Unitate în divergenţă la Conferinţa de la Munchen: nici măcar dezoccidentalizarea Vestului nu e acceptată

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto EPA EFE
Foto EPA EFE

Conferinţa din acest an de la Munchen şi-a dovedit limitele capacităţii de a reuni şi de a uni puncte de vedere divergente, de a fi tărâm de negociere şi convergenţă la orice nivel.

Din contra, însăşi premiza conferinţei, dezoccidentalizarea Vestului, a fost pusă sub semnul întrebării de către participanţii majori. Puncte de vedere diferite, interpretări diverse, interese complet divergente, o lume în care unitatea prin divergenţă – suntem în aceeaşi lume iar globalizarea merge, obiectiv, înainte, chiar dacă nu asigură nimeni guvernanţa globală necesară – reflectă căderea în individualism, eocentrisme şi excepţionalisme diverse - fiecare pentru el - dar şi politica de putere – care face utilizarea forţei tot mai prezentă – şi politica de Mare Putere - tentaţia sferelor de influenţă, zonelor de interese privilegiate şi Marile Târguri între actorii potenţi pe seama statelor mici. Totul sub aparenţa apărării lumii bazate pe reguli şi a multilateralismului.

Victoria Vestului proclamată de Mike Pompeo şi de America lui Trump

America lui Donald Trump a venit la Munchen pe trei voci, dar a acoperit acelaşi discurs şi acelaşi mesaj major. Secretarul de Stat Mike Pompeo, secretarul Pentagonului, Mark Esper şi preşedintele Camerei Reprezentanţilor, democrata Nancy Pelosi au contestat slăbiciunile anunţate ale Vestului şi binecunoscutele tirade şi imagini clasice, ale stângii, cu precădere: Vestul e în regres în faţa Estului(sau a Restului lumii), Vestul liberal democrat pierde în faţa autoritarismelor Chinei şi Rusiei, America se dezangajează în Europa şi în zonele de conflict din Orientul Mijlociu şi din întreaga lume şi priveşte, eventual, selectiv alianţele sale.

Din contra, Mike Pompeo a subliniat chiar că Vestul câştigă astăzi în faţa Estului şi a Restului lumii, în timp ce America lui Trump nu se retrage nici din lume, nici din Alianţele pe care le-a fondat şi, de fapt, le conduce. Nemulţumirea unora dintre aliaţi a venit din abordarea Statelor Unite care doresc mai mult din relaţia cu Iranul decât JCPOA, acordul nuclear – angajament pe rachetele balistice şi ingerinţele în statele vecine din tot Orientul Mijlociu – şi un angajament european de natură militară mai puternic în operaţiunile aliate şi investiţii în propria lor apărare, cu relevanţă pentru operaţiunile comune.

Dacă îl adăugăm pe Mark Esper care a vorbit despre China, reţelele 5 G şi ruptura tehnologică globală în varianta necesară Occidentul fără China, pentru a putea continua cooperarea de intelligence, şi pe Nancy Pelosi, care a susţinut resurgenţa Chinei, represiunea internă, practici economice incorecte şi o postură militară tot mai agresivă, putem decanta divergenţele care se manifestă astăzi şi care nu neapărat rup Occidentul, cât rup Europa în două, sau nici măcat, ci mai degrabă îi izolează pe unii visători şi ambiţioşi pe cont propriu, cu precădere pe Emmanuel Macron.

Astfel, Statele Unite continuă să pledeze pentru Occidentul Unit, dar arată pisica unei perspective a Europei strategice pe cont propriu, lansând oferta de un miliard pentru proiecte economice Europei Centrale şi de Est şi rivalităţilor sale cu Rusia lui Putin. Emmanuel Macron nu a discutat divergenţele interne la nivelul UE, a preferat să evite ruptura fundamentală între Europa Central şi de Est - reticentă fundamental faţă de Rusia agresivă şi dornică să menţină angajamentul SUA în Europa - şi Europa Occidentală - în fapt Franţa, cu precădere şi modelul său al Apărării europene, autonomiei strategice şi aşa-numitei suveranităţi europene, în fapt o preeminenţă a Franţei în afacerile militare şi de Securitate europene. Însă aici s-a văzut divergenţa majoră cu Germania, deja acuzată de Preşedintele Franţei că abordează lucrurile prin prisma Statelor Unite şi a relaţiei transatlantice.

