar cere doar răbdare ca răspunsul să fie ascultat. Este miercurea mare şi a spovedit enoriaşii pentru ultimele şase ore. La cei aproape 90 de ani, a avut pentru fiecare credincios în parte o energie şi o răbdare cum nici un tânăr astăzi parcă nu mai are. Fiecare enoriaş i-a vorbit preţ de cel puţin 10 minute.  Are apropiere de duhovnic, îţi vorbeşte părinteşte.


Părintele Bordaşiu slujeşte la Biserica Sfântul Silvestru din Capitală

În anii 1990, organiza plecări săptămânale pentru întâlnirile tineretului creştin-european din Taize, Franţa. Era cel care avea grijă de grup, plecau zeci pe săptămână şi stăteau o săptămână unde nu plăteau mâncare sau cazare. Autocarele plecau de la biserica Sfântul Silvestru, iar părintele îşi aduce aminte cu bucurie de acele vremuri. Întreaga sa viaţă s-a zbătut pentru credinţă şi nicio clipă nu a renunţat la dragostea pentru poporul român şi pentru ortodoxism.

„Poporul român nu a fost creştinat cu forţa, s-a născut aşa”

Părintele este de părere că românii au avut parte ca popor de o viaţă foarte grea, aici la răscrucea tuturor drumurilor care veneau dinspre răsărit şi duceau către Occident, pe unde au trecut atâtea năvăliri, dar şi că a fost destul de înţelept încât să păstreze doar ce era bun.

„Cum spune un cronicar, fost-am cu hunii şi nu ne-am hunit, fost-am cu turcii şi nu ne-am turcit. Am rămas în mod autentic ceea ce înseamnă popor român, creştin şi ortodox în acelaşi timp.  Dacă ne uităm în istorie nu se poate spune despre niciun popor ceea ce se poate spune despre poporul român, că vreme de 17 veacuri de când e creştinismul pe care l-a preluat de la apostolul Andrei, pe partea asta românească, şi după ce prin secolul al optulea, când s-a manifestat în istorie poporul român ca popor format, el s-a născut creştin. Spre deosebire de alte popoare ca ruşii, bulgarii sau ungurii care au fost creştinaţi cu forţa, poporul român s-a născut creştin şi şi-a dus acest creştinism pe care şi l-a asumat în mod curat în chipul ortodoxiei”, spune preotul.

Nicolae Bordaşiu a explicat în mod detaliat de ce românii de astăzi sunt, în majoritatea lor, creştini practicanţi, acelaşi motiv care stă la baza existenţei noastre ca popor.

”În ciuda faptului că o parte dintre români erau sub stăpânire turcească, alţii sub cea rusească, alţii sub stăpânire hapsburgică, deci deşi nu erau înăuntrul unor graniţe comune, poporul acesta şi-a păstrat în mod unitar credinţa sub forma ortodoxă. Şi pe ei, pe toţi românii i-a adunat ca într-o piatră de granit limba, sângele şi credinţa. Aceste elemente au stat la baza unităţii poporului român de-a lungul istoriei. Doar când au venit hapsburgii, care aveau deviza «divide et impera», atunci şi-au dat seama că ceea ce-i uneşte puternic pe români este credinţa. Atunci au dat în unitatea aceasta cu elementele confesionale, au  făcut să se rupă o seamă dintre români şi să se declare greco-catolici. Acesta a fost cea dintâi spărtură în unitatea poporului român. Apoi au venit, în secolului al XX lea, sectele din America care au dezbinat unitatea românească. Cu toate astea, în sânul poporului român viaţa creştină s-a desfăşurat în forma ei cea mai frumoasă şi curată creştină şi de aceea sărbătorile care sunt importante în viaţa creştină, ca Naşterea Domnului sau Învierea, toate erau sărbătorite în acelaşi timp în creştinătate şi în poporul român”, explică Bordaşiu. 

