Se petrece ceva fabulos, la dimensiuni planetare. O aventură care este şi un pariu cu valenţe uriaşe pe care l-au demarat şi cu ale cărui rezultate au început deja să negocieze naţiunile care au avut informaţiile corecte asupra a ceea ce urma să se întâmple, având şi capacitatea de a construi o viziune proprie, mizând totul pe speranţele că oportunităţile deschise de dispariţia lumii bipolare vor deveni realitate.
Sub guvernarea
Dăncilă, PSD a legiferat tot ce se putea legifera în materie de populism,
creşteri de salarii, pensii şi cheltuieli sociale peste orice limită impusă de
starea veniturilor bugetare. Şi pentru a nu lăsa lucrurile baltă, a mai impus
şi dublarea alocaţiilor pentru copii, după ce a plecat de la guvernare.
Quo vadis Terra? Europa? Liderii lumii s-au reunit fie la Davos, în Elveţia, fie la Ierusalim, în Israel. Unii se întreţin despre climă. Alţii despre Holocaust şi antisemitism. Toţi au multe de spus. Şi mai mult bine de făcut. Problema e că, în loc să-l facă, unii dintre ei se ţin de prostii. Şi iau decizii dintre cele mai discutabile.
Ultimele evoluţii din Republica Moldova au arătat o anumită reţinere a preşedintelui Igor Dodon, a premierului Chicu şi a Ministrului de Externe Ciocoi din a califica sau a intra în conflict verbal direct cu Bucureştiul sau Bruxellesul, (un lucru salutar!).
În 2007, când Băsescu căuta un sistem electoral care să rezolve problemele de fragmentare pe partea dreaptă a spectrului politic (mai exact, o coaliţie indisciplinată), i-am vorbit de sistemul majoritar în două tururi de scrutin. I-am explicat avantajul principal: se formează o majoritate pentru că în al doilea tur partidele sunt obligate să negocieze.
Pe
bulevardele mari ale Capitalei se pot zări de câteva zile afişe uriaşe, galbene
unde tot tineretul care chiuleşte de la ore îşi poate lua doza de curiozitate
în ce priveşte drogurile şi să pornească în căutarea mirificelor substanţe
despre care se vorbeşte cu lux de amănunte, care mai de care mai interesante.
Cu susţinerea Primăriei, a Ministerului Educaţiei şi a altor comiţii a căror competenţă în domeniu este chestionabilă cel puţin.
Scriu aceste rânduri încercând o judecată la rece a lucrurilor care animă economia românească în ultima vreme, însă, oricum am da-o sunt aspecte care nu prea se leagă şi o să încerc să le prezint schematic pentru o mai bună înţelegere
Zeci
de tineri moldoveni care studiază la facultăţi de stat din România sunt blocaţi
de incompetenţa şi dispreţul personalului consular din municipiul Bălţi
(Republica Moldova) care nu le eliberează vize de studiu. Ba mai mult,
funcţionarii vorbesc DOAR limba rusă în Consulatul României!
Vrem sau nu să acceptăm, realitatea este una crudă
pentru mulţi: costurile de întreţinere au crescut. Costul cu serviciile a
crescut, costul cu salariaţii, de asemenea.
Am descoperit foarte devreme că
oamenii iubesc gutuile. Mie, doar dacă mă gândesc la ele, mi se strepezesc
dinţii. De timpuriu, am aflat şi că oamenii iubesc anotimpurile, unii iubesc
vara, alţii toamna, mulţi iubesc primăvara, dar sunt o grămadă care se dau în
vânt după iarnă. Pe când eu de abia dacă remarc că este august sau februarie
sau mai sau noiembrie. Mie nu-mi pasă în ce lună suntem. Poate ploua la fel de
bine în orice sezon.
Premierul Orban dă semne că a înţeles lipsa
de realism a promisiunile anterioare
investirii guvernului său. Nu acelaşi lucru se observă la preşedintele
Iohannis, care îi cere premierului să găsească bani din „piatră seacă”. Există
şi la Cotroceni specialişti în economie, în buget, care pot înţelege că veniturile bugetare reale, nu imaginare, nu
pot acoperi toate aceste promisiuni. Şi atunci, ce să înţelegem?
Mulţi au spus ca ceea ce a făcut primarul pedofil din Mogoşeşti Siret, Damian Butnariu (PNL), este oglinda societăţii în care trăim. Simt şi eu asta, însă nu am vrut să o strig cu voce tare.
Plângem? Râdem? Ne ascundem? Ne ascuţim armele şi pornim noi atacul? O îngropăm undeva adânc, la marginea unui oraş mort, şi turnăm ciment peste pământul mişcător de sub care vrea să iasă? O amorţim cu alcool? Sau poate cu pastile?
Abuzurile sexuale se pot comite oriunde. Pe 31.05.2019, Tribunalul Iaşi a pronunţat o sentinţă prin care responsabilul unei reţele de trafic de persoane, inclusiv copii, a fost condamnat la 15 ani de închisoare.
Lucrarea evocă transformările identitare petrecute în Republica Moldova în decursul unei perioade de 65 de ani de la constituirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, la câteva luni după moartea lui Lenin, parcurgând din punct de vedere conceptual şi analitic etapele istorice care şi-au pus amprenta asupra identităţii românilor de peste Prut până la începuturile reafirmării timide a identităţii româneşti.
În ape tulburi, manipularea devine un năvod de care peştii mai puţin vigilenţi se agaţă inevitabil. Este ceea ce se petrece acum în relaţia cu Chişinăul.
Greu de spus ce şi cât a mai rămas din ALDE după ce preşedintele
partidului, dl. Călin Popescu-Tăriceanu, a decis vara trecută, cam de unul
singur, abandonarea PSD şi ieşirea partidului său de la guvernare.
În explorarea dihotomiei est-vest, astăzi politic şi cultural tot mai marcate, este binevenită lectura sau reluarea lecturii textelor lui Vladimir Bukovski, cu precădere cel al bulversantei mărturii „Această sfâşietoare durere a libertăţii”.
„Eu nu sunt făcut pentru asta!“, îmi explică trist un piţiponc de şase
ani, întinzându-mi o foaie pe care stau înşirate trei adunări şi o
scădere. E decepţionat şi trist. Ar fi vrut şi el să adune alunele
veveriţei şi morcovii iepuraşului, dar „3 + 2“ i se pare a fi o adevărată grozăvie ce poate fi soluţionată numai de campionii clasei.
Între ameninţarea războiului generalizat în Orientul Mijlociu şi
flăcările apocaliptice care devastează Australia, omenirea a intrat în 2020
în stare de alertă.
Amara, astăzi localitate urbană, se află departe de potenţialul turistic din trecut. Însă un mare plus trebuie trecut în dreptul şcolii de aici, care face notă discordantă şi, de ceva ani, îşi depăşeşte condiţia şi iese în lume.
Sfârşitul anului 2019 a creat o perspectivă pozitivă
pentru Ucraina, în contextul discuţiilor purtate la Paris în cadrul Formatului
Normandia Patru (N4), la care au participat alături de liderii de la Kiev şi
Moscova şi preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, respectiv cancelarul german Angela Merkel.
După ce a terminat de asfaltat şi renovat tot oraşul (sarcasm, că ştim cu toţii că aşa ceva nu e posibil la noi), Excelenta Sa Nicolae „să moară toţi duşmanii mei” Robu a semnat un edict istoric. De azi şi pentru totdeauna, la 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, Timişoara, oraşul martir, primul oraş liber din România, se eliberează din nou. De această dată, de sub tirania manelelor şi dictatura grătarelor.
În Timişoara s-au alocat
180.000 de lei pentru mutarea în oraş a unui festival de film din Mediaş. Totul s-a întâmplat atunci când viceprimarul Dan Diaconu a propus, în
Consiliul Local, organizarea la Timişoara a „Festivalului Filmului Central
European“.
Eram studentă
când am aflat povestea criminalului de război Androhov din Bulci. Făceam parte
din Asociaţia culturală Ariergarda din Timişoara şi am început să investigăm
cazul unui posibil criminal de război, un soi de doctor Mengele, care lucra
într-un lagăr şi care s-ar fi refugiat la finalul conflagraţiei mondiale în
comuna Bata, satul Bulci, judeţul Arad.
Aveam vreo 14 ani
pe atunci şi adormeam seara cu groaza că o să pice şi peste noi o bombă până
dimineaţă. La vecinii încă iugoslavi era război, asta auzeam peste tot, iar
lăţimea Dunării nu mai părea destulă ca să ne separe de o lume a violenţei şi a
morţii. În unele nopţi puteam să jur că se aude bubuitul rachetelor de
croazieră.
Dacă aveţi 4.000 de lei şi vreţi să faceţi o
petrecere într-un loc sofisticat din Timişoara, Sala Baroc a Muzeului de Artă
din oraş ar fi o super-idee. Arată bine, deşi are 262 de ani vechime. Ar mai
trebui să adăugaţi nişte bănuţi dacă vreţi, spre exemplu, catering, scaune,
staţie, hol şi aşa mai departe.
Săptămâna aceasta am împlinit un an de când locuiesc în Bucureşti. Aşteptam ziua respectivă de vreo două luni, ca pe un soi de aniversare ciudată, însă mi-am adus aminte de ea abia seara târziu. Mă întorceam de la lucru, ieşisem de la metrou şi nu mai nimeream să deschid umbrela, să răspund la telefon şi să alerg spre autobuz. Atunci „m-a lovit“: acum un an ajungeam în Gara de Nord cu două trolere şi un vagon de speranţă.
