Mărturiile emoţionante ale unor tinere asistente care au izolat persoane în carantină: „Totul a venit ca un tăvălug. Am ajuns în pragul leşinului“
0
Pe lângă medicii, asistenţii şi infirmierii din spitale mai există o categorie de oameni care sunt în ”linia întâi” în ceea ce priveşte bătălia cu noul coronavirus. Sunt asistenţii medicali comunitari şi şcolari, despre care se vorbeşte destul de puţin în general şi nedrept de puţin în aceste zile.
Angajaţi ai primăriilor şi sub coordonarea directă a Direcţiei pentru Sănătate Publică – DSP Alba, asistenţii medicali comunitari şi şcolari au format echipe care au fost avangarda medicală în lupta cu coronavirusul. Zile şi nopţi în şir departe de familii, multe ore peste programul obişnuit de lucru, risc real de îmbolnăvire în urma contactului direct cu persoanele carantinate sosite din zonele roşii ale lumii, sunt doar câteva dintre sacrificiile făcute de ei în această perioadă.
Mărturiile Andreei, Teodorei şi Alidei (de la stânga la dreapta în foto) implicate direct în procesul de izolare şi carantinare, alături de ceilalţi colegi asistenţi medicali comunitari din tot judeţul Alba, sunt grăitoare, emoţionante şi în acelaşi timp reprezentative. Mesajul lor este: dacă noi am putut să facem aceste sacrificii, dacă am acceptat această misiune milităreşte, ne-am echipat şi am plecat pe ”front” fără să ştim pentru cât timp dar perfect conştiente de riscul uriaş la care urmam să fim expuse, şi voi mai puteţi rămâne în casă încă 3 săptămâni!
Andreea Sonica, asistent medical şcolar: ”Nici nu mai ştiu să vă spun exact data când şi cum am început pentru că totul a venit ca un tăvălug. Am fost sunată şi mi s-a spus că în 10 minute trebuie să mă prezint să ajut la carantinările persoanelor venite dinafară, exact ca la Armată. Mi-a fost atât de teamă la început pentru că nu se ştiau prea multe lucruri şi se vehiculau tot felul de ştiri şi statistici despre acest virus, mi-a fost atât de teamă încât în prima noapte după ce am aflat că voi fi inclusă în acest proces de carantinare a persoanelor potenţial infectat cu noul virus, am auzit telefonul sunând de zeci de ori deşi el nu a sunat niciodată. Apoi au început să sosească persoanele care trebuiau carantinate în spaţii speciale şi am participat la acestea, fiind cazată alături de ele.
Practic acolo am lucrat non-stop, locuiam în hotel alături de carantinaţi şi împreună cu o altă colegă ne-am ocupat de zeci de oameni. Am pierdut noţiunea timpului, nici nu mai ştiu câte zile am petrecut acolo sau câte ore dormeam pe noapte. Ştiu doar că noi mâncam piureul rece, în timp ce unele persoane carantinate se plângeau de mâncare sau de cafea. Cel mai tare m-am temut de reacţiile acelor persoane reclacitrante care nu înţelegeau sau nu voiau să intre în carantină, şi au fost tot felul de situaţii. E adevărat că la uşa hotelului erau tot timpul poliţişti şi jandarmi, dar noi asistentele eram singure cu ei în hotel. Nu mai ştiam dacă e zi sau noapte. Când suna telefonul, la orice oră din zi şi noapte, trebuia să mă echipez cu acel costum de protecţie şi să răspundem solicitărilor carantinaţilor. În final, am ajuns la aşa un grad de epuizare încât am fost în pragul leşinului.”
Teodora Hoca, asistent medical comunitar: ”Am început cu izolările încă din 27 februarie. Ţin minte că m-a sunat şefa noastră, într-o seară pe la ora 22.00 şi m-a întrebat dacă dorm. În acea noapte am şi plecat împreună pe teren, undeva spre miezul nopţii, ca să izolăm o domnişoară despre care aveam informaţii că s-ar fi întâlnit cu iubitul ei aflat deja în izolare. Într-o altă noapte a trebuit să mergem la o solicitare, pentru că un şofer de TIR în loc să se autoizoleze la domiciliu s-a dus într-un bar şi a trebuit să-i izolăm pe toţi cu care intrase în contact. Au fost multe nopţi albe în această perioadă. Cel mai solicitant mi s-a părut din punct de vedere al sănătăţii. Deşi sunt operată de două ori pe coloană, cu tije şi şuruburi, nu am dat înapoi şi am stat zi şi noapte la serviciu, fără zi liberă. Eu cred că am cele mai multe ore muncite din toată echipa şi n-am zis nicio clipă că nu vreau să merg. Am avut mare noroc că alături de noi le-am avut pe doamna Delia Cristescu şi pe doamna doctor Paula Iordache, care ne-au ajutat şi ne-au încurajat”.
Alida Blendea, asistent medical comunitar: ”Am început activitatea de izolare încă din data de 27 februarie, încă de când au venit primele autocare cu elevii Liceului de Arte Regina Maria. Atunci a începutul totul şi nu ştiam prea bine ce se întâmplă şi nici la ce să ne aşteptăm. Ca să-mi protejez fetiţa în vârstă de 9 ani, am trimis-o la părinţii mei la ţară. Cel mai mare sacrificiu pe care l-am făcut în această perioadă a fost să nu-mi mai văd copilul timp de 7 săptămâni. Vorbeam cu ea la telefon şi îmi zicea: mami, am nevoie de tine, iar mie mi se rupea sufletul, dar ştiam că e mai bine să nu intrăm în contact. În tot acest timp eram cu gândul şi la tatăl meu bolnav de cancer şi de care, de asemenea, nu m-am mai putut apropia să-i fac injecţiile de care avea nevoie. Munca din această perioadă a fost una istovitoare. Cot la cot cu poliţiştii care ne-au însoţit a trebuit să mergem la sute de adrese să facem procedurile de izolare, dar au fost şi unii care n-au vrut să se conformeze şi au aruncat cu hârtiile după noi. Acum lucrurile s-au mai relaxat puţin iar duminică am adus-o şi pe fetiţa mea acasă”.
„Direcţia pentru Sănătate Publică – DSP Alba doreşte să le mulţumească tuturor asistenţilor comunitari şi şcolari din Alba pentru curaj, implicare şi exemplul dat tuturor. Dacă nu mai rezistăm trei săptămâni în case, lupta lor pentru sănătate, pentru viaţa tuturor celor din jurul nostru, ar fi zădărnicită!”, au transmis reprezentanţii DSP Alba.
Se încarcă comentariile...