 

Despre Catedrala Mântuirii Neamului


În ceea ce priveşte controversatul lăcaş de cult Catedrala Mântuirii Neamului, preotul Nicolae Bordaşiu crede că există puncte de vedere variate, dar şi că cei care sunt împotriva construirii catedralei pleacă de la nişte premise absolut false.
”Fiindcă sufletul omului este un suflet credincios, a oricăruia dintre români. Doar cei care au ajuns să-şi piardă această încredere în puterea lui Dumnezeu se manifestă altfel. Şi nu vorbim numai despre români, oriunde te duci în jurul nostru sau mai departe, toate popoarele creştine au biserici mari, catedrale, care sunt reprezentative pentru sufletul acelui popor. Că noi nu avem catedrale mari este din pricina turcilor, care nu îngăduiau să se facă biserici mari. Căci dacă te duci în alte părţi unde nu au fost stăpâniri străine acolo se găsesc catedrale frumoase şi mari. De exemplu la Sofia, există o catedrală a neamului lor de toată frumuseţea, este adevărată, a fost clădită cu ajutor străin. Cu cât te duci mai înspre Apus, cu atât catedralele strălucesc în măreţia lor şi mărturisesc lumii cât de puternică a fost manifestarea credinţei lor ”, explică preotul.
Părintele crede că românii au ajuns un popor fără o catedrală mare în capitala ţării, din cauza împrejurărilor istorice, că altfel în alte oraşe există, ca în Timişoara, în Cluj sau în Sibiu.
„Noi aici ne revoltăm că dăm pentru Catedrala Mântuirii Neamului ceea ce de fapt noi am dat statului şi statul dă sub altă formă tot celui care i-a dat în impozite. Poporul român îşi manifestă credinţa, şi-o mărturiseşte sub aspectul de cel puţin 80% din populaţie de credincioşi creştini şi români. Ori aceşti oameni toţi plătesc impozite. Statul este deci dator să răspundă acestei voinţe a majorităţii şi să-i dea ajutorul acolo unde el construieşte. Construcţia Catedralei Mântuirii Neamului nu este un fapt impus de o putere oarecare, este o expresi care s-a dezvoltat în decenii să spunem aşa, fiindcă tot şirul de patriarhi pe care i-am avut noi după proclamarea autocefaliei, a exprimat dorinţa de a avea o catedrală a neamului. Dacă acum împrejurările au îngăduit să poată găsi posibilitatea începerii acestei lucrări nu împietează pe nimeni fiindcă este o expresie a majorităţii poporului român”
Bordaşiu cred că dacă lăcaşul se ridică, se ridică cu contribuţia benevolă a credincioşilor. „Din toate părţile vin credincioşii care aduc o ofrandă cât de mică la construirea Catedralei Mântuirii Neamuluii, fiindcă în felul acesta fiecare se ştie participant în această măreaţă împlinire. Oriunde te-ai duce ai să găseşti o catedrală, nu pentru că ar fi impusă de cineva, ci pentru că este dorinţa posibilităţii de a te prezenta în faţa lumii într-un mod cât se poate de înălţător într-o biserică ridicată pentru cinstirea lui Dumnezeu.


”Sovieticii au crezut că-i vor putea sili pe români să-şi lepede credinţa”

Bordaşiu a arătat că venirea comuniştilor a însemnat încercarea de a scoate complet credinţa din popor, pe acelaşi model pe care l-au aplicat în Rusia, unde însă au avut mai mult succes şi asta şi pentru că ţara lor era alcătuită din foarte multe popoare diferite.

”Sovieticii, comuniştii au crezut că tot aşa pot face şi cu poporului român. Întâi au început cu prizonierii români din timpul războiului pe care i-au organizat în divizii de voluntari şi unde au încercat, mai întâi de toate să se lepede de credinţă. Apoi au încercat asupra ţăranilor să-i facă să nu se mai ducă la biserică. Le publicau tot felul de cărţi şi ziare ca să-i abată de la credinţă. Alţii le citeau ţăranilor, dacă nu le citeau ei singuri. Propaganda era de multe feluri în mijlocul lor, comuniştii atacau sub toate formele credinţa  şi forma ei de manifestare în biserică. Îi sileau bunăoară pe preoţi ca să facă slujba de duminică dimineaţa, la ora cinci, ca apoi oamenii să meargă la munca câmpului. Pentru ei ziua de duminică nu era sărbătoare, ci o necesitate de a munci pentru a produce cât mai mult”, mai spune părintele.

Manifest împotriva sovieticilor, pentru Înviere

Când a venit regimul comunist părintele Bordaşiu era student şi într-un an, când Săptămâna Patimilor era în apropiere de 1 mai, de sărbătorile muncitoreşti, a încercat să reacţioneze la presiunile sovieticilor.

”În vreme reagimului comunist se organizau în astfel de zile, în timp ce oamenii ţineau post, petreceri câmpeneşti cu băutură şi mâncare şi cu manifestări zgomotoase la care muncitorii erau obligaţi să meargă.  Într-o astfel de împrejurare, împreună cu alţi colegi, ne-am manifestat împotrivirea şi chiar am împărţit manifeste îndemnând lumea să nu meargă la manifestările comuniste şi să respecte Săptămâna Patimilor şi pentru aceasta am avut de suferit. Am fost urmărit pentru a fi arestat. Se întâmpla în 1948. Reuşind să scap de arestare am petrecut şapte ani ascuns, ani pe care i-am petrecut în mijlocul mediului sătesc, ţărănesc. Am stat în sate la oameni care erau toţi credincioşi şi care au înfruntat alături de mine. Asta a fost cea mai mare învinuire adusă mie din partea comuniştilor că am avut curajul să înfrunt Securitatea, atât de bine organizată, şi să nu mă descopere vreme de 7 ani, socotind că prin aceasta i-am sfidat, cu toată organizarea lor impecabilă”, îşi aduce aminte duhovnicul.
Cu toate astea, Nicolae Bordaşiu nu crede că i-a fost dat vreodată mai mult decât a putut să suporte, dar şi că arestarea sa s-a făcut cu voia lui şi nu prin trădare: ”la mine nu a existat trădare. Cel mai bun prieten al meu a înceracat să-mi găsească o posibilitate de a ieşi din această stare de subversivitate şi a vrut să-mi facă nume şi acte false. A nimerit peste nişte securişti şi nu a mai reuşit. Şi el a avut de pătimit”.

Brigăzi de preoţi conduse de criminali şi borfaşi

Preoţii au fost multă vreme ţinta numărul zero al comuniştilor atei care erau conştienţi că un popor unit prin credinţă este un popor greu de stăvilit. Tocmai de aceea, aceştia căutau motive să facă rău preoţilor, să-i aresteze, mai spune părintele Bordaşiu. Motivele nu erau direct pentru credinţă, ci sub aspectul că nu au făcut vreo lucrare, că au bârfit sau denigrat regimul, se găseau totdeauna motive care să lase impresia că preoţii au făcut ceva rău.



„Din pricina aceasta au fost internaţi cei mai mulţi la canal(Canalul Dunăre-Marea Neagră n.r.) unde s-au făcut brigăzi de preoţi care au fost conduse apoi de către deţinuţi de drept comun, criminali, borfaşi şi care, crezând că vor fi apreciaţi de comunişti, îi prigoneau din cale afară de rău pe preoţi”, povesteşte cu emoţie părintele.
În serviciile religioase li se spunea că teritoriul de activitate al preoţilor este în interiorul bisericii şi în afară ei nu aveau voie să facă nici procesiuni, nici întâlniri, nimic de genul care ar călca rânduiala vieţii sociale pe care o arătau comuniştii. Când se apropiau sărbătorile mari, de obicei, îi solicitau pe oameni la cât mai multe munci şi cât mai multe îndeletniciri pentru a nu putea participa la slujbă.

Cu toate acestea, potrivit duhovnicului de la Sfântul Silvestru, slujbele de Înviere s-au făcut întotdeauna în mod tradiţional, oamenii mergeau la biserică oricât ar fi fost de ocupaţi şi obiceile tradiţionale de ouă roşii, pască, erau păstrate. Când se făcea Paştele Blajinilor sau Paştele Morţilor se umplau cimitirele de oamenii care făceau pomană pentru morţii lor.

Presiunile morale şi materiale. Credinţa de piatră

Preotul de la Biserica Sfântul Silvestru a explicat că în cei şapte ani trăiţi în mijlocul populaţiei rurale a văzut şi presiunile morale şi materiale care se făceau asupra oamenilor ca să-i îndepărteze de credinţă, dar şi modul în care au reacţionat oamenii. ”Ei erau tari în credinţă ca piatra, era cum ar zice românul, apa trece, pietrele români, îşi botezau copiii, îşi încununau copiii, îşi îngropau morţii cu preot, comuniştii nu au reuşit să modifice nimic din fundalul puternic al credinţei creştine”. 

Securiştii, la Înviere

Poate culmea ipocriziei comuniste, printre cei care mergeau la slujba de Înviere se numărau şi securişti ori oameni din cadrul nomenclaturii, care încercau să facă în aşa fel să nu fie recunoscuţi.

„De obicei cei care erau în serviciile plătite ale statului evitau să vină la biserică, cum erau învăţătorii sau angajaţii primăriilor, cu toate acestea din familie cel puţin unu-doi mergeau la slujbă la Înviere, iar în casă se simţea întodeauna atmosfera sărbătorească, atmosfera de Paşte, de Înviere. Iar cei care nu vroiau să fie văzuţi mergeau în altă localitate, mai ales la oraşe, unde nu-i cunoştea nimeni”.

Ceea ce li se cerea, sugera mai mult, preoţilor, era să nu facă slujbe în afara bisericii, dar în interiorul ei nu prea erau controlaţi. Dacă totuşi veneau răuvoitori, ascultau ce predică preoţii, ca să prindă frânturi şi apoi să-i poată acuza de atitudine antisocială. ”Existau informatori destui, din păcate. Cu toate acestea preoţii au ţinut întotdeauna să-şi împlinească obligaţiile faţă de biserică. Nu a existat niciodată un preot care de frică să nu facă slujbă de Înviere. La fel cum nu a existat niciun creştin să fie arestat că venea să ia lumină. Cine mergea la biserică îşi asuma orice risc, mai explică duhovnicul”, mai spune părintele.

Curajul, virtute creştină

Părintele Bordaşiu este de părere că atmosfera de teamă, de teroare era prezentă peste tot sub diferite forme, dar oamenilor nu le păsa. Curajul este o virtute care îi caracterizează pe creştini, iar oamenii mergeau la biserică în ciuda oricărei situaţii.

”Mi-aduc aminte, în 1949 sau 1950, de Paşti eram în Timişoara şi m-am dus, deghizat cum am putut şi eu, la Înviere la Catedrala din Timişoara. Am fost atât de impresionat de ce am văzut atunci încât nu am să o uit niciodată. Catedrala este destul de mare, ori când s-a făcut înconjurul atâta lume a fost la înviere încât nu ştiai unde începe cortegiul şi unde se sfârşeşte. Catedrala era parcă înconjurată de un inel enorm de flăcări aprinse, iar sus în clopotniţă erau alţii cu lumânări aprinse. Era o imagine extrem de frumosă a ceea ce se întâmpla atunci, în plin comunism. N-a fost loc unde să nu se facă slujbă de Înviere”, conchide preotul Nicolae Bordaşiu.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


Modifică Setările