În martie, când lumea era cuprinsă de teroarea noii crize a pandemiei de coronavirus, Crimeea ucraineană, Kievul şi refugiaţii în partea ucraineană au comemorat cei 6 ani de anexare la Rusia.
Sub umbrela Războiului Rece dintre SUA şi China, pe care cu onestitate trebuie să-l recunoaştem, criza coronavirusului nu a făcut decât să sporească antagonismul între cele două. Sunt puţine zone de pe glob unde cele două nu sunt în conflict. Mediterana este în flăcări, iar Germania este prinsă între cele două mari puteri China şi SUA. Rusia continuă războiul hibrid împotriva Estului.
Dacă aş pune
întrebarea „ce înseamnă să fii ţăran“, sunt cât se poate de sigur că aş primi
un munte de răspunsuri încadrabile în două categorii.
V-am promis acum câteva zile povestea din spatele tuturor demersurilor
cu privire la proiectul de lege pe care l-am iniţiat anul trecut în
Parlament. Mă refer la Plx 204/2019 cu privire la modificarea Legii nr.
448/2006 cu privire la protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor
cu handicap.
Chiar dacă Rusia este una dintre cele mai afectate
state de actuala pandemie cauzată de COVID-19, Kremlinul a organizat în cele
din urmă celebra paradă militară prin care sărbătoreşte victoria împotriva
Germaniei naziste.
În „Cimitirul din Praga” (2010), Umberto Eco spunea, parafrazându-l pe Samuel Johnson, că patriotismul este ultimul refugiu al laşilor. Cei fără principii morale îşi înfăşoară corpul în drapelul naţional şi vorbesc mereu despre puritatea naţiunii.
„Am să-ţi zic ceva, dar nu te îngrijora. Nu e
nimic grav.” Şi picioarele ţi se transformă în gelatină, stomacul începe să se
învârtă şi capul parcă vrea să-ţi plece de pe umeri. Te prinzi cu mâinile de pervazul
geamului şi-l priveşti pe vecinul cu tricou roz, mulat peste burta umflată de
bere, şi-ţi spui că atâta timp cât el continuă să repare Loganul, nici rău nu
se poate întâmpla.
Este absolut mizerabil să profiţi de o dramă a unei mame căreia i-au
fost luaţi copiii, cu un cinism de nedescris şi un populism abject,
dându-i speranţa că o ajuţi când de fapt nu urmăreşti decât să-ţi faci
imagine pe seama ei. Din păcate acest lucru s-a întâmplat şi a fost dus
dincolo de orice limită astfel încât nu mai pot să tac pentru că românii
trebuie să ştie.
Vera Jourova, vicepreşedinte al Comisiei Europene, a declarat într-o discuţie
cu miniştrii de Justiţie din UE că acordarea fondurilor europene, inclusiv a celor alocate pentru lupta împotriva
COVID-19, vor fi condiţionate de situaţia statului de drept şi de
combaterea corupţiei din statele membre.
Îngenuncherea unor instituţii de presă cândva prestigioase în faţa noii cenzuri a extremei stângi pune în dificultate nu doar mass-media. Ci şi imperativul marginalizării rasismului şi antisemitismului - şi democraţia.
În decursul celor deja mai mult de patru luni de când
România, asemenea altor multor ţări de pe întreg Globul, se confruntă cu
pandemia provocată de COVID-19, un virus căruia nu prea sunt semne că savanţii
îi vor găsi foarte curând antidotul, m-am numărat printre spectatorii fideli ai
reprezentaţiilor difuzate online de felurite Teatre.
Uniunea europeană deţine un instrument financiar special, Fondul european de solidaritate, prin care poate susţine statele membre în cazul unor pagube mari provocate de dezastre naturale. E suficient ca echipa guvernamentală să pregătească un dosar bun în care să explice valoarea pagubelor şi întinderea lor şi să transmită cererea în maxim 12 săptămâni de la declanşarea catastrofei.
Printre
gratiile de la geam lumina se vedea din ce în ce mai stins. A fost o zi tare
tristă. Livache îşi aprinde o ţigară şi printre gânduri i se strecoară un
cântec vechi:
Guvernul PNL a lansat un Plan Naţional de Investiţii şi Relansare Economică.
Gest binevenit: guvernarea şi opoziţia trebuie să dezbată şi propuneri
concrete, nu să genereze la nesfârşit micro-conflicte fără miză.
Chiar dacă Rusia este una dintre cele mai afectate
state de actuala pandemie cauzată de COVID-19, Kremlinul a organizat în cele
din urmă celebra paradă militară prin care sărbătoreşte victoria împotriva
Germaniei naziste.
