Pâcle buzoiene

În lumea largă fenomenul se regăseşte în mai bine de 700 de locuri. Dar dacă te gândeşti că majoritatea sunt mult sub nivelul mării, iar în Europa singurele alternative de a vedea aşa ceva sunt peninsula Taman din Rusia şi niscaiva zone ale Apeninilor, îţi dai seama că Vulcanii Noroioşi buzoieni chiar sunt ceva deosebit.

                  Primul lucru pe care trebuie să-l ai în vedere e că Vulcanii Noroioşi nu-s doar unii, ci trei, trei zone care au un nume sugestiv – pâcle: Pâclele Mari, Pâclele Mici, Pâclele de la Beciu. Cei din urmă ocupă cea mai mică zonă, dar sunt extrem de spectaculoşi. Par o oază pierdută într-o zonă altminteri destul de verde şi contrastează puternic cu celelalte două zone „vulcanice“, mult mai întinse şi mai apropiate de aspectul selenar care a devenit un soi de imagine standard în mintea multora.

                Apoi mai e un mic paradox – Pâclele Mari sunt de fapt mici, conurile vulcanilor fiind mai degrabă modeste, numai că relieful este spectaculos, cu brazde foarte adânci în pământ, viroage accentuate, un sol extrem de frământat. Te-ntrebi dacă nu s-or fi încleştat în luptă Greuceanu cu o şleahtă de zmei pe aici, întrecându-se cine pe cine afundă mai tare în pământ.

Poţi pierde ore bune hoinărind pe spinările acestor balauri de lut şi mai ales încercând să fotografiezi felii aşa de ciudate de natură.

                Pâclele Mici sunt de un cu totul alt soi – nişte vulcănoi (sufixul augmentativ e perfect justificat, conurile acestora fiind de departe cele mai mari) cocoţaţi pe o suprafaţă perfect plană, în vârful unui deal. Cel mai uşor mod (şi mai puţin cunoscut de publicul larg) de a ajunge aici e să continui drumul cu maşina după o pensiune-restaurant, să nu te pierzi cu firea în faţa asfaltului care n-a auzit de Orbit şi s-a cariat grav şi să parchezi undeva în preajma unui depozit de combustibili al Petrom. De aici un drum forestier urcă pieptiş dealul (zece minute la pas, trei minute la 4x4 cu reductor) până pe şesul suspendat. Zările se deschid larg în jur, spre Ivăneţu, Penteleu sau chiar Munţii Vrancei.

Din când în când mirosul câte unui con mai nepoliticos e în stare să provoace deviaţii de sept (fiindcă da, strâmbatul din nas devine pe alocuri sport oficial). Dar sentimentul de izolare, capăt absolut al lumii, călătorie în timp într-un alt ev geologic e ceva întru totul deosebit. De pus la inimă şi de revenit.

Cifre:

4 lei – costă un bilet pentru vizitarea rezervaţiei de la Pâclele Mari.

Când să mergi:

Neapărat pe vreme bună. (Că altfel nu doar vulcanii vor fi noroioşi, ci întreaga zonă.) Preferabil toamna. Când natura se supune descrierilor din compuneri de ciclu primar şi aşterne covoare multicolore sau îmbracă păduri în mantii ruginii.

Nu rata:

Să te abaţi câţiva kilometri până la Pleşcoi, unde să speri că măcar unul dintre cei patru producători recunoscuţi de cârnaţi de Pleşcoi va fi pus gând rău recent unui berbec şi ardeilor iuţi din grădină şi se va fi pus pe treabă.