Statele Unite contestă şi schimbarea lumii şi a regulilor de după al Doilea Război Mondial, în măsura în care proiectele franceze – apropierea strategică de Rusia, Europa de la Lisabona la Vladivostok, politica europeană autonomă faţă de Rusia, Europa între SUA şi China, nu aliniată cu America lui Trump – sunt doar fantezii inacceptabile la nivel european. Preocupată tot mai mult de probleme interne, de leadership şi succesiune a doamnei Angela Merkel, Germania e mai conservatoare şi mai puţin dornică să provoace direct ruptura transatlantică, fiind ţinută şi de nevoia de a compensa interesul european pentru Flancul Estic după retragerea Marii Britanii din UE.


FOTO EPA-EFE

Emmanuel Macron s-a întâlnit cu Vladimir Putin la Sankt Petersburg  în Rusia FOTO EPA-EFE

Emmanuel Macron, în perioadă de damage control, acoperită de asertivitatea prezentării proiectului său european

Emmanuel Macron a fost din nou cel mai prizat, cel mai controversat şi cel mai criticat lider pe scena de la Munchen. Aflat într-o perioadă clară de limitare a costurilor discursurilor sale anterioare, a morţii cerebrale a NATO – pe care a trebuit, fără să o nege, să o respingă în noile sale evaluări – Preşedintele francez a venit cu foarte multe reţineri şi nuanţări şi după discursul său despre descurajarea nucleară, şi cel care expune ambiţiile Franţei de lider militar şi securitar european.

Şi în cazul anunţului privind nevoia de apropiere strategică de Rusia lui Putin, Macron a avut nevoie de mulţi paşi în spate şi multe revizuiri. Nu mai vorbim despre prima recunoaştere a faptului că Germania nu e deloc încântată, nici nu se grăbeşte să îmbrăţişeze ideile sale, deşi reprezentanţi ţării gazde au încercat fie să ocolească diplomatic referirile la Macron şi ideile sale despre Europa, fie să salute nuanţând puternic, în fapt, unele din abordările anterioare ale preşedintelui francez.

Mai întâi, Emmanuel Macron a recunoscut problemele pe care le crează Rusia şi nevoia de menţinere a sancţiunilor după Crimeea, deşi consideră că nu au efecte – un lucru, din nou, incorect, e de ajuns să ne uităm la starea economiei ruse în anul 2019. El a rămas doar cu nevoia de angajare şi dialog în relaţia cu Rusia, fără a marca linii directe de negociere, condiţii şi garanţii, ca să nu mai vorbim despre probe că Franţa poate obţine ceva pozitiv pentru Europa de la Moscova.

Abordarea sa despre prăbuşirea Occidentului e nuanţată de menţinerea NATO şi de nevoia ca UE să aibă apărare proprie, “suveranitate” şi autonomie strategică doar ca un al doilea pilon al apărării sale, pe lângă NATO. Neîncrederea în America lui Trump vine de la naţionalismul din substanţa sloganului America first! Dar şi din susţinerile timpurii ale lui Trump, cu precădere în campania electorală, privind apărarea selectivă a europenilor în funcţie de contribuţiile lor la apărarea comună.

De asemenea, dezangajarea anunţată de Trump în campanie şi anunţurile şocante despre retragerea din Siria, Irak sau Afganistan au fost argumentele Preşedintelui francez privind neîncrederea europenilor, lucruri contrazise vehement şi pe larg de către toţi americanii, republicani şi democraţi, din Executiv sau din Congres, prezenţi la Munchen. Retragerea din PCPOA, acordul nuclear cu Iranul, dar şi din acordurile climatice de la Paris sunt alte argumentele ale lui Macron că nu te mai poţi baza pe americani. Rolul celei mai mari delegaţii americane la Conferinţa de la Munchen de când există Conferinţa a fost tocmai acela de a contracara această opinie generală.

