Poveştile petrolului. Istoria rafinăriei Vega, pe care Nicolae Ceauşescu a vrut să o transforme în parc

Poveştile petrolului. Istoria rafinăriei Vega, pe
care Nicolae Ceauşescu a vrut să o transforme în parc

Foşti angajaţi ai rafinăriei Vega

Înfiinţată în urmă cu 113 ani, rafinăria Vega din Ploieşti a ajuns astăzi să fie cea mai veche unitate de profil din România care încă funcţionează. Rafinăria Vega din Ploieşti are o istorie de peste un secol.

A rezistat în faţa a două războaie mondiale, unui atac aerian a cărui ţintă directă a fost, marelui cutremur din 1977, furiei Partidului Comunist care a vrut să o transforme în parc şi degringoladei economice care a urmat revoluţiei din 1989. 

În prezent, rafinăria Vega din Ploieşti operează în regim integrat cu rafinăria Petromidia şi este singurul furnizor din ţară de produse de nişă, n-hexan şi bitum.

Decizia de a se înfiinţa rafinăria a fost luată de „Vega“, societatea anonimă română pentru rafinarea petrolului cu capital german, în anul 1905 în şedinţa din 14 martie. Consiliul de administraţie, condus la acea vreme de Titu Maiorescu, hotărăşte să se construiască la Ploieşti o rafinărie pe un teren în suprafaţă de 40 de hectare, situat în nordul oraşului. Terenul era strategic ales. Se afla la periferia oraşului, ceea ce ar fi permis o extindere ulterioară, dar în imediata apropiere a unei linii de cale ferată, care făcea legătura între Ploieşti şi Vălenii de Munte. Poziţionarea lângă linia de cale ferată permitea transportul rapid al produselor obţinute la Vega către portul Constanţa şi de aici către cumpărătorii din întreaga lume, iar acest aspect era esenţial pentru afacere.


Distrugerile provocate rafinăriei Vega de atacul aerian din dimpul celui de-Al Doilea Război Mondial FOTO Muzeul Petrolului Ploieşti

Numele rafinăriei Vega devine cunoscut peste hotare în lumea petroliştilor încă din primii ani de funcţionare, mai ales odată cu venirea la conducere a inginerului Lazăr Edeleanu, cel care avea să ofere omenirii procedeul prin care în prezent se obţine benzina şi care îi poartă numele. Instalaţia de rafinare a petrolului lampat cu dioxid de sulf care a dus la obţinerea combustibilului pentru motoare a fost pusă pe picioare în laboratorele din Ploieşti, dar Edeleanu a murit înainte să-şi vadă visul cu ochii.

Procedeul său nu a fost abordat la Vega decât la doi ani după ce părintele „edelenizării“ petrolului s-a stins din viaţă. Procedeul a fost brevetat în SUA în anul 1908, implementat în zeci de rafinării din întrega lume, mai puţin în România. Cu puţin înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, procedeul de rafinare a petrolului lampant cu dioxid de sulf se pune în aplicare şi la Ploieşti, în rafinăria unde fusese inventat de inginerul român şi este folosit până în anii '70. Până atunci, rafinarea petrolului se realiza cu acid sulfuric, un produs toxic pentru om şi pentru mediu.

Vega în Primul Război Mondial

Avântul indusitriei petrochimice din România este stopat însă de Marele Război. În anul 1916 era clar că ofensiva germană nu putea fi stopată şi că petrolul românesc va câdea în mâinile Germaniei. În acest context, Marea Britanie şi Franţa au sugerat României să procedeze la autodistrugerea industriei petroliere pentru a lipsi Germania, fie şi pentru o perioadă, de resursele petroliere româneşti, conform datelor oferite de Mihai Vulpescu, muzeograf al Muzeului Petrolului din Ploieşti.

Astfel, la finele anului 1916, inima petrolului românesc, zona Ploieşti, Băcioi, Moreni, era aproape o ruină, multe dintre rafinării distrugându-şi instalaţiile pentru a nu mai produce pentru ocupantul german. Poate tocmai pentru că cele mai vechi rafinării din ţară, Steaua Română de la Câmpina şi Vega din Ploieşti, aveau capital majoritar german, au scăpat acestei furii, iar în 1917 au prelucrat aproape 90 la sută din întreaga producţie de ţiţei a României, conform Muzeului Petrolului.


Urmările atacului aerian asupra rafinăriei Vega din Ploieşti FOTO Muzeul Petrolului 

După război, rafinăria Vega a fost pusă sub sechestru şi condusă până în anul 1921 de o direcţie tehnică şi de un director militar. Capacitatea de rafinare a rafinăriei a atins apogeul în anul 1938 (1.480.000 t ţiţei), fiind modernizată cu instalaţii de ultimă generaţie de distilare, cracare şi rafinare.

Avioanele americane au atacat rafinăria de opt ori

Urmează un nou declin al industriei de peterol şi nu numai, cauzat de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru că rafinăriile ploieştene erau principală sursă de combustibil pentru armata germană, au devenit ţinte directe ale englezilor şi americanilor. Doar Rafinăria Vega a suportat în cursul anului 1943-1944 opt atacuri aeriene şi a suferit pagube serioase care au afectat instalaţii de prelucrare, parcuri de rezervoare, vagoanele cisternă, dar şi incendierea unor mari cantităţi de produse petroliere.

Iminenţa unui atac aerian concentrate în zona rafinăriilor din Valea Prahovei era evidentă, astfel că forţele aliate atunci, Germania şi România, au transformat Ploieştiul într-o fortăreaţă. S-a ajuns până acolo încât în jurul instalaţiilor sensibile din rafinării să se construiască ziduri din cărămidă pentru a evita dezastrul. Deşi informaţiile în legătură cu atacurile aeriene americane asupra Ploieştiului sunt contradictorii, strategia româno-germană a avut succes, astfel că cel puţin rafinăria Vega a rămas în picioare şi a suferit pagube mai mici decât anunţa ulterior propaganda americană.

În jurul instalaţiilor din curtea rafinăriei Vega au fost ridicate ziduri din cărămidă special pentru a protecţia împotriva atacului aerian din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial FOTO Muzeul Petrolului Ploieşti

Zidurile din cărămidă şi forturile unde se ascundeau soldaţii germani care aveau misiunea să doboare avioanele inamice au rămas şi astăzi în picioare în curtea rafinăriei Vega. Un simbol, până la urmă, al rezistenţei peste timp.


Zidurile de protecţie şi forturile în care se ascundeau soldaţii germani au rămas şi astăzi în curtea rafinăriei Vega FOTO Diana Frîncu

Ucenicii lui Edeleanu se întorc la Vega

În 2018, la 74 de ani distanţă de la atacurile aeriene din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Gheorghe Ioniţă, Ion Stan şi Ion Frânculescu, trei ucenici ai inginerului Lazăr Edeleanu, cum singuri se recomandă, s-au întors în rafinăria Vega pentru a rememora viaţa din anii comunismului. S-au angajat aici la puţin timp după război şi au rămas în Vega să ducă mai departea ceea ce inventatorul român a creat la Ploieşti. N-au fost martorii distrugerilor provocate de bombardamente, dar au simţit pe pielea lor atacul unei alte forţe care era să pună la pământ rafinăria: Partidul Comunist Român.


Gheorghe Ioniţă, Ion Frânculescu şi Ion Stan, ucenici ai savantului Lazăr Edeleanu, s-au întors la rafinăria Vega, locul unde au lucrat timp de o jumătate de secol FOTO Diana Frîncu

Gheorghe Ioniţă a venit în Vega în 1965. Avea 29 de ani. Era miner de profesie şi până atunci lucrase la mina Anina. S-a întors însă acasă, la Ploieşti, adus de tatăl său, vechi angajat al rafinăriei. Pentru că „era bun de gură“, aşa cum se caracterizează, un an mai târziu a devenit secretar de partid şi preşedinte al Comitetului Oamenilor Muncii. „Aveam şi puterea politică şi puterea economică“, spune cu fală Gheorghe Ioniţă.

„Ioniţă, ăia sunteţi voi. Pata verde!“

Aceste funcţii cheie în acei ani l-au ajutat pe Ioniţă să aibă acces la informaţii de la sursă directă şi aşa a aflat că rafinăria Vega avea deja destinul trasat, iar actul de deces fusese semnat pentru anul 1976. Era decizia Partidului, forţa supremă, şi doar un singur om mai putea schimba soarta instituţiei, Nicolae Ceauşescu.

„Să va spun o treabă pe care nu am avut voie să o spun. În 74-75, contabilul şef de la Centrală, Tudor Rancea, Dumnezeu să-l ierte, m-a chemat în birou la el. M-am dus şi m-a întrebat ce vreau, ceai sau cafea. Am zis: opaaa, ăsta îmi spune o treabă urâtă! Şi aşa a fost. «Fiţi atenţi că voi în ʼ76 nu mai aveţi plan. Vega în '76 va fi rasă şi acolo va fi un parc». Am rămas tâmpit când am auzit. De la Centrală m-am oprit la Alecu Dumitru, secretar cu probleme economice la judeţ. Când i-am spus, s-a uitat lung la mine şi mi-a zis: «Hai încoace, Ioniţă!» şi am coborât la intrarea A, acolo unde intră zeii, unde este macheta oraşului. Acolo, în partea de nord, era o pată verde. «Ioniţă, ăia sunteţi voi. Pata verde!». Era clar că în ʼ76 noi nu mai aveam plan şi trebuia să ne distrugă. Partidul decisese asta, cine conducea România atunci. Motivul? Era veche. Chiar dacă făceam 80 -100 de produse, de la cerezină, pe care o dădeam armatei, până la vaselină farmaceutică. Şi erau produse performante, dar nu conta.


Gheorghe Ioniţă, preşedintele Comitetului Oamenilor Muncii în perioada anilor 70-80, omul care l-a convins pe Nicolae Ceauşescu din două fraze bine ticluite să salveze rafinăria Vega FOTO Diana Frîncu

Am venit în Vega, n-am spus la nimeni, dar am început o treabă furibundă. Am chemat miniştrii aici, am luat drapel de fruntaş pe ramură şi am făcut câte şi mai câte. La un moment dat, m-au trimis la Neptun, la Ceauşescu. Era prin ʼ74-ʼ75, de ziua mea, de 17 iulie. Oameni buni, am avut de învăţat vreo cinci fraze, dar în secunda aia mi-a pus Dumnezeu în gură alte două fraze: «Tovarăşu’ secretar general ‒ uite cum mi s-a făcut pielea găinii şi acum ‒ pământul de la Vega nu e obişnuit cu bănci de îndrăgostiţi şi alei de promenadă, pământul de la Vega e obişnuit cu talpă şi muncior şi zgomot de muncă». I-am dat foc! M-a întrebat: «Ce vrei să faci?». «Catalizatori», zic eu, «Ce sunt ăia?». I-am explicat, cutare cutare. Cinci minute a durat totul şi am ieşit“, îşi aminteşte Gheorghe Ioniţă.

Prin septembrie eforturile echipei de la Vega şi curajul secretarului de partid al rafinăriei au dat roade. Prin decizia lui Nicolae Ceaşescu, rafinăria ploieşteană rămâne în viaţă şi se profilează pe tonaj mic şi valoare mare, catalizatori. „Şi acum d-aia trăieşte Vega!“, spune cu apăsare Gheorghe Ioniţă.

1905 este anul în care a luat fiinţă rafinăria Vega din Ploieşti

«Tovarăşu’ secretar general ‒ uite cum mi s-a făcut pielea găinii şi acum ‒ pământul de la Vega nu e obişnuit cu bănci de îndrăgostiţi şi alei de promenadă, pământul de la Vega e obişnuit cu talpă şi muncior şi zgomot de muncă».

Gheorghe Ioniţă, fost secretar de partid la rafinăria Vega

Decretul 400, spaima supremă a angajaţilor

Presiunea partidului, a Securităţii care recruta specialişti de pe băncile şcolii şi apoi îi trimitea să spioneze activitatea muncitorilor, şi-a făcut simţită prezenţa în permanenţă în Vega. Nu era ceva anormal pentru acele vremuri, astfel de iscoade erau peste tot, cu precădere în zonele strategice ale industriei, iar rafinăriile din Ploieşti erau unele dintre ele. Printre altele, omul securităţii avea de urmărit dacă „oamenii muncii“ respectă regulile stricte dintr-o rafinărie, cel mai grav lucru pentru care puteai face puşcărie fiind ţigara aprinsă, furtul din averea statului sau lipsa vigilenţei care ar fi permis accesul în incinta rafinăriei a unui intrus considerat duşman.

„Decretul 400 pentru instituirea unor reguli privind exploatarea şi intretinerea utilajelor, instalaţiilor şi maşinilor, intărirea ordinii şi disciplinei în muncă“, intrat în vigoare în 29 decembrie 1981, era spaima supremă. Teama de represaliile care ar fi urmat dacă încălcai vreuna dintre prevederile Decretului era prezentă în gândurile tuturor, dar nu puţini erau cei care încercau să îmblânzească „scorpiile“ de la Securitate.

Imagini din anii 70 din interiorul laboratorului rafinăriiei Vega FOTO Arhivă Rompetrol

„Am avut tot timpul un securist aici. Făcea experimente, mai punea câte un cartof înfăşurat bine, o bucată de lemn la instalaţiile astea mai pretenţioase. Scopul fiind să întărească vigilenţa oamenilor. Vezi că intră unul străin şi nu-l întrebi al cui este?“, îşi aminteşe Ion Stan.

Ţigara aprinsă în interiorul rafinăriei era o greşeală capitală, care nu putea fi trecută cu vederea. „Apropo de securistul de la Vega. Eram odată la poartă, mă chemase cineva şi în faţa mea erau vreo cinci oameni (...) Securistul a ieşit de undeva, iar pe mine nu m-a văzut. Şi le-a zis oamenilor, «Ia staţi aşa, mă!» şi îi căuta de ţigări prin buzunare. Eu când am văzut aşa m-a luat...«Mă nenorocitule – zic -  bagi mâna în buzunarul clasei muncitoare». În lipsa mea, băgase un băiat la închisoare, tot aşa prins cu ţigări. Era Decretul 400, în 24 de ore te băga la puşcărie. A fost o ruşine Decretul 400. În ultimul timp ştiţi care era politica partidului? Dacă dădeai pe cineva afară, erai obligat să-i găseşti un loc de muncă în altă parte. La un moment nu mai ştiai ce să mai faci. Veneau ordine peste ordine“, confirmă fostul secretar de partid.

Case cu cărămidă din zidurile de apărare

Comuniştii n-au reuşit să distrugă Vega şi nici pe oamenii care munceau aici. Erau prea legaţi între ei, era o familie uriaşă, iar rafinăria era casa lor la propriu. Culmea, făcută tot de comunişti. Avea spital propriu, cantină proprie, care alimenta cu hrană caldă alte opt fabrici din Ploieşti, cămin – dormitor comun aşa cum era numit ‒, casă de cultură, bibliotecă, teren de sport, practic nimeni nu ducea lipsă de nimic, iar salariile erau mult peste ceea ce câştiga în anii ʼ70-ʼ80 un salariat de rând. Dacă imediat după terminarea războiului la rafinăria din Ploieşti erau angajaţi câteva sute de muncitori, în 1989 Vega avea peste 2.000 de salariaţi. Sistemul avea grijă de toţi. De exemplu bibliotecara era plătită şi cu o jumătate de normă ca laborantă, ca să aibă şi ea un salariu la nivelul colegilor ei.


Când s-a luat decizia ca zidurile din cărămidă ridicate strategic în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în jurul instalaţiilor importante, ca scut de protecţie împotriva schijelor de la bombele aruncate de americani, să fie dărâmate angajaţii de la Vega au fost primii beneficiari. Cine a vrut a luat pe semnătură, gratuit, cărămidă pentru a-şi construi casă pe un teren oferit de primărie.

„Zidurile trebuiau demolate pentru că plăteam impozit pentru ele. Erau considerate mijloace fixe şi oricum nu mai erau necesare. Au mai rămas şi acum câteva. Au venit băieţii la mine atunci cu o cărămidă pe care scria «Urziceni 1905». Am ţinut-o mult timp. Oamenii şi-au făcut case în special în zona Cina din Ploieşti cu cărămidă de la Vega“, îşi aminteşte Ioniţă.

Marea inudaţie

În viaţa de peste o sută de ani a rafinăriei Vega din Ploieşti nici cele două războaie, nici marele cutremur din martie 1977 şi nici măcar capriciile lui Nicolae Ceauşescu n-au rămas în amintirea muncitorilor care au lucrat aici aşa cum s-a întâmplat cu un alt episod mai puţin menţionat în documentele istoriei recente.

„Prin ʼ80 am avut un necaz mult mai mare decât un incendiu. A plouat aproape 120 de litri pe metru pătrat. Undeva în partea de nord noi avem nişte bataluri unde s-au dus toate gudroanele care au inundat tot, grădinile oamenilor, mie pivniţa, că stăteam aici în colonie. Când am intrat în curtea rafinăriei era apa până la brâu pe aleea principală, case de pompe inundate, tot, tot, tot. Şi din gudroanele acelea de acolo s-au dus peste grădinile oamenilor. A fost ceva fantastic. Vreo 10-15 gospodării au fost nenorocite. M-au alergat oamenii să mă omoare“, îşi aminteşte Gheorghe Ioniţă.

Martor la aceste eveniment mai puţin plăcute din istoria recentă a rafinăriei Vega a fost şi Ion Stan, omul care a reuşit să salveze de la poluare masivă gospodăriile din jurul rafinăriei.


„Eram aici când a plouat tare. Tehnic vorbind, apa este mai grea decât produsul petrolier şi atunci acest gudron a ajuns în batal, apa s-a dus la fund, iar gudronul a ajuns în grădinile cetăţenilor. La ora patru după-amiaza, când să merg acasă, primesc ordin de la director să-mi iau oamenii şi să nu plec până nu rezolv problema. M-am dus acolo mi-am bătut capul şi am rezolvat. La baza peretelui batalului am făcut o forare pe unde  am scos apa şi astfel a scăzut nivelul din batal. A doua zi era linişte. Am primit o primă pentru asta“, povesteşte Ion Stan.

Şcoala unde erai „injectat cu chimie“

Chiar dacă cei trei ucenici ai lui Lazăr Edeleanu, Gheorghe Ioniţă, Ion Stan şi Ion Frânculescu, se contrazic aprig în special cu privire la date şi cifre, toţi sunt de acord cel puţin în două privinţe. În rafinărie nu ajungeai fără să fii temeinic instruit, iar în perioada anilor ʼ50, România avea una dintre cele mai bune şcoli de profil din Europa. Mai mult, rafinăria Vega din Ploieşti a exportat în permanenţă inteligenţă, produse şi echipamente în întreaga lume, nu puţine fiind rafinăriile proiectate şi construite de specialişti români.

Îmediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, în Prahova existau nouă rafinării care aveau nevoie de forţă de muncă specializată. Astfel, în anul 1948, an în care s-a realizat reforma învăţământului, a fost înfiinţată Şcoala Medie Tehnică de Petrol, care a funcţionat într-o clădire unde acum se află Liceul Mihai Viteazu din Ploieşti. Era pepiniera de petrolişti unde elevii „erau injectaţi cu chimie“ aşa cum îşi aminteşte Ion Stan. Mulţi dintre adolescenţii anilor ʼ50 au preferat să se transfere de la licee de renume, care nu le oferea un viitor sigur, la această şcoală tehnică pentru simplul motiv că odată absolvită aveai asigurat un loc de muncă bine plătit. Dacă rafinăriile aveau nevoie de înaltă specializare, alegeau tineri care se remarcau în producţie şi îi trimiteau la Institutul de Petrol şi Gaze, înfiinţat tot în 1948, dar care a funcţionat mai întâi la Bucureşti pentru ca, în 1975 să fie mutat la Ploieşti.


Ion Frânculescu (stânga) şi Ion Stan (dreapta), în vizită pentru câteva ore la rafinăria Vega FOTO Diana F.

Cei mai buni specialişti erau trimişi câte un an, doi să ridice de la zero rafinării în ţări cu care România avea parteneriate în perioada 1970-1980.

„Erau nişte oameni formidabili, vă dau cuvântul meu de onoare! Parcă mi-era ruşine să stau în faţa lor şi vorba aia, eram şeful. Erau nişte oameni care ştiau meserie. Vă imaginaţi ce înseamnă să păzeşti un butoi cu pulbere căci asta erau instalaţiile din rafinărie? Să stai toată noaptea să nu se întâmple nimic şi nu s-a întâmplat niciodată nimic grav“, spune Gheorghe Ioniţă.

Invenţii valoroase tratate ca improvizaţii

În toţi aceşti ani de viaţă ai rafinăriei ploieştene este clar că spiritul inovativ al lui Lazăr Edeleanu a fost prezent în permanenţă în Vega şi parcă l-a transmis ucenicilor săi. Cercetare nu s-a mai făcut în rafinărie după Al Doilea Război Mondial, pentru asta se înfiinţaseră institutele de cercetare de la Ploieşti şi Câmpina, dar totuşi inovaţii gândite de petroliştii din Vega au existat. Pentru că nu au fost patentate ca pe vremea lui Edeleanu au rămas la nivel de improvizaţii specifice muncitorului român care a ştiut întotdeauna să iasă din încurcătură.

„La un moment dat, s-a făcut o instalaţie la bitum şi făceam emulsie cationică ce se punea pe şosele împreună cu piteriş. Eram singura rafinărie care făcea emulsia asta. Am importat din Franţa o moară, o pompă cu dublu flux care a costat un milion şi vreo patru sute de mii de lei. După vreo trei ani a venit specialistul Ion Halip şi mi-a zis că s-a stricat pompa. Am trimis doi oameni, au demontat-o, dar era făcută praf. Deja veniseră vreo zece maşini la încărcat de emulsie cationică. Ce dracu’ să facem?, Moara aia franceză era praf, nu se mai putea repara. (...) M-au chemat mecanicii de locomotivă la o şedinţă şi când să ies, văd o pompă în dreapta, o pompă Schulzer şi întreb ce e cu aia. Nu mai mergea de vreo cinci ani şi am trimis-o la atelier. Am demontat-o, am schimbat tot din ea, rotor, rulmenţi, i-am făcut o cămaşă de abur şi am montat-o. Două zile n-am plecat din Vega. Am montat-o acolo. Şeful instalaţiei personal a luat din jumătate în jumătate de oră probă şi zicea: «bă e bună, bă, e bună, bă, e foarte bună». Făcea de trei ori mai multă producţie şi calitativ extraoridnar de bine. Vişoiu, inginerul Vişoiu era şef la invenţii şi inovaţii mi-a zis să o dau la inovaţii. (...) vă daţi seama ce bani putea să ia Ioniţă? Eram cu partidul, mă vorbea lumea şi n-am făcut nimic. A mers aia mulţi ani. Era o invenţie. Poza mea a fost în faţă la Cinemascop, ca inventator, inovator. Şi tata venea să ia pensia şi mă  întreba: «mă tată, tu eşti ăsta?», «Eu sunt», îi ziceam. De atunci, de fiecare dată când ajungea acolo, oprea pe cine trecea pe stradă şi le spunea: «Asta e fi-miu»!”, povesteşte Gheorghe Ioniţă, omul care în loc de un milion de dolari, cât ar fi valorat invenţia lui la acea vreme, s-a ales doar cu ochii înlăcrimaţi de satisfacţie ai tatălui şi cu o fotogafie la panoul de onoare.

Marele secret

Un secret pe care bătrânii care au lucrat la Vega nu-l vor afla se pare niciodată este ce s-a întâmplat cu un produs fabricat aici şi despre care, în anii ʼ70, se spunea că este un antidot împotriva cancerului. A fost o perioadă, îşi amintesc cei trei ucenici ai lui Edeleanu, când la Vega se făcuseră cozi imense în faţa porţii. Veneau oamenii cu bidoanele să cumpere medicamentul minune. Se dusese zvonul că „neufalina“ te vindecă de cancer. Erai nu erai bolnav, mergeai la Vega cu bidonul. Un sâmbure de adevăr se pare că a fost, pentru că medici oncologi au venit la Ploieşti şi au preluat produsul pentru teste. Rezultatele nu s-au aflat niciodată, cel puţin nu au fost făcute publice.

„Era o coadă aici, era nebunie. Petrol dubludistilat, asta era de fapt. Se lua câte o linguriţă pe burta goală. Erau tot felul de reţete. Am zis atunci să oprim nebunia asta, că păţeşte vreunul ceva şi am încetat să mai dăm neufalină oamenilor“, îşi aminteşte Ioniţă.

Ion Frânculescu, astăzi în vârstă de 86 de ani, a ajuns la Vega când abia împlinise 18 ani. Avea o calitate, îşi aminteşte cu umor petrolistul, juca bine fotbal, iar în acea perioadă rafinăria participa la competiţii sportive între unităţile de profil. S-a angajat în Vega în iulie 1950, iar 30 de ani mai târziu avea să ridice rafinării de la temelie în Siria.

„Vă rog să mă credeţi că doar în perioada de concedii am lipsit din Vega şi un an de zile cât am fost în Siria (1981-1982) la pornirea rafinăriei. Când m-am dus acolo, parcă eram aici în România, foarte mulţi petrolişti erau de aici, ne cunoşteam deja“, îşi aminteşte Frânculescu.

Peste timp rafinăria Vega a rezistat chiar şi în anii de după Revoluţia din 1989, când din cele 11 unităţi de profil din ţară, au rezistat mai puţin de jumătate. În 1998, Vega din Ploieşti se afla pe lista neagră a Guvernului şi era propusă pentru desfiinţare. În 1999, a fost cumpărată de grupul Rompetrol şi de atunci s-a axat pe produse de nişă şi este unicul producător din România de bitum rutier.


Vă rog să mă credeţi că doar în perioada de concedii am lipsit din Vega şi un an de zile cât am fost în Siria (1981-1982) la pornirea rafinăriei. Când m-am dus acolo, parcă eram aici în România, foarte mulţi petrolişti erau de aici, ne cunoşteam deja.

Ion Frânculescu, fost angajat la rafinăria Vega

 

Vega Ploieşti, unicul producător de bitum şi hexan din România

Cu o tradiţie de peste 160 ani de rafinare a ţiţeiului, România a reprezentat un punct important al dezvoltării acestui domeniu la nivel mondial, contribuind cu o serie de descoperiri şi inovaţii în extragerea, transportul şi procesarea petrolului.

Începuturile industriei petroliere din România au loc în zona Moldovei ‒ bazinul râului Trotuş. Acolo, sunt menţionate în secolul XV-lea gropile de păcură de la Lucăceşti (Moineşti - judeţul Bacău). Tot aici, la Lucăceşti, au apărut primele distilerii de petrol cu caracter industrial încă din 1837–1840, urmate fiind de cea de la Moineşti (1844).

Astfel, primă etapă se întinde până în anul 1857, când România apare în statisticile internaţionale ca ţară producătoare de ţiţei, cu o producţiei de petrol de 257 de tone extras dintr-un număr de 200 de puţuri.

Bucureştiul, primul oraş iluminat cu petrol lampant

A doua etapă ‒ etapa petrolului lampant ‒ a început din momentul extragerii din ţiţei a petrolului lampant necesar iluminatului şi a ţinut din 1858 şi până în anul 1895. Anterior, în 1857, lua fiinţă prima rafinărie din România la Râfov (Ploiesti) – „prima distilerie sistematică de petrol din toată lumea“.

Construcţia, pe o suprafaţă de patru hectare, a primei rafinării dotată cu instalaţii moderne aduse din Germania a fost începută în iarna anului 1856 de către Teodor Mehedinţeanu, după ce a primit în concesiune procedeul de obţinere a petrolului lampant (în 1852 farmacistul galiţian Lukasiewitz a obţinut în laboratorul său acest produs).

Fraţii Teodor şi Marin Mehedinţeanu au avut posibilitatea să obţină prin licitaţie concesiunea pe mai mulţi ani a iluminării cu gaz lampant a Bucureştilor (1857) şi, respectiv a Ploieştilor (1860).

Astfel, Bucureştiul a ajuns în cărţile de istorie ca fiind primul oraş din lume iluminat cu petrol lampant în 1857. Această etapa s-a caracterizat şi prin intensificarea extracţiei din puţuri şi prin săparea primelor sonde, îndeosebi din exploatarea celor patru regiuni petrolifere din Prahova, Dâmboviţa, Buzău şi Bacău. Cantitatea de ţiţei extrasă atingea un nivel de circa 80.000 tone în 1895.

În această perioadă apar rafinăriile Astra Ploieşti (1880) şi Steaua Româna Câmpina (1895), unităţi care în prezent sunt doar o parte a istoriei de rafinare din Romania. Cei mai mari trei investitori în acest sector înainte de 1895 erau Standard Oil (SUA), Royal Dutch (Olanda) şi Uniunea Petroleum (Germania). În 1902, sectorul petrolier reprezenta 12% din investiţiile industriale, iar în 1915 ajunge la 63%.

Apariţia Vega Ploieşti

După aprobarea primei „Legi a Minelor“ în 1895, completată în 1900, perioada 1903-1916 se caracterizează prin apariţia de noi societăţi petroliere, în general cu capital străin, dar şi prin realizarea de investiţii masive pentru dezvoltarea sectorului petrolier din România.


În acest context, apare un simbol al acestei industriii ‒ rafinaria Vega Ploieşti ‒ în prezent cea mai longevivă unitate de procesare din România în funcţiune, dar şi singurul producător de bitum şi hexan din ţară.

Astfel, consiliul de administraţie prezidat de Titu Maiorescu a hotărât pe 5 ianuarie 1905 construcţia unei rafinării în partea de nord a oraşului Ploieşti. În proiectarea rafinăriei s-a ţinut cont de conformaţia terenului, iar dispunerea rezervoarelor de ţiţei şi a instalaţiilor de prelucrare a urmărit folosirea principiului de „cădere naturală“.

Lucrările de construcţie au început în mai 1905 pe un teren de circa 50,4 hectare (care a ajuns în 1933 la 70 hectare), la care se adaugă în 1933 circa 18,2 hectare pentru extinderea activităţilor de profil (rezervoare, instalaţii, drumuri de acces, depou căi ferate).

În 18 noiembrie/1 decembrie 1905, lucrările de construcţie a rafinariei au fost finalizate şi s-au început probele tehnologice pentru punerea în funcţiune a instalaţiilor. Cu o capacitate iniţială de prelucrare de 200.000 tone ţiţei/an, unitatea de procesare intră efectiv în producţie în 13/26 februarie 1906 când se livrează primul transport.

În ceea ce priveşte transportul ţiţeiului la rafinăria „Vega“, el se făcea la început cu căruţele, apoi cu vagoane cisternă, iar în final prin trei conducte care făceau legătura cu zona Buştenari, Moreni şi Băicoi.

Propusă spre lichidare

În 1990, rafinăria Vega Ploieşti a devenit societate comercială pe acţiuni, iar în 1997 ‒ pe fondul situaţiei economice dificile, societatea a fost pentru circa opt luni pe lista celor 16 societăţi propuse spre lichidare.

Ulterior, pachetul majoritar de acţiuni al rafinăriei din Ploieşti a fost preluat, în mai 1999, de către Grupul Rompetrol (în prezent, KMG International), în baza unui contract de privatizare încheiat cu Fondul Proprietăţii de Stat.

Odată cu preluarea şi integrarea din octombrie 2000 a rafinăriei Petromidia Năvodari în activitatea Grupului Rompetrol, strategia de dezvoltare a unitaţii din Ploieşti a vizat transformarea acesteia dintr-o rafinărie clasică într-un producător şi furnizor de produse şi soluţii speciale (solvenţi ecologici, bitum cu destinaţie specială, combustibili ecologici pentru încălzire, alte produse dedicate – white – spirit, n-hexan etc).

În prezent, unitatea din Ploieşti funcţionează în sinergie perfectă cu rafinăria Petromidia- Năvodari, cea mai mare din Romania şi una dintre cele mai moderne din regiunea Mării Negre. Astfel, Petromidia îi asigură integral rafinariei din Ploieşti materiile prime/semifabricate necesare obţinerii unor produse speciale cu o valoare adăugată ridicată.

Investiţii de 61 de milioane de dolari

Investiţiile realizate din 1999 şi până în prezent în consolidarea şi extinderea activităţilor de profil ale rafinăriei Vega se ridica la circa 61 milioane USD şi au vizat modernizarea unităţilor de productie, dezvoltarea gamei de produse realizate (în 2007 s-a construit o nouă instalaţie de bitum), reducerea şi eliminarea impactului asupra mediului, dar şi creşterea gradului de siguranţă în exploatarea echipamentelor.

Deşi nu mai procează ţiţei sau obţine carburanţi auto, rafinăria Vega a consemnat în 2017 o cantitate totală de materie primă procesata de 373.000 tone, înregistrând producţii record de bitum (96.400 tone) şi solvenţi ecologici (41.000 tone). Cantitatea totală de materie primă procesată de rafinăria Vega Ploieşti în perioada 1906 – 2017 se ridică la circa 68 de milioane tone, cu un maxim de 1,13 milioane tone atins în 1979 – momentul punerii în funcţiunii a rafinăriei Petromidia Năvodari.

Rafinaria Vega Ploiesti a fost prima unitate de profil din România care a obţinut în 2006 autorizaţia integrată de mediu, act de reglementare cu valoare de certificare continuă a împrejurării că activitaţile rafinăriei Vega respectă normele europene de prevenire şi control integrat al poluării. În perioada 2000-2006, s-au alocat aproximativ 15 milioane dolari pentru îndeplinirea programelor de conformare şi de management al mediului, dintr-un cuantum total al investiţiilor în aceeaşi perioadă de peste 31 milioane dolari.


Rafinăria Vega păstrează primele instalaţii de rafinare alături de cele moderne de ultimă generaţie FOTO Diana Frîncu

Proiecte importante de ecologizare

Un alt proiect important pentru rafinaria Vega a fost şi este ecologizarea batalurilor de gudroane acide şi reziduuri petroliere care au fost depozitate în proporţie covârşitoare în perioada anterioară privatizării societăţii Vega Ploieşti (1905-1999).

Conform documentelor din dosarul de privatizare a rafinăriei, cantitatea de deşeuri pe care viitorul acţionar urma să o preia în vederea ecologizării era estimată la cca 62.000 tone. După încheierea procedurii de privatizare, s-a constatat că volumul total de deşeuri existent în bataluri este de cel putin 4 ori mai mare.

În perioada 2002-2011 a fost eliminată, prin operatori economici autorizaţi, o cantitate totala de aproximativ 80.000 tone deşeuri din batalurile de gudroane acide şi reziduuri petroliere, aşadar cu mult peste nivelul adus la cunoştinţa societăţii în cadrul procesului de privatizare. Costurile aferente acestor operaţiuni s-au ridicat la circa 17.4 milioane USD.

În prezent, societatea derulează un amplu proces de selecţie a unei companii cu experienţă în domeniu, pentru a realiza decontaminarea şi ecologizarea completă a batalurilor din rafinăria Vega Ploieşti. Realizarea proiectului de reabilitare a batalurilor presupune nu doar alocarea unor resurse financiare extraordinare, dar şi selectarea atentă şi responsabilă a tehnologiilor disponibile, luarea celor mai riguroase măsuri de siguranţă şi conlucrarea permanentă cu autorităţile de mediu competente. 

Eliminarea gudroanelor acide istorice nu este singura investiţie de mediu în derulare pentru rafinăria Vega. În prezent, grupul KMG International are în derulare investiţii de peste 10 milioane de dolari pentru a menţine rafinăria Vega la cele mai înalte standarde de calitate, de mediu şi pentru siguranţa angajaţilor şi a oraşului Ploieşti.

Un proiect important cu impact în creşterea gradului de protejare a mediului vizează achiziţia şi montarea unui nou cazan, care să obţină aburul necesar operaţiunilor tehnologice din rafinărie, în condiţiile impuse de legislaţia în vigoare.

De asemenea, investiţiile vor viza şi îmbunătăţirea recuperării de vapori la punctele de încărcare a produselor petroliere şi montarea de membrane la rezervoarele care depozitează produse volatile.

La 113 ani de la înfiinţarea sa, rafinăria Vega Ploieşti continuă să-şi defăşoare activităţile de producţie în acord cu standardele naţionale şi internaţionale de mediu, dar şi cu legislaţia în vigoare.

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: