Manifestările copilului care suferă de tulburarea de spectru autist. Incidenţa diagnosticului a crescut

Manifestările copilului care suferă de tulburarea de spectru autist. Incidenţa diagnosticului a crescut

Numărul de cazuri de copii cu autism a crescut în ultima perioadă                          Foto: Arhivă Adevărul

Tulburarea de spectru autist (TSA) a crescut în ultima perioadă. Incidenţa diagnosticului este mai mare ca niciodată: 1 din 59 de copii sunt diagnosticaţi cu TSA.

Ştiri pe aceeaşi temă

Este considerată cea mai frecventă afecţiune cronică a copilăriei, având la bază o tulburare neuro-biologică de dezvoltare, fiind afectate ariile de comunicare, deprinderile sociale (Interacţiunea), comportamentul stereotip şi repetitiv. 
 
Manifestările TSA implică afectarea dezvoltării normale a copilului, perturbând evoluţia acestuia, ele apărând din primii ani de viaţă. 
 
Psihologul Mădălina Stanca, de la cabinetul de Psihologie din cadrul Ambulatoriului Integrat al Spitalului Judeţean de Urgenţă Târgu-Târgu Jiu, a precizat că majoritatea părinţilor observă anumite semne/aspecte în neregulă cu copilul lor în jurul vârstei de 2–3 ani sau chiar mai devreme. 
 
Potrivit psihologului, simptomele notabile detectate la copiii cu TSA cuprind: lipsa/reducerea contactului vizual; comportamente imprevizibile/atipice (merge pe vârfuri, se învârte în cerc, aleargă fără a avea un obiectiv către care se îndreaptă, în genul încolo şi-ncoace); nu imită gesturi (nu face cu mâna, nu bate din palme după modelul adultului, nu îi plac jocurile specifice copilăriei mici, de exemplu „cucu-bau”); nu răspunde atunci când este strigat pe nume; nu manifestă teamă faţă de persoane necunoscute; nu conştientizează pericolul; nu se foloseşte de limbajul corpului pentru a indica (nu arată cu degetul, nu ridică mâinile pentru a-şi arăta dorinţele de a fi luat în braţe, nu arată nasul, burtica, uşa, sticla etc); exagerează cu ordonarea într-un mod specific a jucăriilor sau a altor obiecte uzuale (pune animăluţele de plastic într-o anumită ordine, de exemplu); nu zâmbeşte; pare să nu audă ceea ce i se spune; manifestă ataşament deosebit faţă de o anumită jucărie/obiect (un cablu de la încărcător; o sfoară; un băţ; păturica - de exemplu); are manifestări repetitive/stereotipe (închide/deschide uşi, sertare, se joacă la robinet, urmăreşte timp îndelungat maşina de spălat cum învârte rufele); se joacă cu părţi ale obiectelor (de exemplu: învârte roata maşinuţei, aduce obiectul/jucăria în dreptul ochilor); preferă o rutină/un ritual înainte de de culcare (de exemplu: aşează cuburile într-o ordine, în acelaşi loc, în fiecare seară; mângâie pereţii camerei într-o ordine şi puncte fixe); - face fixaţie pentru un anumit subiect (de exemplu: mersul trenurilor, rememorarea unui traseu). 
 
De asemenea, un alt semn este acela că preferă să se joace singur, nu manifestă interes pentru alţi copii, ci mai degrabă manifestă interes pentru obiecte şi nu îi place să fie îmbrăţişat, mângâiat, pupat, nu îşi exprimă sentimentele (excepţie făcând situaţiile când sunt fericiţi sau furioşi). 
 
„Nu manifestă empatie (de exemplu: dacă mama este tristă sau plânge lângă el, el este indiferent). Frecvent încurcă pronumele, folosind „tu” în loc de „eu” şi invers. Are o sensibilitate crescută/preferinţă pentru stimuli zgomotoşi/luminoşi; manifestă selectivitate în alegerea alimentelor, preferă doar anumite haine/texturi. Prezintă opoziţionism şi rezistenţă la schimbare sau la comportamente noi. Totodată, copilul are mişcări stereotipe (învârte mâinile, flutură mâinile), are coordonare motorie necorespunzătoare şi are privirea în gol sau privirea în colţul ochiului“, arată psihologul Mădălina Stanca. 
 

Cum se stabileşte diagnosticul

Diagnosticul este pus de către specialişti, iar copilul trebuie să se afle într-o formă optimă. Pentru ca diagnosticul să fie pus corect, este recomandat ca părinţii să se adreseze unor experţi specializaţi în problemele copilului, printre care se numără: psihiatrul infantil, neurologul infantil, psihologul. De asemenea, un aspect foarte important este sinceritatea 100% a părinţilor când descriu manifestările copilului. 
 
„Majoritatea specialiştilor încep evaluarea copilului printr-o discuţie cu părintele, pentru a realiza un tablou al istoricului de dezvoltare, iar îndrumarea este ca părintele să îşi facă o analiză a ceea ce a observat el neadecvat pentru a putea expune cu acurateţe o imagine de ansamblu cât mai bogată asupra dezvoltării prezente a copilului şi să se „înarmeze” cu răbdare, asigurându-se că micuţul se află într-o formă optimă obţinerii de observaţii clare şi corecte (să nu fie bolnav, suprasolicitat, obosit). Părintele are un rol important prin cooperarea deschisă şi cinstită“, a precizat psihologul Mădălina Stanca.
 
Vă recomandăm să citiţi şi 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările