Acest atât de rar consens general în spaţiul public românesc trebuie să ridice semne de întrebare, mai ales în contextul presiunilor venite din partea Ucrainei pentru o decizie favorabilă care să grăbească procesul de aderare la Alianţa Nord Atlantică. Cumva rămâne impresia că România va sprijini această dorinţă a Ucrainei şi ar fi o idee bună să privim asta din cât mai multe unghiuri.
 
În primul rând nu trebuie să existe nici o îndoială: Rusia este un stat agresor care a ocupat şi anexat o porţiune a teritoriului Ucrainei şi sprijină existenţa teritoriilor secesioniste din estul Ucrainei. Nu este nimic nou, vechea tehnică a conflictelor îngheţate (în realitate permanentizate), experimentată cu succes în Republica Moldova, Georgia şi Armenia. Oricât s-ar ascunde diplomaţii şi analiştii după cuvinte, realitatea este limpede: Ucraina se află într-un război cu Rusia, război dus prin intermediari şi mascat sub forma unor conflicte locale.
 
Ucraina nu poate câştiga de una singură acest război cu Rusia, de aici şi presiunile constante pentru aderarea la NATO. Doar că orice membru NATO trebuie să se întrebe ce înseamnă primirea unui membru aflat în război cu Rusia. Din ce îmi amintesc, una din condiţiile impuse de NATO României înainte de aderare era încheierea de tratate cu toţi vecinii şi renunţarea la orice fel de pretenţii teritoriale faţă de aceştia, ceea ce s-a şi întâmplat. Pentru Ucraina înţeleg că este greu să încheie un tratat cu Rusia în care să recunoască anexarea Crimeei şi să recunoască existenţa republicilor secesioniste. Însă în acelaşi timp aderarea Ucrainei la NATO ce ar însemna? Implicarea Alianţei în războiul împotriva Rusiei? Într-adevăr, Rusia a declanşat războiul din Ucraina tocmai pentru a bloca înscrierea acestei ţări pe o orbită pro-occidentală, la fel cum a făcut în Republica Moldova, Georgia şi Armenia, la pachet a venit anexarea „portavionului” Crimeea din Marea Neagră şi păstrarea unor capete de pod cu funcţie militară în republicile marionetă. Îşi doreşte NATO să se implice militar în acest război, aşa cum propune Ucraina prin presiunile recente de a fi primită în Alianţă?
 
Pentru România adeziunea la politicile comune ale NATO a început să fie contra-productivă din punctul de vedere al românilor din Ucraina, supuşi unui proces agresiv de deznaţionalizare şi asimilare etnică. Un alt consens general al experţilor şi analiştilor de politică externă este menţinerea unei linişti asurzitoare cu privire la problemele românilor din Ucraina. Ideea ar fi să nu mai deranjăm Kievul cu probleme mărunte câtă vreme se duce războiul cu Rusia, să fim solidari cu NATO. În acelaşi timp Ungaria nu are astfel de reţineri şi blochează cât poate relaţia Ucrainei cu NATO – ceea ce îi aduce acuzaţia de parteneriat discret cu Rusia. Este de înţeles că România nu îşi doreşte o astfel de etichetă şi în mod real sunt foarte greu de găsit pro-ruşi printre politicienii de la Bucureşti. Însă la scară istorică abandonarea comunităţii românilor din Ucraina nu poate fi scuzabilă.
 
Performanţa guvernelor succesive de la Kiev în politicile asimilaţioniste a fost notată în detaliu de mai bine de două decenii în rapoartele de monitorizare ale Consiliului Europei privind respectarea Convenţiei Cadru Pentru Protejarea Minorităţilor Naţionale. Ucraina nu şi-a abandonat nici o clipă politicile asimilaţioniste puse în mişcare după dizolvarea Uniunii Sovietice. În ultimii ani chiar le-a intensificat. Unul din criteriile de aderare la NATO era tocmai respectarea drepturilor omului, la acest capitol intrând şi respectarea drepturilor minorităţilor naţionale. Explicaţia actuală a Kievului este că de fapt luptă împotriva propagandei ruse şi este doar o întâmplare faptul că sunt afectate masiv drepturile altor comunităţi etnice. Ca şi în cazul tabloului general Ucraina încearcă să îşi rezolve problemele sacrificându-i pe alţii.
 
Filmuleţul recent lansat de o autoritate locală ucraineană în care este falsificată istoria masacrului de la Fântâna Albă relevă adevărata atitudine a Ucrainei faţă de România. Povestea este cunoscută: mai multe mii de ţărani din Bucovina de Nord proaspăt anexată de Moscova la Ucraina Sovietică au pornit la 1 aprilie 1941 spre graniţa cu România în încercarea de a scăpa de abuzurile sovietice. În apropierea graniţei au fost masacraţi de grănicerii sovietici, numărul victimelor fiind încă neclar. Fenomenul nu era nou, România interbelică a primit peste 100.000 de refugiaţi din Ucraina sovietică, aduşi la disperare de foametea provocată de Stalin şi de epurările declanşate de acesta. Filmuleţul de care aminteam minimizează numărul victimelor şi lansează acuzaţia că tentativa de evadare a românilor din lagărul sovietic ar fi fost o provocare organizată de serviciile de informaţii româneşti, ceea ce a dus la o reacţie a Ambasadei României la Kiev.
 
Aici avem de-a face cu o ipocrizie a discursului public ucrainean. Pe de o parte întreg angrenajul cultural şi mediatic al Ucrainei este pus în mişcare pentru dezvăluirea crimelor din perioada sovietică – puse bineînţeles în socoteala Moscovei ruseşti. De ce nu sunt acuzaţi tot aceiaşi sovietici de crimele de la Fântâna Albă? Pentru că în cazul Bucovinei de Nord nu poate fi pusă la îndoială înţelepciunea sovieticilor care au făcut cadou această provincie Ucrainei. De vreme ce nu pot fi declaraţi vinovaţi sovieticii pentru masacrul de la Fântâna Albă atunci aceşti vinovaţi trebuie căutaţi în altă parte. Aşa că de la sine se impune concluzia fracturată logic că serviciile secrete româneşti au provocat masacrarea românilor de către grănicerii sovietici.
 
Ar mai fi de discutat multe alte criterii legate de aderarea Ucrainei la NATO, criterii aparent uitate şi ignorate în discuţia publică din România despre această chestiune. În esenţă aparentul consens public din România este unul fals, generat de o adeziune exagerată la politicile altora cu ignorarea intereselor noastre, alături de temerea de nu fi etichetaţi drept „pro-ruşi”.