Tocmai ce-am citit o ştire tristă. Nu, din fericire n-a murit nimeni, dar este ca şi cum ar fi murit, căci ştirea asta, în esenţa ei, seamănă cu un fel de necrolog al unei profesii.

Jurnalistul Viorel Ilişoi,  coleg de breaslă (şi fost o vreme chiar coleg de redacţie), unul dintre cei mai hărăziţi ziarişti pe care i-a dat ţărişoara asta, a anunţat că se retrage din meserie. Uite-aşa!

Mucalit ca de obicei, Viorel şi-a făcut publice intenţiile pe pagina de Facebook, imediat după anunţul că vrea să devină vegetarian, însă nu-şi poate convinge creierul că porcul e o plantă. Nici că se putea potrivi mai bine ordinea informaţiilor, căci la fel de greu îşi va putea convinge mintea/condeiul/sufletul că nu mai este jurnalist. Păi, ce? 26 de ani de presă se pot închide - hodoronc-tronc! - ca un dosar penal în care s-a dat NUP?

Oricât ar părea de greu de crezut, la baza deciziei lui Viorel Ilişoi de a-şi băga picioarele în el de jurnalism nu stau nici resorturi psihologice freudiene şi nici fiţe de Adi Mutu al ziaristicii. Vă spun, cu mâna pe inimă, că el ar mai fi vrut şi, cu siguranţă, ar mai fi putut. Dar, fix ca-n bancul cu amorul studenţesc, n-are unde şi nici nu prea mai are cu cine.

Fără dubiu, el nu este modelul de salahor la care visa un stupid de manager media ce decretase că un profesionist al condeiului trebuie să scrie 20 de „itemuri” pe zi. Observaţi că nici nu mai spunea, ca tot omul, articole, ci itemuri. Kilograme, adică. Cuvinte de-a valma, cu lopata, ca la blocurile alea comuniste din prefabricate.

Credeţi că vreun bloc din prefabricate, făcut la repezeală de necalificaţi şi de condamnaţi, va fi declarat vreodată monument de arhitectură? Sau, ca să vin la temă, credeţi că vreun ziarist care face o basculantă de „itemuri” în loc de anchete, reportaje sau interviuri va ajunge vreodată să schimbe ceva în bine? Dacă veţi considera că se poate, atunci este cazul să vă opriţi din citit. Ceea ce voi scrie de aici încolo nu vă va interesa.

Viorel Ilişoi se retrage (aş putea zice sabatic, dar ştiu că nu este chiar în acel sens) într-un sat din Bucovina lui dragă. Habar n-am cu ce se va ocupa acolo (mi-e şi jenă să-l întreb), dar sunt convins că indiferent ce va face, va face excepţional. Pentru că Viorel pune suflet cu pumnul şi în cuvântul scris, dar şi în activităţi d-astea, subzistenţiale, cum ar fi făcutul piroştilor.

Este un om rar. Atât de rar încât ar trebui să facem o încăpere din cleştar doar pentru el, ca să-l putem observa cum zideşte metafora cu răbdarea şi cu înflăcărarea – două noţiuni uşor contrare, nu-i aşa? – meşterilor care au ridicat monumentele de arhitectură ale civilizaţiei umane.

Pe undeva, Viorel Ilişoi se-ntoarce în lumea care l-a dat universului. Se iroseşte un ziarist, aş putea fi tentat să spun. Însă nu voi afirma asta, căci ştiu sigur că jurnalismul de excepţie se poate face la fel de bine şi în creierii munţilor, pe cât se poate face în redacţia unui mare trust mondial  de presă.

Însă stupizii care văd mass-media ca pe o marfă, ca pe un medicament de „zombizare” şi manipulare, nu vor înţelege niciodată asta.

Succes maxim, Viorel Ilişoi şi îngăduie-mi o întrebare inspirată dintr-un scheci jucat urieşeşte de Toma Caragiu: şi pe noi cui ne laşi, băi, maestre?