Noua şcoală de medicină politică românească nu mai poate fi depăşită. Secretul ei biruitor leagă medicul şi pacientul într-un pact indestructibil: resemnarea activă. Mai întîi, medicul enumeră doct bolile pacientului, dovedind că le cunoaşte în amănunt.
De multe ori, tehnicile
de dezinformare nu se rezumă numai la celebrele „ştiri false”. Putem întâlni
adesea informaţii prezentate ca fiind fapte ştiinţifice credibile, care, însă,
în urma unei cercetări mai atente se dovedesc a fi eronate.
În Franţa, Irlanda sau Germania, partidele „verzi“ sunt în creştere. De acest fapt profită cu siguranţă planeta, chiar dacă formaţiunile ecologiste nu sunt implicate în actul guvernării, crede James Jackson.
Lansat
în anul 1951, filmul produs de către studiourile americane Metro Goldwyn-Mayer
rămâne şi astăzi unul reprezentativ pentru categoria producţiilor
cinematografice cu tematică istorică şi religioasă. „Quo Vadis?” este punerea
în scenă a romanului scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz, publicat la începutul secolului
trecut.
Azi a împlinit 84 de ani, cel ce a fost, în ordine cronologică, al treilea ministru al apărării, în perioada postdecembristă. El a asigurat tranziţia de la perioada miniştrilor în uniforme militare, la aceea a purtătorilor de costume civile, în ani când armata ţării parcurgea limpeziri cu finalităţi necunoscute, bătălia reală fiind la nivelul mentalităţilor, între conservatori şi promotorii unei respiraţii libere în arealul public.
Aproape fără să ne dăm seama, lumea s-a schimbat deja, din cauza pandemiei. Au dispărut spectacolele, concertele, meciurile de fotbal şi, în general, orice eveniment care presupunea public numeros.
Nu există politică fără idealuri. În acelaşi timp, nu există politică fără interese. Din capacitatea elitei unei ţări de a defini corect idealurile şi a armoniza interesele poate rezulta progresul. În lipsa acestui proces complicat de calibrare a năzuinţelor a milioane de cetăţeni, în acord cu interesele naţiunii pe care ei o formează, rezultă dezechilibrele politice.
După ce a terminat de asfaltat şi renovat tot oraşul (sarcasm, că ştim cu toţii că aşa ceva nu e posibil la noi), Excelenta Sa Nicolae „să moară toţi duşmanii mei” Robu a semnat un edict istoric. De azi şi pentru totdeauna, la 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, Timişoara, oraşul martir, primul oraş liber din România, se eliberează din nou. De această dată, de sub tirania manelelor şi dictatura grătarelor.
În Timişoara s-au alocat
180.000 de lei pentru mutarea în oraş a unui festival de film din Mediaş. Totul s-a întâmplat atunci când viceprimarul Dan Diaconu a propus, în
Consiliul Local, organizarea la Timişoara a „Festivalului Filmului Central
European“.
Eram studentă
când am aflat povestea criminalului de război Androhov din Bulci. Făceam parte
din Asociaţia culturală Ariergarda din Timişoara şi am început să investigăm
cazul unui posibil criminal de război, un soi de doctor Mengele, care lucra
într-un lagăr şi care s-ar fi refugiat la finalul conflagraţiei mondiale în
comuna Bata, satul Bulci, judeţul Arad.
Aveam vreo 14 ani
pe atunci şi adormeam seara cu groaza că o să pice şi peste noi o bombă până
dimineaţă. La vecinii încă iugoslavi era război, asta auzeam peste tot, iar
lăţimea Dunării nu mai părea destulă ca să ne separe de o lume a violenţei şi a
morţii. În unele nopţi puteam să jur că se aude bubuitul rachetelor de
croazieră.
Dacă aveţi 4.000 de lei şi vreţi să faceţi o
petrecere într-un loc sofisticat din Timişoara, Sala Baroc a Muzeului de Artă
din oraş ar fi o super-idee. Arată bine, deşi are 262 de ani vechime. Ar mai
trebui să adăugaţi nişte bănuţi dacă vreţi, spre exemplu, catering, scaune,
staţie, hol şi aşa mai departe.
Săptămâna aceasta am împlinit un an de când locuiesc în Bucureşti. Aşteptam ziua respectivă de vreo două luni, ca pe un soi de aniversare ciudată, însă mi-am adus aminte de ea abia seara târziu. Mă întorceam de la lucru, ieşisem de la metrou şi nu mai nimeream să deschid umbrela, să răspund la telefon şi să alerg spre autobuz. Atunci „m-a lovit“: acum un an ajungeam în Gara de Nord cu două trolere şi un vagon de speranţă.