Europa ruptă în două şi divergenţele franco-germane în creştere

Macron este supărat că-şi vede toate ideile din celebrul discurs de la Sorbona, din 2017, prăbuşite. Însă el nu realizează că această dezumflare a viziunii sale vine din cauză că, chiar de la început, ea nu respecta angajamente şi consens european deja stabilite asupra unora dintre ele, că în multe din cazuri este transparent interesul particular al său şi al Franţei de lider european, fără ca o asemenea postură să-i fie recunoscută sau delegată, şi mai ales fără ca faptele şi acţiunile sale să fi convins europenii că are reurse şi apără interesele comune.

Nemulţumirea şi neîncrederea vin mai ales din cauza abordărilor sale superficiale şi de supra-simplificare – acordurile cu Rusia pentru a rezolva problemele securităţii Estului UE – şi prin ambiţii exagerate marcate de politică de Mare Putere – vezi negocierile şi frustrările doar în raport cu Germania şi ignorarea restului europenilor sau ambiţia de a negocia singur, în numele Europei unite, cu Putin şi Rusia, fără un mandat acceptat multilateral.

Macron a susţinut la Munchen că nu este frustrat chiar dacă Germania nu a răspuns la speech-ul său de la Sorbona şi viziunea sa despre Europa. El s-a plâns direct de lipsa răspunsurilor Germaniei, cu precădere pentru că Germania e mai preocupată de avantajele sale economice în UE şi de unitatea Europei decât să se lanseze în aventuri care pot diviza continentul. Slăbirea Vestului, ca şi moartea clinică a NATO sunt teme utilizate de Franţa pentru a clama forţa suverană, autonomă a Europei, de fapt despărţirea de SUA, respinsă de Germania doamnei Merkel. De aici şi nevoia lui Macron de a nuanţa şi revizui constant propunerile sale.

Emmanuel Macron îşi doreşte efectiv o ruptură de America respectiv o Europa autonomă pe care să o conducă. Realizând dificultăţile, inadecvarea şi respingerea proiectului său, prin ruptura creată la nivel european – “Noua Europă” a lui Rumsfeld respingând Franţa şi preferând angajamentul American - Preşedintele francez a preferat să nunaţeze nu numai antagonismul Apărării Europene şi a proiectului european faţă de SUA, dar chiar şi eventuala competiţie cu NATO, insistând pe susţinerea acestui proiect prin viziunea sa, de autonomizare şi coeziune europeană în cadrul NATO. Totuşi Emmanuel Macron preferă o politică autonomă europeană faţă de Rusia, de China(în subsidiar), de Iran(cu susţinerea JCPOA) încălzirea globală sau 5G.

Totuşi Europa sa se reduce schematic la tandemul franco-german, lucru inacceptabil pentru restul europenilor. Pe de altă parte, reticenţa transparentă(şi recunoscută) a Germaniei faţă de propunerile sale încheie definitiv, într-o manieră dură şi ruşinoasă, proiectul şi viziunea sa de care Emmanuel Macron are nevoie în perioada electorală ce va veni. Mai mult, nici gesturile sale dure – vezi blocarea extinderii în Balcanii de Vest – nu au fost deloc appreciate de restul europenilor. Şi aici Macron a anunţat că, dacă rapoartele din luna martie sunt bune, negocierile de aderare cu Macedonia de Nord şi Albania vor fi lansate, ridicând veto-ul francez.

Puterea Europei Unite şi europo-centrismul francez au fost respinse de pe scaun de toţi europenii, în formula pe care a prezentat-o. Provocările lansate la relaţia transatlantică, pornirile de excludere a SUA din afacerile europene(sub pretextul că America s-ar retrage) şi tentativele sale excesive de a angaja Rusia în securitatea Europei au costat respingerea priectului său care a dus clar la divizarea Europei. Însă azi, nu mai e vorba despre o divizare a Europei - în ciuda ambiguităţii constructive din răspunsurile Germaniei, care ar fi putut lăsa impresia, până la Munchen, a unei convivialităţi - ci este tot mai mult vorba despre o izolare a Franţei în UE. Puterea militară şi nucleară a Franţei ca bază a unei Europe suverane şi puternice nu este deloc credibilă astăzi, la nivelul celorlalţi europeni.

Nemulţumirile Germaniei faţă de lume pe multiple voci

Deşi a ocolit ciocnirea directă, în ciuda provocărilor din discursul preşedintelui Franţei, şi a făcut referiri mai degrabă binevoitoare la adresa Franţei şi a proiectelor sale, Germania a fost preocupată mai mult de perspectiva lumii de mâine decât de proiectul şi viziunea lui Macron. Pe multiple voci – de la preşedintele Steinmeier la ministrul de Externe Heiko Mass, dar fără cancelarul Angela Merkel, până la ora scrierii acestei analize, Germania s-a arătat îngrijorată de încălcarea regulilor jocului la nivel internaţional, a valorilor şi principiilor comune la nivelul Ocidentului, de unde interpretarea sa a dezoccidentalizării Vestului din titlul conferinţei mult mai amplă şi preocupantă chiar decât analiza şi studiul organizatorilor.

Preşedintele german Frank-Walter Steinmeier a deschis conferinţa cu o diatribă la adresa politicii America first a Preşedintelui American Donald Trump, încărcată de naţionalism, egoism strategic şi ignorarea aliaţilor. Interesele apărate individualist, în detrimentul aliaţilor, este abordarea care rupe relaţia transatlantică, a avertizat preşedintele german. Dacă America devine mare din nou pe seama aliaţilor săi, rezultatul e o Americă mai slabă, nu mai puternică, o Americă mai săracă, nu una mai bogată. Postura destructivă a Americii lui Trump, neglijarea responsabilităţilor globale de către SUA invocate de Steinmeier trădează nevoia sau dorinţa Germaniei privind angajarea Americii în Europa şi în lume în continuare.

Ţinta următoare a vizat dimpreună SUA, Rusia şi China, actori care distrug sistemul internaţional, lansează competiţia militară periculoasă prin politica de Mare Putere şi amplifică insecuritatea globală. Pledoaria politicilor unite europene sunt argumentate de acest trend, şi el respins de către reprezentanţii americani care au vorbit după el. Totuşi sublinierea greutăţii şi importanţei NATO şi rolul său de alianţă militară puternică a ucis, practic, ideea armatei europene per se, apărată de Macron. Politicile europene nu sunt cu Rusia sau China, în formula lui Steinmeier,(un alt şut direros împotriva proiectului Macron) ci împotriva ameninţărilor în creştere ale celor doi actori autoritari. Discursul a conţinut şi angajamentul creşterii cheltuielilor militare ale Germaniei.

Ministrul de Externe german, Heiko Maas, a subliniat nevoia de eforturi în domeniul apărării din partea europenilor, o formula ambiguă ce ar răspunde şi solicitărilor Americii lui Trump, dar şi ambiţiilor de apărare europeană ale lui Macron. El a pledat pentru un rol mai important al Europei (poate tot în sensul Europei Globale) la nivel internaţional. Argumentul este tot retragerea SUA din angajamentele militare şi tratatele internaţionale, cel mai puternic argument obiectiv, greu de contracarat şi de către reprezentanţii americani prezenţi la reuniunea de la Munchen.

Construcţia Uniunii Europene a apărării şi securităţii, ca parte a unui pilon european al NATO, este formula germană de răspuns, mult mai nuanţată şi mai subtilă decât propunerile franceze, excesiv de ostentative în conturarea rolului de conducător al Franţei în aceste afaceri şi capabile să alienize Europa Centrală şi de Est, deja ofertată militar şi în probleme de Securitate, dar şi pe domeniul energiei şi economic de către Statele Unite. Germania e gata să vorbească cu Macron despre componenta descurajării nucleare, doar că din postura găzduirii capabilităţilor nucleare americane care asigură umbrela europeană şi al studiilor care arată nevoia a 300 mld Euro costuri necesare pentru a aduce apărarea Europei la nivelul la care este astăzi, dacă SUA s-ar retrage de pe continent.


FOTO AFP

Erdogan si Putin FOTO AFP

Rusia şi Turcia, la ora confruntărilor directe pe teren şi la nivelul discursurilor

Întâlnirile ruso-turce de la Munchen şi declaraţiile susţinute ale preşedintelui Erdogan, la revenirea din Pakistan, în weekend, au subliniat din nou divergenţele profunde, ameninţările directe din discursuri şi dificultatea de a menţine aparenţa unei relaţii corecte între cele două state. În premieră, Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, a recunoscut că relaţiile cu Turcia sunt bune, dar nu înseamnă că Rusia e de acord cu Turcia în toate. Din contra, “acordul total pe toate temele nu este posibil între ţările noastre”, a declarat Lavrov după întâlnirea cu omologul său, Metluv Ceavusoglu.

Problema majoră rezidă în ofensiva ruso-siriană din Idlib şi susţinerea de către Rusia a lui Al Assad, un subiect profund de contrări între cele două diplomaţii. Până într-atât încât şi aparenţa înţelegerii e greu de menţinut: Turcia susţine în continuare că respectă înţelegerea din 2018 pe care înţelege să o aplice în litera şi spiritul ei, adică retragerea Armatei Arabe siriene a lui Al Assad, susţinută de forţele iraniene, de miliţiile pro-iraniene şi de companiile militare private ruse, dar şi de aviaţia rusă, dincolo de posturile sale de observaţie. Ankara a avertizat pe multiple voci, ministrul de Externe Ceavusoglu şi preşedintele Erdogan, că, dacă trupele siriene nu se retrag până la sfârşitul lui februarie, Turcia va interveni direct.

Preşedintele Erdogan a discutat telefonic de două ori cu preşedintele Putin, de la începutul crizei, iar miercuri, 12 februarie şi cu Preşedintele Donald Trump. Luni are loc vizita unei delegaţii turce a ultimei şanse înainte de ofensiva totală a Armatei Turce în Idlib, acolo unde nu numai forţele susţinute de Rusia şi Turcia se confruntă direct, ci soldaţii turci şi ruşi, deopotrivă, cu victime multiple în aceste ciocniri. Preşedintele Erdogan a anunţat că e imposibil să rămână impasibil la ceea ce se petrece pe teren, că încearcă varianta diplomatică, dar nu exclude intervenţia directă pe tot frontul.

În premieră, Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a făcut referiri directe la NATO şi SUA. În afara discuţiei directe cu Preşedintele American Donald Trump, Erdogan a subliniat că declaraţiile Statelor Unite de sprijin nu sunt pe deplin de încredere, şi că ar prefera să aducă lucrurile la normal în provincia siriană Idlib "cu sprijinul prietenilor noştri", dar dacă va trebui să o facem singuri, o vom putem face fără probleme - o referire directă la aliaţii Ankarei din cadrul Alianţei. Turcia a anunţat că nu se va opri până nu elimină toate organizaţiile teroriste şi cruzimea regimului sirian al lui Assad.

Oricât a descris întâlnirile de la Munchen cu oficialii ruşi drept pozitive, ca şi discuţiile telefonice cu Putin, Turcia s-a arătat reticentă. Ceavusoglu a afirmat că nu se pronunţă până la revenirea delegaţiei turce trimisă la Moscova luni, în ciuda discuţiilor bune cu Lavrov. Tot el a insistat că speră ca aceste probleme şi diferenţe să nu afecteze cumpărarea sistemelor de rachete S400 – o dovadă clară a nivelului divergenţelor cu Rusia şi a faptului că cineva a arătat pisica în legătură cu aceste livrări – partea rusă sau partea turcă – în cadrul discuţiilor.

Pe de altă parte, preşedintele Erdogan a criticat public Rusia pentru susţinerea lui Assad: "Eforturile Rusiei de a captura teren pentru un regim care e inamicul propriului său popor nu e nimic altceva decât ţinerea sa în viaţă sub respiraţie artificială. Mai devreme sau mai târziu, aparatul de respiraţie artificială nu va mai funcţiona şi regimul sa va prăbuşi instantaneu." Erdogan a numit direct regimul lui Assad un mort ambulant, ţinut viu doar de Rusia lui Putin, cu care a intrat în dispută contondentă şi agresivă în ultimele două săptămâni.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite